Tânărul scriitor. Piesă de teatru într-un act, inspirată de nişte bloguri pe care măcar am bunul simţ să nu le numesc.

Scena 1

O stradă. În depărtare se zăreşte o clădire. Pe ea, o firmă: editura Triniton.
Intră Scriitorul. Este tânăr, bleg şi după toate aparenţele plictisitor.

Scriitorul (cântă): Eu sunt un tânăr scriitor român
Am scris un roman foarte foarte bun
Sha-na-na-na-na-na
Sha-na-na, tra-la-la
O să îl public la Triniton
Şi-o să primesc un milion
Sha-na-na-na-na-na
Sha-na-na, tra-la-la…

Voci: Nu îl da la Triniton! Nu îl publica acolo! O să te fure! O să te mintă! O să îşi bată joc de tine!

Scriitorul: Poftim? Ce? Cine vorbeşte?

Voci: Nu îl du la Triniton! Mai bine te ştergi cu el la cur decât să-l duci acolo!

Scriitorul: Dar cine sunteţi?

Voci: Suntem fantomele autorilor care au publicat la Triniton! Ne-au tras în piept! Nu ne-au promovat! Ne-au făcut coperţi urâte! Nu ne citeşte nimeni!

Scriitorul: Nu cred! Vorbeşte doar gelozia din voi! Sunt un mare autor! O să vedeţi voi! Sunteţi doar geloşi!

Voci: Nu! Să nu faci greşeala pe care am făcut-o noi! O să îţi pară rău!

Scriitorul: Nu-i adevărat! N-aţi avut succes pentru că sunteţi netalentaţi! Eu sunt cel mai bun! O să mai auziţi de mine! (intră pe uşa editurii)

Scena 2

Camera scriitorului. O masă. Pe ea, un laptop, o cană de cafea, un pachet de ţigări, o scrumieră. Scriitorul stă la masă cu capul în mâini. Plânge.

Scriitorul: Cartea mea! Ce au făcut cu cartea mea? Of of of! A apărut în trei sute de exemplare, şi nu s-au vândut decât trei! Şi de vină este numai editura! Nu m-au promovat, nu mi-au făcut lansare, nu m-au dat la ştiri, nu nimic! S-au purtat cu mine mai rău decât cu un câine! Şi uite, nici măcar nu mai îmi răspund la mailuri! Şi cartea nu a apărut marţi, ci sâmbătă! Toată munca mea, dusă pe apa gârlei! Frumuseţea de roman zace pe nişte rafturi prăfuite, îl mănâncă viermii şi şoarecii! Şi de ce? Pentru că editura este condusă de nişte incapabili! Trebuia să-mi dau seama de asta, doar am lucrat patru ani acolo! Cum am putut fi atât de orb? O să-i dau în judecată! Au omorât cel mai bun roman al literaturii române! M-au distrus! Şi cât am investit în cartea asta! Câte gânduri, câte cafele, câte nopţi nedormite!

În cameră intră prietena scriitorului, o fată frumoasă, numai bună.

Prietena: Ce e? Ce ai?

Scriitorul: Cartea mea, iubito! Marele meu roman! N-a auzit nici dracu’ de el, şi nici de mine! Sunt un nimeni, şi voi rămâne pe vecie un nimeni, din cauza cretinilor de la Triniton! Nu m-au promovat, nu m-au…

Prietena: Iarăşi începi? Credeam că ţi-a trecut.

Scriitorul: Dar cum să-mi treacă? Uite, dacă m-ar fi promovat, dacă ar fi făcut afişe, o lansare ca lumea, un concert, un turneu în Europa, acum…

Prietena: Îmi ajunge. Plec.

Scriitorul: Cum…

Prietena: Te părăsesc. Nu eşti bărbat. Stai şi-ţi plângi de milă de dimineaţa până seara…

Scriitorul: Dar editura…

Prietena: Eşti un bou. (iese)

Scriitorul: Of of of, săracul de mine…

Voci: Noi te-am avertizat. Ţi-am zis să nu publici acolo. Nu-şi plătesc nici măcar traducătorii…

Scriitorul: Iarăşi voi? Dar încetaţi odată!

Voci: Nu încetăm niciodată! Suntem fantomele scriitorilor care au publicat la Triniton! Cum am putea înceta? Ne chinuim aici, în purgatoriul scriitorilor fără succes! Vino la noi! Eşti de-al nostru!

Scriitorul: Nu! Niciodată! Mai bine…

Voci: Mai bine ce?

Scriitorul: O să scriu pe blog despre cele petrecute. O să-i dau în judecată. O să îmi fac dreptate. O să vedeţi voi. Eu sunt talentat. Sunt bărbat. Voi lupta. Şi voi învinge!

