Acum că am reuşit să alung şi puţinii cititori pe care blogul ăsta i-a avut vreodată, pot să mărturisesc celor care se mai rătăcesc pe-aici adevăratele mele planuri: voi transforma locul ăsta în banca internaţională a torrentelor nedetectabile, o a patra insulă Cayman, deoarece consider ACTA genul de reglementare excesivă care însoţeşte putregaiul unei civilizaţii. Lăsând însă optimismul acestei impresii deoparte, ţin să vă anunţ că voi începe cu muzica, voi continua cu desenele animate, apoi cu filmele (ca să am ce da altora, fireşte) şi la final cu pornografia – nicidecum din motive ierarhice, ci din cauză că sunt convinsă că cei mai mulţi au avut inspiraţia să-şi facă o rezervă de porno şi să şi-o protejeze, ca să zic aşa.

Nu? Da.

Să vedeţi ce de chestii s-au întâmplat în ultima vreme:

Mai întâi, un idiot şi-a dat un cap în gură (dar în repetate rânduri, deci mai multe capete – ceea ce aş fi putut să spun de la început, însă se înţelegea greşit: omul e un tip, deci era ambiguu la care cap mă refer. Ceea ce ar fi fost corect dacă omul ar fi avut mai mult de un cap care să-i determine acţiunile, dar din păcate tocmai pe ăla care să nu lase să-i plouă-n gât nu-l are). Parteneri indignaţi la început, miraţi pe la mijloc şi relativ amuzaţi prin final, prietenii noştri vechi: Dragoana şi Dragonul (care a ajuns să scrie chiar mai des decât noi, adică am ajuns noi să scriem mai rar decât el, oricum aş da-o cade prost). Dacă vreţi să vedeţi singuri cum se face aşa ceva, puteţi să vă documentaţi aici: Eu, ca de obicei, sunt de părere că nesimţirea şi prostia, prezente în doze egal de mari într-o singură fiinţă, se transformă în ceva atât de dezgustător şi de periculos pentru simulacrul de pace pe care ne place să-l numim „civilizaţie”, încât temperatura critică trebuie redusă cu suficient de multe duşuri cu apă rece pentru ca amestecul nociv să nu explodeze, împrăştiindu-se în tot Universul. Or, nu vrem asta. Deci muie domnului şef de la Webfactor, Horia Vasiliu, căruia nu-i putem ura (în afară de ce i-am urat deja, din plin) decât să aibă de-a face cu cretini de talia sa, în fiecare zi, cam doi pe oră. Până auzim de el la ştirile de la ora 17.

Apoi, zic că, după cum vedeţi, ninge. Sau a nins, în fine. Asta înseamnă că am reuşit să repar reţeaua electrică a blocului – de fapt, nu asta, ci faptul că pot să vă anunţ de reuşită. Ninsoarea nu e o consecinţă a stării sistemului electric al blocului, ci invers: din cauza maşinii mele de nins, am scurtcircuitat şandramaua. După cum probabil vă imaginaţi, sunt un om foarte vesel şi degerat zilele astea, pentru că în ciuda încercărilor tuturor oamenilor care ţin la mine (da da, toţi 5,75) de a mă băga înapoi în casă la căldură, de trei zile stau numai pe terasă, într-un nămete de un metru. Pentru c-am citit „Scufiţa albă” când eram mică (aiurea, de fapt fiindcă despre mine s-a scris povestea aia), port în permanenţă pe cap o căciulă roşie cu beculeţe, nu de alta dar am totuşi o limită de toleranţă termică şi în josul termometrului.

Că tot am ajuns la soluţiile mele pentru a-mi face viaţa plăcută pe planeta asta numită „Bucureşti”, anunţ cu veselie că e posibil ca, la vară, să mă plâng mult mai puţin decât sunteţi obişnuiţi de căldurile ucigaşe şi deloc propice existenţei. Nu că aş fi căpătat subit şi inexplicabil vreun soi de stoicism, ci pentru că am găsit zilele trecute ceva foarte interesant în debara. Se numeşte aerogel şi e cel mai tare izolator termic inventat vreodată (ăla pe care l-am descoperit eu din greşeală, din esenţă de pene de porumbel flambat, nu contează, pentru că n-am reuşit să-l repet oricât m-am chinuit). Faptul că e relativ translucid mă va ajuta să mă orientez în spaţiu, din bula de aerogel pe care tocmai mi-am comandat-o şi în care plănuiesc să mă mut aşa, cam prin mai. Uitându-mă uit la el cum ţopăie, cred că o să am şi o metodă foarte practică şi plăcută de deplasare la vară.

