In memoriam Traian T. Coșovei

Azi am fost pe ultimul drum.

Azi am fost de prea multe ori pe ultimul drum. Pe drumul pe care i-am lăsat pe suficienți dintre noi încît să mă gîndesc că suntem totuși străini de acest univers – din moment ce atributul umorului nu-i aparține. Am fost pe aleea pe care o platitudine bine exersată ne spune că vom merge toți. Și chiar așa va și fi.

M-am îmbrăcat în negru, sperînd că în felul ăsta aș putea să exprim ce se petrece cu noi. Nu puteam. Remarcam în schimb că poeții se duc iarna, cînd viața e mai străină de noi decît oricînd altcîndva. Și mai știam că la un moment dat voi încetini pasul, nevrînd să mai ajung undeva, pentru simplul fapt că destinația s-a suspendat.

Ce poți să spui? Nu poți să pronunți nimic. Nu poți decît să pretinzi bunul simț ca toate ideologiile lumii să-și dea odată și odată demisia în fața unui lucru pe care nimeni nu-l înțelege. Asta e tot ce poți să vrei, tot ce poți să enunți, apăsat, iar în loc de acest nimic ridicol care ni se servește drept înțelepciune, să instaurezi Poezia. Doar că în momentul în care pînă și apostolii ei se sustrag, te întrebi, firesc, ce se mai poate face. Poate doar să te rostogolești, absent, într-o groapă unde să fii în sfîrșit lăsat în pace. Și de unde să-ți eliberezi vîntul din piept către oricine va fi fiind acolo să-l preia.

Salut, Traiane. De azi sunt mai puțin decît eram ieri, cînd oricum nu eram îndeajuns încît să mai fi schimbat cîteva cuvinte cu tine.

NINSOARE ELECTRICĂ

Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărîtă
ca printr-un coridor unde păsări mecanice
plîng pe umerii mei cu lacrimi electrice.

Trec şi păsările mă poartă la gîtul lor
suspendat între două întîmplări,
cu inima bătînd între două ecouri
(şi prăbuşit între două trupuri, aidoma unui strigăt
între două guri înfometate de mine şi aşteptîndu-mă
şi dorindu-mă dintr-odată).

Ştiu, ştiu că totul e foarte tîrziu,
că totul se zbate între două discuri electrostatice,
dar ce-mi spuneţi voi?
Îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate
şi pîrghii şi-mi spuneţi:

Iată, aceştia sînt părinţii tăi;
Iată, aceasta este inima ta — ia-o şi poart-o mai departe
peste cioburile acestei aparenţe…
Îmi arătaţi ploaia săpînd în calul de bronz şi-mi spuneţi:
Iată, aceasta este ordinea — întîi tu, apoi tu,
apoi tu, şi tu şi tu şi tu şi tu…
Trec şi deasupra mea stelele fixe
susţin aerul între două bătăi de aripi egale
lăsate pe umerii mei de păsările transparente ale somnului,
(între două ecouri, între două bătăi de aripi egale
văd secundele electrice strălucind,
apoi înnegrindu-se,
umflîndu-se şi aşteptîndu-mă şi dorindu-mă dintr-odată),
în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu
încerc să strig,
părînd că exprim ceva, sau numai
căzînd mort cu gura deschisă.
Traian T Cosovei

Poşta Redacţiei zece

Babelor,

Primesc un mail. Îl citesc, îl pun pe blog:

“Rhetto,

Salut din nou. Eu sunt Doina, mi-ai publicat odată o poezie pe blogul tău şi ai zis că nu ţi-a plăcut prea tare. Vezi dacă asta-ţi place mai mult. Dacă vrei, poţi s-o publici şi pe ea.

Doina”

Aşa e, într-adevăr am mai primit o poezie de la Doina, o găsiţi aici.