Scena 3

O sală de tribunal. În ea, Judecătorul, Scriitorul, Editura Triniton şi avocatul editurii. Editura Triniton este un bărbat urât, la vreo 50 de ani. Judecătorul şi Avocatul, aşişderi.

Judecătorul (plictisit): Deci…

Scriitorul: Deci cer daune morale şi fizice în valoare de şaptezeci de mii de dolari. Pe deasupra, cer ca editura…

Judecătorul: De ce nu v-aţi luat domne un avocat? De ce v-aţi zgârcit? Vorbiţi aiurea, ce fel de daune sunt alea în dolari…

Scriitorul: Dar este dreptul meu! Romanul s-ar fi vândut în USA, în Anglia, în întreaga lume dacă editura, în mişelia ei, nu ar fi încercat…

Avocatul: Protestez!

Judecătorul: Ce vrei?!?

Avocatul: Protestez! Nu…

Judecătorul: Ce vrei, domne? Ce te bagi? Ce naiba vreţi voi toţi, de fapt?

Scriitorul: Vreau dreptate…

Avocatul: Vreau să protestez…

Judecătorul: GURA! Ia, dumneata, domnule Scriitor, ai cartea la tine?

Scriitorul: Da, normal, deşi editura a făcut tot posibilul…

Judecătorul: Dă-o-ncoa…

Scriitorul: Coperta, eu de fapt cerusem să fie roşie şi scrisul mai mare, şi numele aici…

Judecătorul (zmulgându-i cartea din mână): Şşşt!

Toţi tac. Judecătorul începe să citească.

Judecătorul: Hm, hm… (răsfoieşte cartea în viteză, se opreşte la unele pasaje) „Ciocârlia zbură pe deasupra lui Pavel, care o privi amărât. Aşteptase telefonul Simonei toată dimineaţa”… Hm… „Vaporul intră în port încet, asemenea unui peşte uriaş rănit”… Auăleu… „Întreg satul îl văzuse coborând dealul. Maică-sa îi ieşi în întâmpinare. Şchiopăta, săraca, obervă Pavel şi brusc regretă că plecase vreodată”… „Să ştii că singurătatea te face mai puternic, mai serios, şi nu o să ai nevoie de mine toată viaţa”… „Era singur în gară dar trenul încă nu venise. Se gândea cum aveau să se îmbrăţişeze, să se sărute, apoi el avea să ia valiza ei şi să pornească la braţ înspre casă”… „Acul siringei îi pătrunse în venă şi ea suspină uşor”… „Îngenunche pe o pătură, cuprinzându-i picioarele în braţe, de parcă ar fi fost fecioara Maria”… Ce… Ce-i prostia asta?

Scriitorul: Poftim?

Judecătorul: Cartea dumitale, domnule. E o tâmpenie!

Scriitorul: Dar nu vă puteţi face o părere doar după câteva…

Judecătorul: Ba da, pot! E un gunoi!

Scriitorul: Nu…

Judecătorul: Linişte! Ajunge! M-am săturat! Acuzat, dumneata eşti condamnat la patru ani de închisoare pentru că ai publicat această carte. Se scad şase luni pentru că ai avut măcar bunul simţ să nu-i faci reclamă. Iar dumneata, scriitorule, eşti condamnat la două luni de închisoare pentru insultă. Sentinţa este definitivă. Şi acum plecaţi dracului de-aici, că vă iau la bătaie. Mi-aţi stricat toată ziua. Marş!

Scriitorul: Dar, domnule judecător…

Judecătorul: Zât! Marş! Huo! Pleacă de-aici! Neruşinaţilor! Mai bine tăiaţi frunze la câini!

Scena 4

Scriitorul este din nou în camera sa. Cu o foarfecă, taie frunze şi încearcă să convingă un căţel să le mănânce. Căţelul nu vrea.

Scriitorul: Hai, măi, sunt bune. Uite, mănânc şi eu una!

Mănâncă o frunză. În cameră intră prietena lui.

Prietena: Salut. Eram în zonă şi m-am gândit să… Ce mai faci?

Scriitorul: Nimic.

Prietena: Văd că tai frunze la câini…

Scriitorul: E doar un câine.

Prietena: Şi altceva? Cu literatura cum mai merge?

Scriitorul: M-am înscris la ASE.

Prietena: Zău?

Scriitorul: Da.

Fără nici un rost, cei doi se apropie unul de altul şi se sărută pasional.

Voci: Oooooo! Ce frumos! De ce nu ne-am gândit şi noi la asta? Superb! S-a înscris la ASE! Ce om minunat! Ce geniu! Ce sfârşit de poveste! (se aud aplauze)

Cortina

Colecţia de cărţi babane: Îngerul Contabil

Babelor,

Habar n-am dacă cartea despre care vă voi vorbi se mai găseşte pe undeva, dacă a fost reeditată, dacă i s-a acordat vreodată atenţia meritată. Cred că nu, deci i-o acord eu.

