La blogul lăudat de mine să vă duceţi cu remorca

Oamenilor,

Mi-e memoria ca ceaţa de azi dimineaţă din Bucureşti, când m-am trezit speriată că iar am adormit cu faţa în farfuria de lapte şi iar o să mor stupid, aşa că nu ştiu: de câte ori v-am recomandat ceva, râzând cu lacrimi şi crampe de stomac, v-a plăcut?

Oricum, nu mai contează. Nu mai contează, pentru că am dat de cel mai tare blog din lume (normal că fără al nostru, care pluteşte deasupra lumii pe norul de ni l-am cumpărat din petiţia aia din dreapta sus). Aşa cum Dicţionarul Diavolului al lui Ambrose Bierce este pur şi simplu cea mai tare variantă în engleză a Bibliografiei generale a lui M.H. Simionescu, aşa este acest blog cea mai tare variantă în engleză a ceea ce aş scrie eu dacă m-aş ocupa numai de o parte dintre lucrurile care mă amuză, adică alea medievale. Comorile Nibelungilor sunt mărunţiş.

S-o luăm de la început şi pe scurt. Blogul se numeşte Got Medieval şi e făcut de un doctorand în istorie medievală la Yale, pe nume Carl S. Pyrdum, III. Da? Bun. Un lucru interesant despre Carl ar fi că „has a Bacon Number of 4, easily the lowest Bacon number of any proper academic medievalist”, deci în ciuda meseriei secrete e un tip foarte popular.

A, să vă fac să citiţi blogul omului, că ăsta era scopul.

1. Vă zic doar despre ce-i vorba: porno medieval comentat cu un umor delicios, cu auto-ironie, şi cu tentă schizofrenică (dacă nu vă pricepeţi să urmăriţi dialogul autorului cu el însuşi şi cu alter ego-ul său în notele de subsol, nu meritaţi să vă dau pontul). Sigur, e vorba şi despre o poziţie foarte mişto şi la mişto împotriva degenerării adjectivului „medieval” (pe care-l foloseşte lumea ca pe pătrunjel, referindu-se la chestii cu care i-ar fi fost ruşine oricărui medieval cumsecade, fie pentru că sunt prea tâmpite, fie pentru că sunt prea cuminţi). Şi dacă împănaţi misiunea asta nobilă cu ilustraţii autentice, de multe ori pornoase şi de şi mai multe ori suspecte rău, şi cu referinţe contemporane, probabil o să vă întrebaţi ce iese. Bun.
2. Poftim definiţia din dreapta sus: „Medieval: adj. Of or relating to a period of time between periods designated as ancient and modern.2. humorous Of a blog, exhibiting a pedantic tendency to criticize casual usage of the aforementioned word, esp. of blogs that do not really post all that often and don’t maintain a proper blogroll. 3. Exhibiting the behavior of a crowd at the opening of an IKEA. 4. Displaying savagery on par with the use of a leafy biennial plant to taunt one’s co-workers. 5. Relating to the period in which it was fashionable for ambulatory genitalia to wear jaunty headgear.6. Used to describe a period of history incompatible with Orlando Bloom’s overwhelming dreaminess. 7. During that period, women didn’t wear chainmail bikinis, but they totally should have.”
3. Ok, încă o mostră. Această postare este despre cum, în ciuda războiului pe care-l are Carl cu cei care folosesc aiurea termenul “medieval”, există un caz care îţi dă voie să-l aplici pe spinarea unor fundamentalişti creştini moderni. Cazul în speţă este monstrul din Loch Ness, care apare atât în cartea de biologie a respectivilor fundamentalişti creştini, cât şi într-o poveste din Evul Mediu, în care Sf. Columba face manevra Heimlich pe dihanie, ca să salveze miraculos un tip pe care tot el îl pusese să înoate prin apă ca să atragă monstrul. Nu pricepeţi nimic sau nu credeţi că se poate. Foarte bine. Citiţi. Eu vă zic atât: Sf. Columba n-a vrut să creadă relatări de mâna a doua ale unora peste care a dat în timp ce ăia tocmai îngropau o victimă a lui Nessie. Şi pe bună dreptate, pentru că “Men you come upon randomly whilst they are burying someone in the forest might have reason to lie about what happened pre decease of the buriee, after all. ”
4. Dacă ştiţi engleză, şi ştiu că ştiţi, mergeţi de vedeţi tactică militară cu maimuţe săgetate-n cur, călugărite la copacul cu puli (aici îmi cer scuze, de mult voiam să vă povestesc despre imaginea asta recurentă în Evul Mediu occidental, dar nu mai găseam poza pe care o ştiam, după cum de altfel n-o găsesc nici acum) şi pornoşaguri în boscheţii din marginalii. Nu mă credeţi pe cuvânt, vă rog.