Altfel, ce să mai zic? Business as usual, fireşte. Am făcut curat în comentarii (scuze pentru alea care-au intrat în spam, Askimet nu cunoştea autorii şi e circumspect cu străinii, aşa cum l-am învăţat), am destabilizat probabil puţintel WordPress-ul încercând să schimb ora, n-am dat mâncare pisicilor, am vopsit un perete cu apă de calorifer. Dacă vă lipsesc vecini să ştiţi că nu e vina voastră.  A, şi duceţi-vă la expoziţia de tapiserii franceze de la Muzeul de Artă. Aveţi ocazia să auziţi pe unii zicându-le „tapiţerii”, e mişto.

Din vremuri imemoriale, la noi pe blog se dă cu bâta în geamul fostului cotidian și actualului site, Cotidianul (acum, .ro). Cea mai recentă ocazie ne-o oferă un articolaș al Iulianei Stan, care se numește „Ion Țiriac visează ca protestatarii să fie călcați în picioare”. Mai departe, Iuliana scrie următoarele:

„Omul de afaceri Ion Ţiriac vrea ca cei care conestă în stradă puterea să fie stârpiţi. Da, aţi citit bine, “stârpiţi”! Nu e o glumă.”

Singurul lucru zis de Țiriac care are cât de cât legătură cu titlul este următorul: „Este un lucru bun că aceşti oameni manifestează corect, fără violenţă şi, pe de altă parte, foarte bine că poliţia, jandarmii care sunt acolo îmi garantează mie integritatea şi pe cei care încalcă legea îi ia cu totul. Ce s-a întâmplat acum 2-3 zile este inadmisibil şi poliţia ar fi trebuit să îi stârpească pe aceşti penibili care erau acolo în 10 minute.”

Deci, nimic despre „călcat în picioare”, nimic despre „cei care contestă puterea în stradă”; Țiriac (om cu o mustață neplăcută) a zis că jandarmii ar fi trebuit să-i stârpească (nu-s de acord cu termenul, aș fi preferat „aresteze”) pe cei câțiva demonstranți violenți.

Da’ mă rog, așa știe Cotidianul să facă presă. Ceea ce explică, bănuiesc, de ce a ajuns să o facă numai pe online.

Vă pup,

Rhetta

Tocmai vin din Piața Universității, unde m-am dus ca să văd ce și cum și mai ales cine. După cum mă așteptam, m-am întors profund dezamăgită – nu atât de ce se întâmpla, cine de fețele pe care le-am văzut pe-acolo.
În primul rând, o mare parte dintre oamenii adunați păreau să fie pensionari, ieșiți în stradă ca să aibă de unde să se întoarcă acasă, la căldură (dacă au). O ceva mai mică parte erau bărbați la vreo 50-55 de ani, toți, fără excepție, îmbrăcați în gri, cu fețe gri, păr gri și respirație gri. Mai erau și câțiva tineri, cu foi de hârtie lipite pe piept, oameni de bine (după față, după port), dar cam puțini. A, și să nu uit gloatele de cocalari cu fular pe nas și glugă pe cap, evident reprezentanții galeriilor unor echipe de fotbal din divizia B (Autobuzul, Juventus Colentina și alte de-astea).
Ce m-a frapat cel mai tare la adunătura asta nu din cale afară de pestriță nu a fost ura față de Traian Băsescu (la urma urmei, asta e treaba fiecăruia), ci faptul că n-am văzut decât o singură fată futabilă în toată mulțimea aia (și zic futabilă, nu frumoasă, pentru că deși avea ochii albaștri și buzele numai bune, picioarele erau cam scurte și șoldurile cam late, dar hai să nu fiu răutăcioasă). Și mă întreb: de ce? Că nu s-au terminat româncele bune mi-e clar, le văd în fiecare zi pe stradă, în baruri, în metrou. Singura explicație pe care o am este că n-au vrut să se amestece cu mulțimea searbădă și bătrânicioasă. Cum pentru mine o revoluție fără femei frumoase este o revoluție eșuată, m-am grăbit să plec de-acolo, nu însă înainte de a buzunări un reporter austriac și un polițist în civil, a cărui legitimație am făcut-o cadou unei cerșetoare care stătea în față la Biserica Italiană.
Măcar atât.