Este vorba, desigur, despre romanul Îngerul Contabil, al lui Puşi Dinulescu sau Dumitru Dinulescu. Nu ştiu exact cum a semnat-o, îmi imaginez că Dumitru, dar Puşi este la fel de posibil. Pe autor îl cheamă Dumitru, prietenii îi spun Puşi. În fine.

Cartea a apărut prin anii 80. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş zice că în 85, cu o aproximaţie oarecare. Şi este, cum să vă spun, dragele mele, hm, nu ştiu. Hai să fac un rezumat, din ce-mi mai aduc aminte (am citit-o de multe ori, dar şi demult).

Romanul începe în rai. Albert Einstein este Dumnezeu, iar Max Planck şi Niels Bohr sunt adjuncţii săi. Se ceartă pe o temă legată de fizică…

Realizez că nu pot face un rezumat. Cartea este prea nebună ca să poată fi descrisă în câteva cuvinte. În principiu este povestea lui Costică, care lucrează la Televiziune. Costică are un fiu, Tino, făcut cu ani în urmă cu o italiancă. Italianca moare, Tino vine în România să-şi cunoască tatăl. Dar Costică a fost răpit de marţieni, împreună cu Marta, fata unui general de armată, şi cu vecinul său, un tip scârbos, pe care cred că îl cheamă Vanghelie. Costică are şi un motan, Alexandru, şi se întreabă în OZN cum se va descurca motanul fără el. Iubitoarelor de pisici le pot spune de pe acum că motanul se va descurca destul de bine.
Costică, Marta şi Vanghelie ajung pe Marte, unde sunt micşoraţi, pentru că marţienii sunt foarte mici. Costică a fost răpit, aflăm, pentru că a descoperit involuntar cum pot fi distruse toate armele nucleare de pe Pământ fără a provoca pagube.

În fine. Se întâmplă multe. O parte a acţiunii are loc în iad, unde ajung şi oameni, şi marţieni. Va fi vorba despre un meci al echipei Bayern Muenchen, despre microchipuri implantate subcutan, despre un înger mexican, despre rai, despre iad, despre fizică, despre pisici, despre Bucureşti, despre lacul Mogoşoaia (sau Herăstrău?), acţiunea se va muta la Paris, la Roma, la Bucureşti, din nou pe Marte, se vor întâmpla milioane de chestii, care de care mai nebune, mai neaşteptate, mai delicioase. Cititorul se va îndrăgosti de îngerul Angelique, cititoarea de căpetenia marţienilor. Cartea merită un loc de cinste în amvonul literaturii române.

Criticul Grigore Traian Pop, de care nu am mai auzit niciodată înainte de a îl găsi pe google, afirmă următoarele:

“Înstrãinarea, kitschul, evaziunea, onirismul, absurdul, personalitatea frustatã, artificialã, mediocritatea si suficienta, inadaptabilitatea, comicul, satiricul, grotescul, fantasticul, ba chiar si tragicul sînt micile si marile perspective din care este apreciatã literatura si arta lui Dumitru Dinulescu (prozã, teatru, film) cu întîmplãtoare si nu întotdeauna semnificative trimiteri la Pirandello, Kafka, Caragiale, Musil, Camus, Gogol, Swift s.a.”.

Are perfectă dreptate.

A, încă ceva: dacă nu găsiţi Îngerul Contabil, puteţi citi liniştite Galaxia Burlacilor, Linda Belinda sau Eu şi Robert Calul, de acelaşi autor. Cărţi despre România, Bucureştiul, şi Mangalia anilor 60, şi despre dragoste, prietenie, ping pong, ceaiuri, muzică. Aş numi aceste lecturi nu numai necesare, dar imperios necesare oricărei babe cu simţul umorului şi al ridicolului şi al tristeţei.

Vă pup şi cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi cărţile lui Puşi sau Dumitru Dinulescu.

Rhetta

Colecţia de cărţi babane: Bibliografia generală

Anul 1970. Bucureşti. La editura Eminescu apare cea mai babană carte scrisă vreodată în limba noastră: Bibliografia generală, de Mircea Horia Simionescu. Care carte este o bibliografie fictivă şi, evident, generală. Adică, dacă nu s-a înţeles destul de clar, o bibliografie de cărţi fictive, inventate de MHS; Simionescu ne dă autorul, titlul, şi o (nu întotodeauna) scurtă descriere a conţinutului. Un exemplu sună aşa:

HANS FREGATA: “Determinarea gradului de abstracţionism la sugari” – Rezultatele cercetării laboratorului de abstracţionism al Universităţii din Hamburg. Inconvenientul procedeului propus în tratat: subiecţii cercetaţi nu supravieţuiesc. (“Orienta”, Hamburg-Leipzig 1956.)

