Pe care… l-am băut (N° 21). Dedicat Petroniei şi Dragonului

« Déjà notre Gascon remonte de sa cave avec deux bouteilles de Madiran à la main. Plop ! Plop ! Encore. Il les hume. Les thèses prohibitives de Tancred sur l’incompatibilité entre le vin et la marche à pied font long feu…

- Tu m’en diras des nouvelles, mon gars. Ça ne se refuse pas, un vin comme ça.

…Deux mois d’abstinence et cette gorgée distillée par les dieux de Gascogne. Elle passe lentement le palais puis entreprend la descente du tube digestif, sans précipitation, répandant vers les épaules et l’extrémité des doigts, vers les reins et les muscles des mollets une divine détente. Mes pieds, là-bas, au bout, sont pris d’un délicieux fourmillement. Ils ont cessé leurs plaintes. » (Edith de La Héronnière, La ballade des pèlerins. Editions du Mercure de France, 1993)

Voi ştiţi : pe blazonul preacinstitelor case musiualexandreşti stă spus dintotdeauna că toate, de la încântările neaşteptate şi până la hingherelile asasine ale zilei curente, toate sunt convertibile şi prompt solubile în voluptăţile vesperale ale far niente-ului, dichisite la lumina răsfirată a paharului de vin. Cum e seară, şi cum stăturăţi neîngăduit de mult à marée basse, astăzi se cuvine să scoatem din pimniţă un vin de mari fericiri. Un vin de mese-mpărăteşti ; autrement dit, un vin de seigneur, care are să umple mai întâi şi-ntâi de toate, cu grăbire şi dreptate, paharele cinului dregătoresc Petronio-Dragonit, în semn de plecăciune prentru preacinstirea nemeritată ce-mi aduseră cu ceva zile în urmă. Şi pe urmă şi pe ale voastre, ale tuturor.

Bordeaux vă amintiţi unde e, dar destinaţia e alta : de la el cârmim între miazăzi şi apus şi ne oprim la picioarele Pirineilor, la Madiran, haltă majusculă în drumul – via Podiensis – către Compostela şi colosal epicentru în cartografia comorilor de resort vitifer. Uns A.O.C. cu patalamale şi acte-n regulă de scurtă vreme (ucazul nu urcă mai sus de 1948), Madiranului i-au trebuit puţini ani ca să ajungă să şadă pe tronul puţinilor aleşi în mai toate pravilele ampelografice, de la Gault & Millau şi până la Parker citire. Şi asta aproape an de an. La aşa o faimă şi fără a fi gustat neam mai-nainte, prima-mpunsătură a fost a circumspecţie, fereală şi ocoliş, fincă prea-umilul domniilor voastre servitor se apropie de orişice pom lăudat à reculons, cu o sprânceană ridicată şi cu mâinile-n buzunare. Dar m-am încumetat, deh. Et bien m’en a pris, căci lăudat vinul ăsta n-are să fie niciodată îndeajuns.

Suntem acasă la zeul Ianus. Ianus bifrons, adică cel cu două chipuri, zeu al începutului şi trecerilor, al întâietăţii şi răspântiilor, al pasagiilor şi preschimbărilor. The privilege of being two-faced : heh, ia gândiţi-vă : dacă i-ar da prin minte să-şi ridice a taină arătătorul drept către buze, nimeni n-ar şti către care. Către neaflarea a ceea ce a fost sau către neaşteptarea a ce va să vie ?

Arc peste vremi : de la Ianus ştim că via Madiranului se născuse înaintea atotputerniciei efemere a Romei. Cezarul a smuls-o, pe urmă a sădit-o din nou, benedictinii aveau să-i poleiască blazonul cu litere de pioasă ostoire, Francisc întâiul să-i aducă slava unui vin de seigneur şi Henric al patrulea – al Franţei – să-l aducă la palat.