Vă pup,

Rhetta

Adică nr. 2, n-am murit, ura!, să trecem mai departe.

Un cetățean american, cred, nu c-ar conta nația lui, că proștii sunt universali, a înființat o biserică a sfântului cannabis. Chestie care nu-i deloc în neregulă din punctul meu de vedere, ca om care a aplaudat apariția Bisericii Monstrului Spaghetelor Zburătoare și care s-a declarat donatist la recensământ. Ce mă enervează rău, în schimb, e ritualul sacru al instituției: după bongul de dimineață (comun, după marele model al agapelor paleocreștine), adepții se aşază plini de respect (sau de-o amețeală ușor de confundat cu el) în jurul Marelui Preot Verde sau cum draci și-o zice ăla. (Pastor mă-ndoiesc că se poate chema, de vreme ce păstorirea și recoltele fac parte din ramuri agricole nițel diferite.) Iar el scoate de undeva o Biblie și se apucă să citească din ea, de pe amvonul canapelei din sufragerie. Ceva cu Dumnezeu care a dat oamenilor semințe de toate felurile, inclusiv de diferite ierburi, ca să se folosească de toate.

Păi de ce nația ta de dobitoc sinistru nu-ți inventezi propriul ritual, ci cauți pe unde se pomenește de iarbă în Biblie și transformi paragraful în predica ta? Departe de mine să am pentru Biblie vreun alt fel de respect decât cel pentru o antologie veche şi foarte bine făcută de povești și mituri ale unor triburi de păstori și de adaptări ale unor lucruri din alte religii, care sunau interesant ori se potriveau. (Ce-i drept, aș fi dat nu orice, da’ multe chestii, să văd un duh suflând unui evanghelist lecția, dar nenorociții se închideau în casă și băteau scânduri peste geamuri când se apucau de compilat.) Ce nu mi se pare corect nu e eventuala blasfemie, ci plagiatul penibil. Adică serios, dacă nici fumat până-n vârfurile sinapselor nu ai destulă imaginație să lansezi un cult original, ia-ți bă ce luau ăia de la Delphi, ce iau șamanii indieni, ia niște Demerol în ultimă instanță (garantez că funcționează, în doze corecte. Na, și-n doze greșite funcționează, da’ numai o dată.) Că ce fabrici tu în curtea din spate e, evident, de tot rahatul.

De obicei, în perioada asta a anului, eu aş fi postat o poză cu nişte turtă dulce, nişte urări semi-amuzante dar bine intenţionate, iar voi, luând o pauză de la înfulecat cozonaci, v-aţi fi uitat la ele şi aţi fi răspuns. Sau nu.

Din păcate, deşi pentru mine Crăciunul e anul ăsta exact cum mi-l doream şi mă face un om foarte fericit şi prea puţin înclinat spre folosit topoare (ceea ce înseamnă că practic m-am căţărat în brad de bucurie. Foarte adevărat: m-am căţărat în brad, pentru că altfel nu am loc să stau în cameră. Copacu’ e enorm, pune un moţ blocului, noroc că stau la ultimul etaj că altfel ar fi trebuit să tai jumate din el ca să nu se bucure şi vecinul de deasupra de brad gratis.), pentru alţii nu prea e. Ba chiar nu e deloc, şi seamănă mai mult cu o glumă proastă şi sinistră.

Şi fiindcă aceşti alţii nu-mi sunt complet străini, oamenilor, eu o să tac puţin cu bucuria. Nu-mi iese.

Da’ vă doresc să vă fie Crăciunul măcar aşa de bun cum mi-e mie până acum. Adică foarte bun, pentru că chestia asta nu se pune.