Şi aici e asta nouă:

“Oglindeam priviri
Eram prea obosită
Şi ziceam
Bine, uitaţi-vă la mine,
Gândiţi-vă gândurile
Otrăvitoare,
Băieţi!
Picioare, ţâţe, cur,
Alegeţi ce vreţi
Jucaţi-vă cu ele
Nu-mi pasă. Nu-mi pasă.
Doar vă rog
Să nu le priviţi prea tare
Totuşi doare.”

Mda, ce să zic. Doina, în primul rând, noi nu avem o revistă literară, noi avem un blog. De fapt, nu publicăm poezii. Nu ne mai trimite!
Iar în al doilea rând, ţi-am mai zis odată că nu mă pricep. Dacă înţeleg bine, te plângi de privirile bărbaţilor; ei bine, nu-ţi fă griji, vor trece mai devreme sau mai târziu, şi atunci o să tânjeşti după ele, o să te rogi să se uite cineva la tine, dar degeaba.
Mai bine de-atât nu ştiu ce să-ţi spun. Văd că are nişte rime, ceea ce e bine. Ar putea fi mai multe. Uite, aici e un dicţionar de rime, poate te ajută. Dacă vrei comentarii mai inteligente decât ăsta, fă-ţi cont pe poezie.ro şi pune-ţi acolo poeziile. N-o să primeşti comentarii mai inteligente, ce-i drept, dar o să primeşti comentarii mai complexe, din care n-o să înţelegi absolut nimic. Dacă eşti proastă, s-ar putea să ţi se pară totuşi inteligente. Vezi şi tu.

Rhetta

Românii. Un studiu aprofundat. Partea VII: Viaţa culturală: poeţii.

Babelor,

Românul s-a născut poet. Ăsta este un FAPT, deci nu îl discutăm, ci îl băgăm la cutiuţă. Pornind de la acest fapt, constat următoarele:

Anul 133 sau pe-acolo. Se naşte primul român. Are pe buze o poezie. Maică-sa zâmbeşte.
Trec câteva sute de ani. Un român inventează hârtia şi creionul. Scrie o poezie. Hârtia şi creionul zâmbesc.
Secolul 20, spre sfârşit. Românul inventează internetul. Are un singur scop: să facă un site de poezie. Îl va numi agonia.net sau poezie.ro. Internetul zâmbeşte.

Şi iată-ne ajunşi în secolul 21, spre început. Toţi românii au cont pe agonia.net. Mii de români postează milioane de poezii pe acest site. Se scriu 70 de tone de poezii pe minut. 100% din aceste poezii sunt de căcat. Restul sunt bune. Oamenii scriu şi scriu şi scriu, fără minte, fără control de calitate, fără rimă. Însă totodată ei îşi comentează unii altora creaţiile, îşi dau note, puncte, steluţe. Prietenii aparent trainice se destramă din cauza unei virgule în plus sau în minus, a unui comentariu răuvoitor, a unui smilie ironic. Se lasă cu scandaluri gigantice între poeţi de care pe bună dreptate n-a auzit nimeni niciodată. Unii poeţi, jigniţi de lipsa de respect a confraţilor lor, îşi iau jucăriile şi se mută pe alt site, să-i zicem roliteratura.ro. Acolo, cearta continuă: de ce nu mi-ai dat steluţă? De ce mi-ai dat doar şase puncte din opt? Ce-ai cu mine? A, te fuţi cu fata aia şi de-aia ai scris comentariul ăla acru?

Babelor, vorbesc cât se poate de serios. Oamenii ăştia – dintre care, recunosc, vreo doi sunt talentaţi şi vreo patru au bun-simţ – se consideră (fiecare pe el însuşi) crema culturii române. Eu una aş fi crezut că unui poet adevărat i se rupe de părerea altora despre el, de steluţe, puncte, jocuri de culise, etc. Dar nici vorbă de aşa ceva, babelor. Iată aici un comentariu al unui poet (da, sigur…) supărat pe cineva dintr-o cauză oarecare (am înlocuit numele din text cu litere, din politeţe):

„nu era o eroare, asa era site-ul atunci: se putea tehnic si nici interdictie nu era (ai putea verifica, pt. a te edifica, inclusiv stelutele date de Y, ca sa iau un singur exemplu – el avand nivel mai mare ca mine si la curent fiind in mod sigur cu regulamentul – pe cateva texte dupa ce in prealabil le punctase, vezi ca is in topul anual textele respective, in caz ca n-ai observat). iar eu si X, din ce stiu, a fost o discutie ca am dat astfel de puncte (repet: fara nici o contradictie cu regulamentul sau cu bunul simt: pur si simplu, eu de ex. -si in mod sigur X la fel- am considerat ca textul e suficient de bun pt. cele 24 de puncte acordate de mine), dar nu unul pe textul celuilalt, ci amandoi pe un text de Z, W mi se pare ca a fost deranjat de acest lucru, dar au am motivat toate punctele pe care le-am dat, daca nu le-as fi motivat imi puteau fi puse la OffTopic si punctele acordate ar fi disparut. altfel, sigur ca da, cred ca am mai punctat identic, poate inlusiv dintre ale X, alte 5-6 texte, cand am considerat ca 16 puncte nu sunt de ajuns si am acordat 24 – culmea ca vorbeste unu’ care e editor, si care acorda 32 de puncte dintr-un foc, cu o singura steluta… (dar nimeni nu s-a sesizat vizavi de acele texte -in afar de W in cazul Z- si nu vad de ce o faci tu peste paispe ani si dand exemplu doar un text al lui X, cand eu am acordat 24 de puncte pe diverse texte, ale diversi autori, nu doar celui postat de X). dar ma surprinde ce neinformat -ca editor- poti fi si te suspectez deja de rea intentie. esti cel putin al doilea in aceasta neplacuta situatie pe ziua de azi, asa ca s-ar putea ca in febra “luptelor intestinale” de pe acest site, la nivel de administratie, unii sa nu se prinda ca eu nu ocup nici un rol si sa ma atace “preventiv” inainte. f nasol. continuati balciul, daca vreti, dar, pls, fara mine.”

Hm? Nu că-i jenant? Am postat acest comentariu pentru că este absolut reprezentativ pentru nivelul, felul de gândire şi inteligenţa poetrimii române. Pe autor prefer să nu-l numesc; nu-l cunosc personal şi nici nu vreau să-l cunosc, dar nici nu vreau să-l prejudiciez în vreun fel.

În fine, vorba lungă sărăcia omului; nu vreau să fac minimalism, ca soră-mea, aşa că mă opresc aici, lăsându-vă în compania unei gâlcevi sublime, pe care o găsiţi aici.

Noul imn al României

Babelor,

Vreau-nu-vreau, trebuie să mă întorc la Cotidianul. Tot ce am zis despre ziarul ăsta până acum rămâne valabil, dar am găsit un articol pe care nu mă pot abţine să îl comentez.
Pe scurt, este vorba despre următoarele:

“Artista Irina Botea a expus un film cu 12 versiuni ale imnului României la Jeu de Paume Concorde din Paris. [...] Artista le-a propus unor scriitori tineri români să compună un nou imn pentru România contemporană, “ca un fel de sondare a imaginaţiei politice a momentului” pentru că, aşa cum a constatat, vechile variante de imn sunt desuete şi centrate pe ideea identităţii naţionale. [...] Elena Vlădăreanu, Constantin Vică, Răzvan Ţupa, Horia Toma, Cristian Rusu, Ştefan Tiron, Delia Popa sunt doar câţiva autori care semnează variante ale unui imn naţional.”

Din cei şapte “tineri autori” numiţi de autoarea articolului, am citit doar unul (Elena Vlădăreanu, poetă) şi am auzit de altul (Răzvan Ţupa, scriitor sau poet, nu mi-e prea clar). Ceea ce e ok, sunt bătrână şi nu mai sunt la curent cu noua generaţie. Poate tocmai pentru că am citit-o pe Elena Vlădăreanu şi mi s-a părut cretină şi am decis să-i ignor pe aceşti tineri pentru un timp.

În fine. Iată ce au reuşit ei să scrie (din păcate, articolul nu ne oferă decât citate, nu textele complete):

Constantin Vică:
Aleg întotdeauna interfaţa, iar interfaţa între noi şi stat e sunetul care desparte statul, prin cladirea sa/ Guvernul/, de cetăţean./ Am ocolit Statul urmărind sunetele din jurul lui./ L-am închis în sunetele din jurul lui./ El nu era treaz, el dormea./ Ferestrele erau întunecate./ Statul era păzit de CCTV.
(În articol ni se explică apoi că “Vică a propus ca fundal sonor pentru textul său câteva minute pe care le-a înregistrat el însuşi mergând în tăcere, noaptea, în jurul clădirii Guvernului.”)

Răzvan Ţupa:
Hagi nu a fost campion niciodată cu România./ Numai invers şi de aceea:/8 Domnule Năstase, aveţi amabilitatea să vă ridicaţi testiculele cu mâna dreaptă!/ 6 Criza îi face bogaţi pe cei cu bani şi îi sărăceşte pe cei săraci/2 Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă

Elena Vlădăreanu:
Relaxează-te!/ noi îţi garantăm că în România nu există ilegalitate/ îţi garantăm că în România nu există homosexualitate/ îţi garantăm că la noi nu există corupţie, seropozitivi, handicapaţi./ relaxează-te. noi garantăm pentru siguranţa ta./ garantăm că România este cea mai frumoasă ţară din lume./ I love sales, I love mall. I love sales, I love mall. I love sales, I love mall./ garantăm că românii sunt mai buni decât ţiganii

şi

“Mai jos, poeta scrie ironic, cu caractere mici: “cei mai buni români sunt: andreea marin-bănică-zâna/ mihaela rădulescu, mircea badea, eminescu, ştefan cel mare, vlad ţepeş, ceauşescu, gigi becali, adrian copilul de aur”

Horia Toma:
“a înşirat nume de localităţi din România: “asinip, anpoita, archis, apateu, arefu, beleghet, berzunti, belfir, bicacel, bungard, beudiu, belcea, bucecea, bandoiu, batogu, barcut, buzaiel, boholt”. “În prima parte sunt în ordine alfabetică pentru că am luat judeţele în ordine alfabetică şi din fiecare judeţ numai localităţi care încep cu aceeaşi literă ca numele judeţului. În refren e varianta pe care doream să o folosesc iniţial, adică să merg în sens orar pe harta României, pornind de undeva de lângă Timişoara, tot cu nume de localităţi”, explică Horia Toma.”

Ei, babelor, şi acum să vă spun eu cum văd toată chestia asta. Aşadar, avem patru texte care se vor a fi noul imn al României. Ultimul, cel al lui Horia Toma, este totodată stupid şi inofensiv. Ceea ce este destul de bine, pentru că imnurile sunt de obicei tâmpite şi inofensive. Dar măcar omul a avut o idee, bună-proastă, nu contează. Din păcate, ideea lui Horia Toma este cea mai inteligentă dintre cele patru oferite aici. Şi o numesc inofensivă pentru că ofensează pe nimeni. Dar este şi insipidă. Totuşi, îl iert.

Pe locul doi l-aş pune pe Constantin Vică. Sigur, ăsta nu este un text de imn, şi ar fi sunat mai bine fără cuvântul (sau acronimul) CCTV. Dar iarăşi nu mă supără. Într-un fel – într-un fel cam simplu, cam pueril, cam la mintea cocoşului – el s-a gândit ce-i aia stat, ce-i aia cetăţean, şi a încercat să stabilească o relaţie între cele două entităţi. Deci îl iert şi pe el.