Înainte de asta, anul e 1348. Convulsiile mileniului celui de-al doilea sunt încă adolescente, războiul de o sută de ani seamănă prăpăd, genealogiile se-nnoadă exponenţial şi se descăpăţânează gordian şi totul se aruncă din fuga armăsarului : tăişul, graniţele, onoarea, pumnul de arginţi sau torţa. Totul, afară poate doar de nubila jartea, vulgar accesoriu muieresc devenit blazon nobilissim, graţie puseului délicieusement frenchy al lui Eduard al treilea al englejilor: Honi soit qui mal y pense. Şi hăhăiala îngenunchere se prefăcu: les quolibets devinrent agenouillements.

O aruncătură de ani mai la vale, fiu-său, Principele Negru, casap de mare zel, răspundea maniei fraţuzeşti pentru simetrie, farafastâcuri de protocol, amănunte şi alte poticneli administrative cu perpendiculara expeditivă a cavalcadei întru pustiire şi jaf în toată regula, într-o declinare personală nonşalantă şi deloc nobilă a spiritului cavaleresc. Don’t conquer them, just rob them. Capabil, totuşi, de neaşteptate largheţi senioriale, de amare căinţe – hence the black armor, după unii – şi chiar de rafinament, el e ăla care a adus primul la curte vinul de Madiran şi l-a înălţat la rangul de vin d’apparat. Honi soit qui mal y boit, cum ar veni.

Estimp, Plantageneta de nevastă-sa, Joan, nălucă angelică de mare neastâmpăr matrimonial, deja cu epice măritişuri clandestine la purtător, îşi roade frâul. Rând pe rând şi tout à la fois regină wannabe, generăleasă de circumstanţă când nevoile o cer, consoartă complice şi genitoare cu ambiţii cât veacul, desfiră ingenuitate şi toarce urzeli, cu subterfugiul ştersului englezeşte în oglinzile paralele ale ereziilor lollarde. L’histoire se fige devant sa beauté céleste : l’anglois l’appelle the Fair Maid of Kent. Fair, peut-être, mais tout cela n’est pas très fair-play, dites.

Haidi să ne-ntoarcem la vinul nostru, că tot batem câmpii şi arăm vânt.

Madiranul scoate şi vinuri albe, şi roşii, iar azi am să vă torn unul din astea din urmă. De vreun secol şi jumătate, soiul rege de aici se cheamă tannat, iar numele spune cam tot: e ăl mai bogat în taninuri, fenoli şi în toate alchimiile hărăzite cu virtuţi de leac, descântec şi viaţă lungă. Soi sprâncenat, năvalnic, ţăndăros dar prolific, altădată folosit tocmai din cauza asta, a hectolitrilor la hectar, s-a lăsat îmblânzit de vrăjile vigneronilor de aici – în speţă onor musiu Brumont – care au găsit cum să-i potolească fuga, să-l cizeleze şi să-l prefacă într-un guivaer de graţie cosmică şi eleganţă dandy, singur sau alintat cu niţel Cabernet Sauvignon sau Cabernet Franc.

Trivia unu : Madiranul e singurul vin care nu are voie să fie vândut înainte să fi stat măcar un an în pimniţă şi e poate cel care ştie cel mai bine să se-nvechească. Un vin de seigneur qui vieillit fort heureusement, se răzgâia Henric al patrulea. Trivia doi : tannat-ul e văr cu malbec-ul (alias côt pe Valea Loarei, dacă mai ţineţi minte). C’est pour dire…

Să citim: Château Montus 2006, Madiran.

Deşertăm cu grijă sticla în carafă preţ de un ceas, două şi turnăm :

Roba : primul chip : roşu sumbru, viril, bătând către negrul căutăturii întunecoase a armurii Principelui, chestie care pre valahă s-ar chema cu dreapta lipită de suflet puterea ursului

Aroma : al doilea chip : impactul tectonic al robei şi sentimentul de fortăreaţă devine instantaneu levitaţie, în pahar e chiar Ianus, et on hume son deuxième visage : pe dinafară cazemată, dar pe dinăuntru oază, caravanserai şi foc de artificii. Aromă subtilă şi complexă, fructe roşii, negre, cacao, niţică vanilie, note rustice de piele şi un boisé tânăr

Gustul : amplu  şi generos, taninuri surprinzător de cizelate şi de cuminţi, totul e eleganţă, rotunjime şi ungere mătăsoasă

Finalul :  să scriem aşa : Quel vin est aussi pétillant, savoureux, enivrant, que l’infini des possibles ! (Kierkegaard)

Haidi, beţi cu măsură, vedeţi voi cu care.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Pe care.. l-am băut (N° 20)

Babelor, mezami, mă copii,

Azi, fără tranziţia călâie a camerei de decompresiune, schimbare tectonică de ritm pentru o găselniţă absolut colosală. O surpriză pe cât de neaşteptată, pe atât de prodigioasă, în răspărul tuturor ideilor de-a gata în virtutea cărora vinurile de rasă sunt ape teritoriale şi monopol franţuzesc. Vacs. Il n’en est rien, şi să vedeţi de ce.

Pimniţa – cave à vins – se cheamă l’Angevin şi e furişată pe una din uliţele cu umeri înguşti ale Orléans-ului. De miezul jocului de cuvinte – îngerul vin – nimic de-a face cu Anjou-ul (despre care o sa vorbim al’dată) sau cu urbea numită Angers, aveam să-mi dau seama târziu, poate prea târziu.

- Monsieur désire ?

De ce, nu ştiu. Ce anume, iară nu ştiu. Nu ştiu ce atavism cu basc m-a-mpins să răspund aşa, cu rânjetul apocrif al pegrei îmburjoazite peste noapte de specula cu cartofi:

- Mmm, eh bien, un bon p’tit rouge…

Mai lipsise să-mi frec mâinile de nerăbdare. Oh, la honte. Cela ne se dit pas, eroare gravă, gravissimă, imprescriptibilă. Adică ai venit după ceva eftin şi bun, da ? Spuneţi voi, Dem R. şi Jean C.: Daaa la optişpe ce-aveţi ? Şi cinsprezece, optsprezece şi cinsprezece, şliboviţă. E bună ?

Replica a picat scurt, cu foşnetul mortellement efficace al ghilotinei bine unse. Du tac au tac şi cu sprâncenele circumflexe ale dispreţului princiar:

- Sachez, Monsieur, qu’il n’y a pas de petit vin.

Oh, silly me ! Silly, silly me ! Adică la pet-uri nu ţinem, cum ar veni, încercaţi după colţ. Da, mi-am luat-o pe măsură. Dă şliboviţa-ncoace, na fernetu şi la mulţi ani ! Ce mai, gata, eşti mort şi hai diridam, afară cu tine. Nas în jos şi stare acută de ruşine subpământească, ce să mai spui, ce să mai repari după aşa o gafă de proporţii astrale… Şi atunci, cu vocea spăşită a dimineţilor scoase la tablă cu lecţiile nefăcute, se-ncearcă un:

- Si Monsieur veut bien me conseiller, alors…

Ceea ce-nsemnează, mezami, nici mai mult, nici mai puţin decât anamneză doftoricească-n toată regula, iar în douăzeci de minute spui tot, ca la cabinet. Pentru că – v-am mai spus – l’accord parfait nu se opreşte la armonia vinului cu bucatele. Oh, nu. E ani-lumină mai mult de-atât: imponderabila delectare a intimităţii, reverenţa gracilă a prieteniei, didascaliile protocolare ale unui dîner d’affaires sau hăhăiala festivă a bacchanalei explozive, fiecare stare de suflet, clipă, circumstanţă sau lumină se-mbină cu un anume vin, şi nu altul.

- Alors, je vous conseille ce „p’tit” rouge, auzim, mais vous m’en direz des nouvelles.

Vin austriac, aha. Cu convingerea dublei, dar pe deplin meritatei pedepse pentru afrontul de care am fost în stare, luăm, plătim, mulţumim. Dar vai şi evohé ! Înăuntru se ascunde nu pedeapsă, oh, nu, ci divină răscumpărare kaiserlich und königlich: însăşi Panonia mângâiată de căldura verii.

Eticheta e sobră, zugrăvită în stricteţea şi cumnţenia culorilor alemanice şi pe ea citim, alb pe roşu, Red. Deasupra, Vintage 2008 şi Heinrich. Alles klaar, atât, nimic din farafastâcurile şi filigranurile bordeleze ori burgunde. Soiuri, trei: melanj savant de blaufränkisch, Saint Laurent şi zweigelt, ăsta din urmă fiind încrucuşarea primelor două. Sobrietate pe dinafară, dar ce contrast cu ce turnăm în pahar !