Subsemnata, Petronia Marcs, cu domiciliul în blogul Surorile Marx nr. 3, declar că mă cac în ea de iarnă cu soare ca-n aprilie şi ploi ca-n martie şi că, în general, pretind vremea cu care sunt obişnuită înapoi.

Vreau zăpadă. Aşa să-mi ajute Moş Crăciun!

Azi am avut iar o zi din astea. Mi s-au rupt nu mai puţin de patru chestii la palton, din care doi nasturi, de parc-aş fi încercat să intru în el cu pernă cu tot. Drept e că dimineaţă eram cam chioară de nesomn şi pentru că trebuia să plec insistam să împing de el simultan în toate părţile, din interiorul lui (sunt sigură că vă puteţi imagina aşa ceva), de parcă eram un fel de David Copperfield în mijlocul unui atac de panică, dar ăsta nu mi se pare un motiv suficient să cadă hainele de pe mine. Trebuie motive puţin mai puternice, în general.

În fine, cu ajutorul unui mănunchi de ace de siguranţă şi al unei succesiuni de şase căni de cafea băute până la ora 14, aveam o şansă să trec prin ziua de azi fără incidente majore. N-am trecut, iar picătura care a umplut (potrivit cuvânt) paharu’ a fost o grasă (nu folosesc uşor asemenea calificative, şi de fapt de obicei nu mă interesează deloc) beată, care zvârlea dintr-un picior în ceea ce bănuiesc că-n capul ei alcoolizat era ceva karate style, lovind un panou de semnalizare Radet, care stătea acolo ca s-o împiedice pe ea şi pe ăia ca ea să cadă într-o groapă în asfalt.
*Aici sunt puţin nedreaptă, recunosc, că şi eu sunt perfect în stare să cad în gropi de una singură, în mijlocul zilei, fără nimic la bord. *

Da’ oamenilor, scena era de o jale atât de greţoasă, iar aia râdea atât de imbecil la prietena ei de pe trotuar (care o admira neutru în timp aia urla « uite, sunt mumie », înfăşurată de două ori jumate cu panglica aia de-nconjura locul faptelor de reparaţie, panglică pe care fireşte o smulsese de la locul ei – nu fără a încerca să se învelească cu ea cât plasticul liniar era încă legat de panouri), încât am regretat publicul atât de numeros din jur. Pentru că mă împiedica să scap de ea, iar pe toţi n-aveam chef să-i omor (plus că dacă făceam atâta mişcare mi se rupea dracului şi ultimul nasture de la palton). Şi ştiţi de ce erau atât de mulţi oameni în staţia de autobuz ? Fiindcă era ora 19.30. Dacă vreţi să vă apropiaţi de senzaţia pe care o încercam eu, închipuiţi-vă un câine foarte gras, adăpat cu un pahar de vodcă serioasă, care încearcă să ridice un picior ca să se pişe pe un panou de semnalizare stradală şi care apoi rupe panglica de plastic şi începe să fugă cu ea în gură. Apoi puneţi-i faţă de om prost.

Pe urmă, imaginaţi-vă că urcaţi într-un autobuz prea aglomerat şi că daţi cu nasul de nişte gheare sinistre, care bănuiesc că încercau să treacă drept unghii manichiurate. Da’ sinistre. Lungi, încovoiate, pătrate, vişinii şi pline de cocoloaşe – oja în care erau înecate era şi veche, probabil. Mai imaginaţi-vă şi că, imediat ce reuşiţi să vă smulgeţi faţa din ghearele cotoroanţei, urcă o alta, care vă trânteşte în nas un câine.

Da. O javră slăbănoagă (câinele, vreau să zic), din specia aia de purtat în poşetă, cu moaca lui Dobby din filmele « Harry Potter » şi cu respiraţie de ficat şi făină de oase. Pe care ţi-o suflă în faţă, pentru că nu are cum altfel din poziţia în care-l ţine vaca imbecilă căreia i s-a părut ok să urce într-un autobuz supraaglomerat cu bestie cu tot. Că ce pizdele mamelor lor de călători, să suporte, d’aia-i autobuzul autobuz.

Eu n-am mai suportat. A ieşit urât, cu schelălăieli şi papuci de casă, şi o să mai iasă, dacă toţi avortonii se mai înghesuie pe capul meu într-o singură zi. Acum mă bag la somn în completarea celor 2 ore jumate dormite de alaltăieri, după ce am scăpat de vecinul care duruia cu bormaşina la miezul nopţii. Da’ înainte să adorm tot am timp să mă întreb: dracu’, tre’ să-i apuce pe toţi odată?

Uitându-mă pe geam cu o bucată de pastramă sărată şi o cană de cafea în mâini, în timp ce un fel de OZN pare să fi aterizat pe casa mea care locuieşte deasupra unui bloc, zic aşa.

Mă enervează grav fosforescenţa nopţilor cu ceaţă, pentru că nu am nici un fel de răbdare să mă înec în lapte sau să fiu sufocată de un val de vată de care nu mă pot apăra. Unde-i zăpada mea? Mă simt jefuită. Şi mie nu îmi place să mă simt jefuită, întrebaţi poşta sau RADETu’. O să-nceapă să plângă cu sughiţuri. Înainte să se audă dinspre blogul nostru un urlet sinistru, căruia am toate intenţiile să-i dau drumul pe deasupra Bucureştiului sub forma „vreau zăpaadăăă!”, trebuie să mai zic aşa: că m-am uitat la meciul lu’ Steaua în seara asta şi n-am adormit.

Şi că na, ca să nu vă plângeţi de lipsă de preocupări culturale din partea mea sau să credeţi că am adormit pe după vreo canapea cu o sticlă de vin în braţe şi o expresie ameninţătoare pe moacă, să ne amuzăm împreună pe seama faptului că biserica creştină (în ambele ei jumătăţi de măsură, că povestea se-ntâmpla înainte de Schismă) a avut o şansă ca popii să-i fie credibili. În anul 311, unui tip pe nume Donatus i-a venit ideea rezonabilă ca numai chestiile sacre oficiate de oameni sacri fără pete de leopard pe reputaţia morală să fie valabile. Bineînţeles, pericolul a trecut repede, că rămâneam fără zicala „fă ce zice popa, nu ce face popa”, fără o groază de bancuri şi cu prea multe păduri şi terenuri, prea puţine exorcizări şi pedofilii pe cap.

Aşa. Acum pot să vă urez liniştită nopţi bune. Nu înainte de a vă sfătui să faceţi la viitorul recensământ ca mine şi să vă declaraţi donatişti. Merită.

Una din nelămuririle mele cele mai vehement vociferate de-a lungul vieţii a fost ce s-a întâmplat cu jucăria extraordinară pe care am compus-o în clasa a şasea, din patru şosete, trei crengi de vişin şi numeroase ace de păr cu pietre preţioase, rechiziţionate de la nişte mătuşi care nu înţelegeau de ce aveam nevoie de toată provizia de şerbet pe un an. La egalitate cu asta, e ce fel de oameni mănâncă ficat (ficaţii ştiu ce fel de oameni îi mănâncă, eu mă refer la feluri de mâncare care conţin organul ăsta cu gust de ţeavă de calorifer).

A doua pe listă, e o nelămurire care a apărut odată cu telefonul, adică de atât de mult timp încât e tot de-a lungul vieţii cuiva. Ea e importantă, pentru că mă enervează teribil de groaznic de oribil şi imposibil de insuportabil insurmontabil feroce. Ea e şi motivul pentru care lucrez de zor la un dispozitiv care să-mi permită să întind mâna prin telefon (mobil, deci să-mi întind mâna cumva prin satelit şi apoi prin cel puţin un releu, de unde mai are încă nişte drum de parcurs) şi să rup personal gâtul oamenilor care folosesc „la revedere!” ca salut de încheiere a unei conversaţii, deşi nu te-au văzut niciodată.

Ar fi aproape la fel de cretin ca „La mulţi ani 2011!” dacă nu s-ar întâmpla tot anul. Aşa, n-are nici o şansă la egalitate.

Partea cu trimisul mâinii mi-a reuşit la teste, problematică se dovedeşte însă recuperarea ei. Are cineva vreo idee? Să-i memorez în GPS traseul nu merge, pentru că mă mânca dispozitivul GPS şi l-am scos. Altceva?