Da, toate alea subliniate sunt link-uri la alte postări. Pentru că L’Oréal, sau cum era.

Colecția de cărți babane: The Devil’s Dictionary

Oamenilor,

Știu că am fost puțin în comă, dar dacă mai sunteți din întâmplare pe aici vă povestesc ce am visat, iar dacă sunteți și voi tot în comă, păi să vă trezesc, nu? Da.

Am visat o carte, pe numele ei The Devil’s Dictionary. Ea era cam la fel de tare ca și Bibliografia Generală a lui M. H. Simionescu, la care v-a trimis pentru râsetele noastre cele de toate zilele Rhetta acum o mie și ceva de ani. Conținea exact ce spune titlul, adică un dicționar. Care însă dicționar e atât de tare încât vă jur că am început să plâng ca o babă senilă amintindu-și de soldatul rus care i-a furat găinile și alte chestii mai puțin înlocuibile, când mi-am dat seama că el a fost scris deja, și nu l-am visat eu în premieră. Mdap.

Să fie clar, singurul motiv pentru care Ambrose Bierce a publicat această carte în 1906, și nu eu, e că eu eram mă ocupam cu pictograme la vremea aia. La fel cum singurul motiv pentru care el a fost „the laughing devil of San Francisco”, și nu eu, e că eu eram pe vremea aia în Petra.

Fără alte introduceri, oameni cu simțul umorului, vă prezint The Devil’s Dictionary, din care încerc să mă abțin să citez tot și mă mulțumesc cu:

ADDER, n. A species of snake. So called from its habit of adding funeral outlays to the other expenses of living.

ALLIANCE, n. In international politics, the union of two thieves who have their hands so deeply inserted in each other’s pockets that they cannot separately plunder a third.

BACKBITE, v.t. To speak of a man as you find him when he can’t find you.

BAIT, n. A preparation that renders the hook more palatable. The best kind is beauty.

CANNON, n. An instrument employed in the rectification of national boundaries.

CAT, n. A soft, indestructible automaton provided by nature to be kicked when things go wrong in the domestic circle.

DELUGE, n. A notable first experiment in baptism which washed away the sins (and sinners) of the world.

DISTANCE, n. The only thing that the rich are willing for the poor to call theirs, and keep.

EMBALM, v.i.To cheat vegetation by locking up the gases upon which it feeds. By embalming their dead and thereby deranging the natural balance between animal and vegetable life, the Egyptians made their once fertile and populous country barren and incapable of supporting more than a meagre crew. The modern metallic burial casket is a step in the same direction, and many a dead man who ought now to be ornamenting his neighbor’s lawn as a tree, or enriching his table as a bunch of radishes, is doomed to a long inutility. We shall get him after awhile if we are spared, but in the meantime the violet and rose are languishing for a nibble at his glutoeus maximus.

Și mă opresc aici, pentru că nu-s Ponta, mă doare mâna de atât copy-paste. Și apoi, când râd prea tare am tendința să tremur cu casă cu tot. Încercați și voi.

 

LE: Ba nu, nu mă opresc, pentru că nu vă trebuie foarte multă greacă și nici mai multă teologie decât știe Gâdea ca să înțelegeți:

EUCHARIST, n. A sacred feast of the religious sect of Theophagi.

Și atât mai zic:

MAGNET, n.Something acted upon by magnetism.

MAGNETISM, n.Something acting upon a magnet.

The two definitions immediately foregoing are condensed from the works of one thousand eminent scientists, who have illuminated the subject with a great white light, to the inexpressible advancement of human knowledge.

MONKEY, n.An arboreal animal which makes itself at home in genealogical trees.

PHYSICIAN, n.One upon whom we set our hopes when ill and our dogs when well.

PORTUGUESE, n.pl.A species of geese indigenous to Portugal. They are mostly without feathers and imperfectly edible, even when stuffed with garlic.

RED-SKIN, n.A North American Indian, whose skin is not red — at least not on the outside.

SAINT, n.A dead sinner revised and edited.

Colecţia de chestii babane: Stockhausen

Mă copii,

Zău aşa, v-am lăsat – câte ? – şapte zile. O săptămână, şi n-aţi ştiut să-mi spuneţi nimic despre mizilicul ăla de jipeg din douăjdoi a opta curent. Pft. Şi acuma vreţi să vă zic io ce şi cum ? Mă rog, mbene, să vă zic, da, chiar aşa, de ce să nu vă zic, în fond ? Să vă zic, da să fim înţeleşi: de data asta ciuciu zero premii, nix, nada, zip, niet, că prea v-am răzgâiat. Adeverinţă de participare, ălora dintre voi care şi-au râcâit oleacă meningele şi au lăsat amprente pe clavir. Et encore. Ce să vă fac, mă, pusesem deoparte un Château Figeac, rezervasem nişte mese la restaurantul ăla de lângă ecluza de la Combleux, ăla minion ca un tableau de Monet, numărasem de două ori cu abacul borcanele cu dulceaţă de vişine… Eh ben tagada tsoin tsoin, turlututu chapeau pointu et tintin la bistouquette, report la categoria întâi, umflăm potul şi dublăm miza pentru data viitoare, întru fremătări de impacienţă şi amilaze salivare. Et toc, là, voilà, na !

Ce vă dădusem eu către ghicit – şi nici cu telefoane la madam Zelda n-aţi găsitără – e o felicitare, anume felicitare trimesă de Crăciun, A.D. 1969, de John Lennon & japoneza aia a lui plastică nimănui altcuiva decât lui Stockhausen. Karlheinz Stockhausen, mezami. Poftim degrabă şi ce scria înăuntru. Ămm, găurile alea erau perforate banal şi birotic întru îndosariere cuminte.

 

 

Aşa. Ce ziceam ? A, vă spusesem aniversare. A-ni-ver-sa-re, repetaţi după mine: aa-nii-veer-saa-re. Acum şapte zile, mă copii, carevas’zică pe douăjdoi, maestro Karlheinz Stockhausen – paix à son âme – ar fi împlinit optzeci şi trei de ani.

Karlheinz Stockhausen – să spunem onest dintru-nceput – nu se ascultă în buclă în preacinstitele case musiualexandreşti. Nu, fincă pe aici, graalul acordului perfect însemnează îngemănarea simbiotică mets-vin-hamac-musique, iar un Pommard sublimat de un col vert aux saveurs automnales nu se declină pe sunetele unui Gesang der Jünglinge. Nu. Şi totuşi, Stockhausen are locul lui în colecţia de chestii babane, sertarul de sus, iar momentele sale privilegiate, de haos controlat şi introspecţie nu lipsesc. Pataras et paff boum, cometa Stockhausen lovea de-adevăratelea Pamântul către mijlocul deceniului şase, deceniu edulcorat deja vrbi et orbi de zdrăngăneala I – IV – V, I – IV – V a altor comete, pour ne pas nommer Bill Haley şi acoliţii. Şi cum pentru apretul disciplinei raţionale a compoziţiei tradiţionale şi pentru canoanele highbrowish ale armoniei academicoase, geometria variabilă a sunetelor extraterestre ale lui Stockhausen a-nsemnat – malgré lui – un mare, imperial şi jubilatoriu şut în derier, nu miră pe nimeni că de la adulaţie la stigmatul sacrilegiului, de la extazul revelaţiei neaşteptate şi pe veci de viaţă schimbătoare şi până la repulsia timpanului zgâriat în cheie freaky, reacţiile au fost şi rămân pe veci la antipozi.

Când vine însă vorba de subiecte cu portativ – sau chiar şi cu partituri grafice (curată sinestezie, Herr Stockhausen, cum se cântă un tablou de Kandinsky ?), se cuvine infinită precauţie, pentru că orice judecată estetică ar trebui sa aibă ca fundament obiectul, la chose, şi nu modul de abordare, doar muzica ţine nu de concept, ci de sentiment, nu ? iar sufletul e o axiomă netrecută prin academii.

Departe de a fi o delectare abstrusă de snobinarzi cu pretenţia exclusivistă a une cunoaşteri superioare sau o spuzeală aleatorie de zgomote – dixit neaşteptata posteritate revendicată de Miles Davis, Herbie Hancock, Lennon & McCartney (qui l’eût cru ?), ba chiar de Townshend şi Zappa – experimentul Stockhausen are virtutea neliniştitoare a curiozităţii de a afla cum funcţionează o astfel de minte de resort extraterestru, capabilă de a scrie pur şi simplu o altfel de cartografie a spaţiului muzical. Şi în astfel de cheie se şi ascultă.

Gata, hai,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

P.S. Stochausen e singurul compozitor dde pe coperta L.P.-ului Beatlesian al sergentului piper si al clubului său de inimi albastre.

Colectia de chestii babane : Andrew Stevovich

Babelor,

Peste Andrew Stevovich am dat din pura-ntâmplare, acum vreo cincisprezece ani, printr-o delicata atentie a hazardului (qui fait bien les choses, parfois), adica un CD (Steps Ahead) cu Fallen Diva pe coperta. Ha ! Fascinatie instantanee de un onirism cvasi-opioid, urmata de lungi forfoteli întru aprofundare si contemplatie.

 

Reflexul mereu famelic al categorisirii, lipirii de etichete si rânduirii pe rafturi aduce aici migrene fiindca, în taxonomia plasticii, Stevovich – David Lynch al picturii - ar putea fi bel et bien unicul reprezentant al unei încrengaturi aparte. Ask the man himself si va va raspunde, pe cât de simplu, pe atât de deconcertant: “I consider myself an abstract artist.” Abstract? How come? când realitatea e înfatisata prin prisma unui observator sagace si redata cu o surprinzatoare minutie. Dar – cum spunea un anume James Gardner (The Dispassionate Perfectionist, The New York Sun, October 18, 2007): “… though both of these preoccupations — his enameled precision and his cartoonish abstraction — are usually antagonistic to the ambitions of pure, painterly form, Mr. Stevovich’s works are filled with all kinds of visual felicity that we traditionally associate with abstract painters or artists practicing a more fastidious brand of realism.

Mâini firave, de o cumintenie ecleziastica si o imponderabila gratie Rinascimento,  faciesuri lunare amintind de Botero si Fernand Léger “(ce mécanicien de la peinture dupa care moooor !!!), angles of view stil Grosz or Dix, that’s not the point, caci demersul didactic, pe lânga întreprindere anevoioasa, se dovedeste si superfluu, poate chiar deleter când e vorba de a savura în tacere. Chiar, ce rost ar avea nesfârsite polemici pe marginea afinitatilor, influentelor sau a tehnicii însasi când, asa cum spune Edward Hopper (pe care – tenez-vous bien – îl regasim în Neon Night al lui Stevovich, dar ale carui imagini se regasesc, la rândul lor, si în filmele lui Lynch, ça alors …): If you could say it in words there would be no reason to paint.

 

P.S. Imaginile sunt luate chiar de pe andrewstevovich.com unde, printre multe tablouri, sunt o gramada de critici foarte interesante. Am sa închei însa tot cu Edward Hopper: No amount of skillful invention can replace the essential element of imagination.

Va pup.

Colecţia de chestii babane: Louis Armstrong.

Babelor,

Cu muzica, lucrurile stau cam aşa: e perfectă sau nu e. Asta e:

Colecţia de chestii babane: Smashing Pumpkins

Babelor,

Drept să spun, nu credeam că va veni vreodată acest moment, momentul în care Smashing Pumpkins vor fi băgaţi în Colecţia de Chestii Babane, care este, după cum vă puteţi imagina, un fel de tablou sau panoplie de onoare în care nu încap decât chestiile foarte, foarte mişto.

Şi hai să fim serioase: Smashing Pumpkins? Adică până şi eu îmi zic “Come on, Rhetta, you’re fuckin’ kiddin’, right?”
Wrong, babelor.

Pentru că monstrul chel – l-am numit pe Billy Corgan – a cărui voce poate uneori să mă scoată din sărite mai rău decât Veta a intuit perfect starea mea sufletească din această primăvară, şi a compus soundtrackul potrivit. Ba mai mult de-atât, l-a pus la liber pe net. Aşa că las deoparte orice fel de discuţie despre vocea sa enervantă, despre talentul nu întotdeauna vizibil, şi arunc în voi cu trei bucăţi de pop baban şi nou-nouţ, ca să vă simţiţi ca mine şi să-mi ziceţi cum e (bag şi o paranteză: ce solo zdravăn de chitară face omul pe Song for a Son! Bravo, urâtule!):

Colecţia de chestii babane: Frank Lloyd Wright

Pentru ca e noua aprilie si pentru ca sunt fix cincizeci si unu de ani de când ne-a parasit.

 

De dragul a ceea ce avea în minte si a ceea ce tinea sa lase mostenire, omul asta a stiut când sa dea câte un sut – pe cât de absolut nelalocul lui, pe atât de magistral – unor perspective la care altii visau. Si sa respinga, ca un razavratit inteligent ce era (dar nu neaparat iconoclast) neo-academismul ca exercitiu impus. Însasi arhitectura moderna – zice-se – s-a nascut odata ca refuzul lui americanesc-rebel de a studia la belle-artele pariziene. Acu’ deh, un mic sejur european cu bagat nasu-n avangarda nu i-a casunat, ba din contra. Gustul pentru japonisme, aidoma. Altfel maestrul s-a lasat influentat mai degraba de Platon si de Goethe decât de predecesori din bresala lui, s-a inspirat din natura (citea gramatica pâmântului în pietre, cum naiba sa nu-ti dai jos palaria la asa ceva ?), n-a vrut sa standardizeze locuinte  si a creat case vii. Organice, le zicea el. De la el vin si betonul si otelul în arhitectura, plus o gramada de alte idei. De spirala Guggenheim-ului, nici nu mai e nevoie sa amintesc. Despre Fallingwater House, cu atât mai putin. Dar merita, cel putin la casa de pe cascada visez de când ma stiu (poze luate de aici si de aici).

Simplitatea e armonia perfecta între frumos, util si just (Frank Lloyd Wright).

Colecţia de chestii babane: Solomon Burke

Babelor,

Dacă ascultând cântecul ăsta nu vă cade curul pe jos şi nu lăcrimaţi patru ore, să nu mai îmi ziceţi mie Rhetta Marx.

Fast Train, scris de Van Morrison, interpretat de Solomon Burke. De pe albumul Don’t give up on me, 2002.

Soul, babelor, soul adevărat.

Colecţia de chestii babane: Leonid Dimov.

Babelor,

Mai jos, o poezie a lui Leonid Dimov, din 1972. O pun aici pentru că lipsea ceva din Colecţia de chestii babane. Lipsea cel mai mişto poet român din toate timpurile, după părerea mea, împărtăşită de altfel şi de Vasile Rechinroll.

.

MIT

Totul a fost întrerupt deoarece
Prin încăperi trecuse un şoarece.
Dar, vă daţi seama, nu era un şoarece obişnuit:
Avea coada ruptă şi dura la nesfârşit.
Trecerea lui plină de chiţăit şi putoare
Era foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,
Stăteam lipiţi de perete. Era urât
Şi nici nu ne băga-n seamă.
Nouă însă, ne era tare teamă
Când trecea şoarecele pe lângă noi
Fixându-ne cu ochiul ca un biloi
Negru şi sticlos.
Îl rugam frumos
Să ne lase-n pace. Să treacă.
Dar lui îi era a petrecere şi a joacă
Şi ne trezeam aşa,
Chiuind pe spinarea lui: Mascara!
O, era şoarecele nostru de dimineaţă
Purtând lumină vânătă pe mustaţă
Şi ne spunea poveşti şi ghicitori
Cu paraboloizi şi privighetori
Până când ne cădeau dinţii,
Ne îngropam jucăriile, părinţii
Şi rămâneam în irizare şi-n aură,
Să-l aşteptăm, înlemniţi, lângă gaură.

Colecţia de chestii babane: Brian Eno

Babelor,

M-am luat cu teatrul şi am uitat să vă zic despre muzică. Pândesc momentul ăsta de acalmie de vreo trei zile, şi acum că a apărut, mă grăbesc, că cine ştie, poate iar se iscă vreo ceartă, sau se întoarce nebuna acasă (s-a dus să spargă o petrecere la care n-a fost invitată) şi nu mai apuc.

Poate că aţi auzit deja de Brian Eno, poate că îi ştiţi şi muzica (Strelnikov sigur o ştie). Dar nu strică niciodată să aminteşti la lume nişte lucruri importante: focul arde, apa udă, otrava ucide, scoicile taie. Basics, ca să zic aşa.
Alt basic ar fi că Brian Eno este unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai secolului 20. Sau măcar al părţii a doua a secolului 20.
Unii ar zice că asta se datorează faptului că Eno a inventat, de unul singur, muzica ambientală.
Alţii ar zice că nu, importanţa lui Eno constă în cele trei albume ale lui David Bowie pe care Eno a colaborat în anii 70.
Iarăşi alţii ar spune că de fapt Eno este important pentru că a inventat samplingul.
Sau pentru că i-a produs pe Talking Heads, sau The Joshua Tree al ălora de la U2.
Eu una zic aşa: toate astea la un loc, plus, ba chiar, din punctul meu de vedere, mai ales cele patru albume relativ convenţionale pe care le-a scos în anii 70: Another Green World, Before and After Science, Here Come the Warm Jets şi Taking Tiger Mountain (by Strategy). De pe ultimul (ordinea nu este cronologică) sunt cele trei clipuri cu care îmi susţin laudele.
O altă dovadă clară a talentului muzical a lui Brian Eno este faptul că vederile sale politice (de stânga, normal) sunt de sute de ori mai cretine decât cel mai imbecil comentariu care a fost postat vreodată pe blogul ăsta.
În fine, lui i se iartă.