Nu te vom uita niciodată, Gabriela Vrânceanu Firea!

Oamenilor,

Stați calmi, nu vă bucurați prematur.
Omagiem astăzi o persoană care, fără atenția noastră, ar putea risca să cadă în prăpastia uitării, ceea ce ar fi rău, chiar dacă acolo îi este locul. De fapt, acolo i-ar fi fost locul înainte să spună cea mai cretină chestie posibilă și să se cace pe toți pașii de gheișă pe care i-a făcut normalitatea românească în direcția normalității femeii. Acolo i-ar fi fost locul dacă nu ar fi redus toate femeile din România la funcția de pizde și toți bărbații din România la statutul de puli din rațiuni reproductive, ceea ce mie nu-mi convine, pentru că eu prefer să reduc femeile la statutul de pizde și bărbații la categoria de puli pe motive de absență a inteligenței minime. Atunci când aceasta nu se manifestă, subiecților le mai rămâne disponibil doar acest statut biologic la fel de fundamental ca respiratul. Știu sigur că unii dintre voi sunt de acord.
Doar că Gabriela Vrânceanu Firea ne-a luat și ultima distracție în interacțiunea cu idioții, motiv pentru care, repet, n-o s-o uit niciodată și ați face bine să n-o uitați nici voi.
Dar cine este, pentru început, Gabriela Vrânceanu Firea? Păi.
La fel ca orice nevastă-trofeu care se respectă, Gabriela Vrânceanu Firea s-a jucat puțintel de-a cariera în televiziune înainte să cedeze tentației de a sta degeaba cu cracii-n sus, considerându-și căsnicia cu un politician dubioșel de ligă mijlocie drept reușita supremă care face orice altă activitate futilă pentru tot restul vieții. Drept care, după căsătorie, la celebrarea căreia au participat, ca la orice nuntă admirabilă pentru publicul-țintă, tot felul de maneliști și mafioți de toate calibrele, Gabriela Vrânceanu Firea a dispărut discret o perioadă. Ocupându-se cu scuturat scamele de pe reverele soțului și cu diverse acte de caritate încărcate politic, ca orice nevastă-trofeu bine dresată, ea a reușit să nu mai intre foarte tare în ochii publicului, ca o muscă ce și-a găsit căcatul în jurul căruia să orbiteze și ne scutește de bâzâiala menită să dea impresia că face ceva.
Buuun. Până aici, toate bune și frumoase și devreme acasă, că oricum nu mai are rost să se ducă nicăieri și să pretindă că ar avea o viață care contează.
Doar că, înainte să-și găsească rostul în viață, pe vremea când încă trebuia să mimeze interese profesionale, Gabriela Vrânceanu Firea își făcuse cuib într-o văgăună de caracatiță, pe numele ei Antena. 1, 2, 3, alegeți. (Caracatița avea și avataruri. Era o caracatiță unsă cu multe alifii, dintre care aproape toate erau lubrifiante cu gust de căpșuni, ușor rânced.) Dar caracatița avea brațe lungi și multe, și, deși credea că a scăpat și că se poate ocupa toată viața de făcut nimic cu mult spor, Gabriela Vrânceanu Firea s-a trezit la un moment dat, crucial în soarta națiunii (mai precis înainte de ceva alegeri prezidențiale la care niște neaveniți amenințau succesul favoritului pe linie de partid – sper să nu mă contrazică cineva că Antena 3 e de fapt o televiziune, și nu un partid, că mă doare burta de la varză și nu pot să râd prea tare), convocată să mai latre puțin ca pe vremuri.
Nemotivată suficient încât să latre ceva acătării, ea n-a găsit nimic mai bun de făcut (colegii ei care nu-și luaseră pauză în carieră ca să devină neveste-trofeu primiseră lătrăturile mai semnificative) decât să afirme că unul dintre contracandidații preferatului partidului este nepotrivit pentru a fi președinte pentru că nu are copii. Pleosc, pârț.
De atât a fost capabil capul ei atrofiat de nevastă-trofeu, într-atât de atrofiat încât a uitat momentan și că „râde hârb de oală spartă” e unul dintre cele mai frumoase proverbe românești, precum și că avea în propria curte un ditamai hârbul spart care râdea cu gura până la urechi, incapabil să se manifeste altfel. După cum dovedise nu cu mult timp în urmă examenul de BAC, buturugă mică pentru multe pretenții parentale mari, ca să continuăm linia folclorică.
Dar nici măcar asta nu e cel mai grav motiv al furiei mele, oamenilor. Ipocrizia e, la urma-urmei, moneda curentă în politica românească și în Antene, deci în cazul Gabrielei Vrânceanu Firea ea are motive să se manifeste la pătrat. Plus că femeia chiar poate fi bănuită de incapacitate de a-și fi dat seama că în momentul în care ai crescut o beizadea idioată nu ești chiar cea mai indicată unitate de măsură din Univers pentru performanțele părintești.
Nu.
Cel mai grav este că Gabriela Vrânceanu Firea a găsit formula de a călători în timp și nu ne-a spus-o și nouă. Ceea ce mă enervează cumplit, pentru că am și io niște opinii de care mi-ar plăcea să râdă și cu curul oamenii secolului XXII. Cum ar fi faptul că femeile au depășit mentalitatea „n-ai copii, trăiești degeaba” cam după 1960 în lumea civilizată și cam măcar (poate?) peste vreo juma de veac în România. Asta mă înfurie cu atât mai tare, cu cât io abia aștept să călătoresc în viitor și să informez oamenii secolului XXII că România a ieșit în 2014 din Evul Mediu și că un rol important în acest salt cuantic l-au jucat femeile române care, dându-și seama că o toartă de politician lipsită de orice merit personal le-a redus la niște utere cu picioare, i-au urat atât spor să-și depășească norma de mui pe centimetru pătrat pe secundă, încât Gabriela Vrânceanu Firea, ascultătoare, a explodat.
Ceea ce n-a explodat însă, spre dezamăgirea mea (pe care o să mă văd nevoită s-o comunic, împreună cu această epopee, oamenilor secolului XXII), a fost comunitatea feministă românească, fie ea internaută, extranaută sau astronaută. De fapt nu, că dezamăgirea presupune ceva așteptări.
În încheiere, sunt curioasă, dat fiind că vine turul doi, câte case zice Gabriela Vrânceanu Firea că trebuie să construiești și câți copaci trebuie să plantezi ca să ai voie să candidezi la o funcție publică. Parcă așa era în abecedar la un moment dat legea compensației aplicată la producția de progenituri. Firește, aș fi curioasă și cât e planul cincinal.
Doar că mă doare-n cur.

10 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI