Oamenilor,
Pentru că postarea asta are toate şansele să se lase cu sânge şi capete sparte, sunt egoistă şi nu vreau să mai fie cineva implicat în asta aşa că zic de la început că ea nu reprezintă nici o poziţie oficială a blogului (pentru că aşa ceva nu există), ci una personală. A mea.
În două zile ne-am trezit cu două sesizări care privesc drepturile de autor. Subiect extrem de serios şi pe care mă declar înclinată să-l iau şi tratez ca atare, după ce termin de râs. Pentru că chestia asta pe mine m-a făcut să mă întreb de ce dracu’ a dat paranoia drepturilor de autor în oameni aşa de brusc. O fi epidemie? O fi de la Soare sau de la Nibiru? O fi având ei dreptate, la urma-urmei?
Dacă da, asta înseamnă că aştept citaţie de trimitere în judecată din partea vrabiei de stâncă pentru că i-am furat numele ştiinţific latinesc şi-l folosesc fără acordul ei pe blog şi, mai rău, presupun că o să mă trezesc cu Petronius al lui Sienkiewicz fugărindu-mă cu sabia în jurul blocului. Dar chestia are şi o latură serioasă. Adică mai serioasă decât integritatea mea fizică, deci foarte.
Să ne înţelegem. Io prin obişnuinţa anumitor activităţi intelectuale din tinereţe sunt obsedată de conformitatea surselor, de corectitudinea citării şi în general de folosirea onestă a informaţiei de toate tipurile. Pentru că oamenii care fac nişte chestii trebuie respectaţi ca atare. Asta asigură demnitatea circuitului informaţiei şi bunele raporturi între cei incluşi în el.
Totuşi nu mă pot abţine să nu râd când lucrurile deraiază din domeniul sincerităţii în cel al habotniciei, al exagerării şi vânătorii de vrăjitoare. Departe de mine gândul de a afirma că dreptul de autor ar trebui limitat numai la publicaţii printate, pentru că asta ar fi o imbecilitate. Dar Internetul este totuşi un mediu cu libertate mai mare, unde chestiile circulă mai greu controlabil. Asta nu înseamnă că fiecare face ce vrea şi fură ce poate, deşi se întâmplă şi astea berechet. Acolo da, ar trebui reparate lucrurile. Dar o graniţă între rea-voinţă şi simpla folosire a informaţiei în mod liber se impune parcă.
Să protestezi vehement (dar civilizat, chestie pe care o apreciem) în condiţiile în care în unul din cazuri poza fusese pusă în contextul unei postări despre publicaţia pe hârtie în care era inclusă, cu menţiunea că făcea parte din ea, iar în celălalt nu făcea nici un fel de rău sursei, mi se pare exagerat. Sigur, teoretic e corect. Imaginile aparţineau cuiva, cineva şi le vrea înapoi sau aşa ceva.
Refuz să cred că toate indignările ar putea de fapt fi cauzate de lipsa menţiunii surselor, că asta ar ţine în egală măsură de nişte chestiuni de ego şi nu vreau să sugerez aşa ceva. Aşadar ignor faptul că reclamaţiile puteau fi făcute prin e-mail către posesoarele blogului dacă era vorba de o discretă sesizare a unor limite încălcate. Rămân la a considera că, deşi procedura este în sine una extrem de corectă şi binevenită ca atare, câteodată lucrurile extrem de corecte devin rigide şi în pericol de a duce la situaţii incomode care cumva reuşesc să facă reclamantul să pară la fel de nasol ca şi reclamaţii.
Acum vă rog să mă scuzaţi, mă întâlnesc cu o vrabie să văd cum cădem la o înţelegere. Nu-i exclus să cadă numai ea, totuşi.