Dar ceilalţi doi, babelor, sunt nişte cretini. Pentru că au făcut cel mai uşor lucru din lume: să nu îşi facă lecţiile. Tema era “un nou imn al României”. Ei bine, pentru mine un imn înseamnă un text care să trezească un sentiment patriotic în cel care îl ascultă. Nu, patriotismul nu mi se pare o valoare, nici un fel de patriotism, fie el românesc, britanic, american sau bulgar, dar accept existenţa acestui sentiment, şi, chiar dacă mi se pare fără noimă, nu mi se pare nocivă. Patriotismul este ca un peşte: există, şi adeseori nu deranjează pe nimeni (a nu se confunda însă cu naţionalismul).
Eu nu aş fi în stare să scriu un nou imn. Pur şi simplu nu ştiu exact ce înseamnă să fi român, şi nici nu mi se pare important. Dar nu mi se pare nici rău; dacă cineva este român, bine, ok. Dacă este mândru de asta, iarăşi bine, atâta timp cât nu se crede mai presus de alţii din acest motiv. În fine, nu definesc persoanele prin naţionalitate, chiar dacă acum câteva zile făceam exact asta într-o postare. Dar poate că v-aţi prins că enumeram nişte prejudicii şi că în general făceam mişto de ele. Sau nu v-aţi prins, nu contează.
Aşa, cum ziceam, n-aş fi în stare să scriu un imn. Mi se pare un lucru greu: trebuie să găseşti nişte lucruri reprezentative pentru o naţiune, nişte lucruri bune, şi să faci din ele o poezie. Hai că cu poezia mă mai descurc, dar cu lucrurile bune mai puţin. Şi deci nici nu m-aş angaja la o asemenea treabă. Aş putea, ce-i drept, să parodiez un imn. Să-mi bat joc de el. Să-l calc în picioare. Aş putea face asta, pentru că este deosebit de facil. Oricine ar putea: “Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte şi scoală-te din patul cu ploşniţe maro”. Aşa ceva. E simplu, mult prea simplu. Şi în capcana asta au căzut şi Elena Vlădăreanu, şi Răzvan Ţupa. Li s-a cerut un imn; n-au avut nici o idee; au scris ceva în bătaie de joc. Sau nu în bătaie de joc, dar asta ar însemna să fie mult mai imbecili decât îi cred.
Textul lui Ţupa (de fapt şi cel al Elenei V.) este o înşiruire de locuri comune, locuri comune şi greşite: “Hagi nu a fost campion niciodată cu România./ Numai invers”. Aiurea. N-a fost nici invers. Hagi a fost campion cu Steaua şi cu Galatasaray. România n-a fost niciodată campioană, adică nu la fotbal. Mai departe: “Criza îi face bogaţi pe cei cu bani şi îi sărăceşte pe cei săraci”. Iarăşi o tâmpenie. Criza actuală i-a sărăcit pe mulţi bogaţi şi pe puţini săraci, din simplul motiv că unui sărac îi este mai greu să sărăcească decât unui bogat. Versul este o critică falsă la adresa capitalismului, şi nimic mai mult. Şi ce mai zice? “Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă”. Nu, Răzvan. Doar tu eşti. Noi, ceilalţi, nu suntem.
Să trecem la Elena Vlădăreanu, care zice “Ce am încercat eu să fac a fost să pun în versuri impresia generală pe care ţi-o poţi face despre români deschizând ziarele”. De ce a încercat asta? Are cumva impresia că ăsta este calapodul după care sunt scrise imnurile? La Marseillaise, God save the queen, Einigkeit und Recht und Freiheit? Păi, se cam înşeală. Şi, ca şi Ţupa, vorbeşte doar prostii, mai ales faza cu “I love sales, I love mall”. Da, şi? Şi ce? Ce-i treaba ei? Ce-o fute grija că românii îşi petrec timpul la mall? Cum să spun, din punct de vedere intelectual, un om este mai câştigat dacă îşi pierde patru ore căutând un tricou D&G decât citind întreaga operă a doamnei Vlădăreanu.

Închei, poate cam subit, cu un imn:

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 301 other followers