Alt exemplu:

WOLFGANG APUD: “Suprema infidelitate”. Roman – Un om foarte aşezat, Robert Y., lipseşte de la un timp destul de des de acasă. Se ştie că s-a îndrăgostit de o frumoasă actriţă. Colegii îi fac mustrări. Neputându-se înţelege pe sine când constată că-şi iubeşte deopotrivă nevasta şi amanta, slăbeşte, se îmbolnăveşte. Diagnostic: schizofrenie. Totul continuă să se desfăşoare fără drame. În familie flacăra iubirii arde albastru, alături de amantă – flacără vie, roşie. De la un timp soţia, preocupată de sculptură, îşi neglijează gospodăria. Robert află tot mai frecvent praf pe mobilă. Face alergii, care-l demoralizează şi-i agravează maladia dinainte. Într-o dimineaţă fuge de-acasă. Soţia e convinsă că a fugit la amantă, se duce la ea şi-i face o scenă îngrozitoare. Robert trimite însă o scrisoare dintr-un orăşel îndepărtat, unde s-a angajat şofer. Este hotărât să se întoarcă numai atunci când, după ce va fi străbătut drumurile ţării dintr-un capăt la altul, se va fi obişnuit cu praful. (Editura “Félix Mendelssohn – Bartholdy”, Hamburg 1954).

Şi iarăşi altul:

SANDU NEAJLOV: “Transatlanticul Tănăsescu” – “Poţi face gaură în cer, dar nu în transatlanticul Tănăsescu” (Gabriel Popovici-Bolintin)

Şi încă unul, că nu mă pot opri:

NICOLAE RAŢĂ: “Jupuirea de viu în relaţiile dintre Puterea otomană şi satul Tărtăşeşti (jud. Covurlui)” – Bazat pe documente aflate recent în Arhiva Albă din Constantinopol, Nicolae Raţă dovedeşte că în răstimpul a cincizeci de ani de legături trainice multilaterale dintre Poarta Otomană şi satul Tărtăşeşti, metoda jupuirii de viu a fost folosită cu succes, sistematic şi pe scară largă. Se cercetează avantajele, aspectele sociale, baza relaţiilor dintre puteri. Se specifică, printre altele, că în perioadele de slăbire a suveranităţii otomane, metoda era folosită cu aceeaşi îndemânare, singură sau ca adjuvant, de indivizi izolaţi. Se arată, în sfârşit, că mulţi oameni din Tărtăşeşti arătau, după jupuirea de viu, limpezi şi cristalini, lăsând impresia că sunt ca şi cum n-ar fi. (Editura “Socec”, Bucureşti 1938.)

Şi un ultim exemplu:

GEORGE BACOVIA: “Plumb” – Apărută în Biblioteca pentru metalurgişti, cartea lui Bacovia atrage atenţia asupra acestui element pe nedrept dispreţuit. Se trece în revistă larga utilitate a metalului, din care se pot face margini de linii ferate, clavire, chioşcuri pentru fanfare militare, aparate cinematografice, decoruri teatrale şi chiar sicrie. Informaţii interesante despre intoxicaţia cu plumb la muncitori (simptome şi procese). Scrisă concis, însoţind faptele cu formule ce nu depăşesc niciodată jumătate de pagină, cartea se citeşte cu uşurinţă de specialişti, ca şi de cei cărora le plac chimia, fizica şi spectroscopia metalurgică. (Editura “Lakustris”, St. Gall 1958.)

Anul 2009. Hotărându-mă să împart cu restul lumii impresiile mele despre această carte, îi dau un search pe google. Şi o găsesc, babelor, o găsesc, în splendida ei întregime, pe Liternet.ro.

Acum, Liternet are obiceiul să ofere vizitatorilor siteului posibilitatea de a vota o carte, de a îi acorda puncte, între 1 (foarte proastă) şi 5 (foarte bună). Media la această oră este de 2,5, şi 27,4% din cititori i-au dat doar un punct.
Revoltător? Puţin zis. Dezgustător mai curând. O a mia dovadă că suntem un popor imbecil şi de prost gust. Pentru că dacă cineva şi-ar fi dat vreodată osteneala să-l traducă pe Simionescu într-o limbă adevărată, acum am avea şi noi un Nobel pentru literatură, cu care ne-am putea mândri de parcă noi ca popor am avea vreun merit la câştigul lui.

Citiţi cartea, babelor, citiţi-o cât mai aveţi timp. Mai e şi gratis pe deasupra! Şi dacă vă place, căutaţi adresa lui Simionescu în cartea de telefon a Bucureştiului (mi se pare că stă pe Polonă) şi duceţi-i un buchet de flori.
Dacă nu vă place, eu nu mai înţeleg nimic.

P.S.: Antologic: HERMANN GOTT: “Exemplul soldatului care nu s-a căcat niciodată”

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 313 other followers