Roba: rubiniu vivace cu mici scăpărări violine

Aroma: adevărat foc de artificii, în care parfumul de cireşe pietroase se amestecă cu alte fructe roşii si mirodenii

Gustul: neastâmpărat cât trebuie, rustic cât trebuie şi flamboaiant cât trebuie; taninuri dandy învăluite-ntr-un discret boisé

Iar despre final, aşa să spunem: le silence éternel de ces espaces infinis…

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

 

Pe care… l-am băut (N° 19)

 

Babelor, mezami, mă copii,

 

Oyez, oyez, braves gens, damoiselles et damoiseaux… cu sufletul stârnit, am să vă întorc niţel pe lama de aur a Loarei pentru o altă divină fericire vitiferă. Morceau choisi astăzi – nimeni altul decât plant du roy, adică regescul soi cu o sută de feţe, pe adevăratul său nume côt. Les cent visages du côt, spunea musiu Antoine Ménoux, iar vinul pe care am să vi-l torn – clin d’oeil subversiv circumstanţelor – chiar aşa se şi cheamă: Cent Visages. A.O.C. Touraine. Sută-n sută côt şi pe deasupra millésime 2004, alt an de mare reuşită pentru vinurile franţuzeşti.

Trivia: cent visages se prounţă la fel ca sans visage, de unde eticheta.

Côt-ul e un soi rustic, sprâncenat, năvalnic şi deşucheat şi pe cât de prolific, pe atât de fragil, dar care se domesticeşte – de fiecare dată cu alt chip – prin multe locuri. Mâînile vrăjitorilor din Cahors – unde se cheamă auxerrois (auxerrois vine de la Haute – Serre, nu de la Auxerre, urbea) au dat lumii acea liqueur forte et savoureuse, cum o lăuda Clément Marot, devenită vin de împărtăşanie la ruşi…

Pe urmă, dacă vedeţi scris undeva pressac sau malbec, să ştiţi că iar e acelaşi soi. Malbec se cheamă la Bordeaux, după numele neamţului care – cică – ar fi venit cu el acum vreo două veacuri. De acolo a plecat şi spre Argentina, unde dă vinuri sprâncenate, negre, vârtoase, dar cu parfumuri diafane.

Bordelezii îi dau malbec-ului rolul de acompaniator în doze mărunte, aproape homeopatice în asamblajele lor, dar să nu credeţi că e en mal d’amour. Acolo aduce forţă şi ritm, precum alămurile şi contrabaşii într-o orchestră, zicea iar musiu Ménoux. Alteori, e solist virtuoz, cum e cazul vinurilor argentiniene şi al celor de pe Valea Loarei, unde dă licori delicate şi melodioase.

Si Deus Pro Nobis, Quis Contra Nos ? Am zis Loara, pentru că noi ne-ntoarcem şi ne oprim în braţele zeiţei Ligeria, atât de dragă lui Balzac. Suntem la Saint Julien de Chédon, la sud de Tours şi la o cratimă numai de Amboise, castelul atâtor începuturi – cel aproape conspirativ al Renaşterii franceze, spre o pildă, şi al atâtor sfârşituri. Afabilul rege Charles al optulea s-a născut şi a murit acolo, iar cu el se prăpădea ultimul Valois direct. Secole mai târziu, după ce avea să fie, rând pe rând castel şi temniţă de lux, Amboise intra în stăpânirea cetăţeanului Chartres, ultim rege al francezilor, l-am numit pe Louis-Philippe.

 

 

Cent visages e un vin puternic dar rasat, deloc rustic, cum ne-am fi aşteptat. Îl trecem vreo două-trei ore în carafă, şi haidi:

Roba: roşie-grenat intensă

Aroma: violete, iasomie şi câteva frugale note pământii

Gustul: atac viguros şi franş, cu taninuri virile, dar brodate-ntr-o structură rafinată, onctuoasă şi rotundă

Final: să spunem aşa: Les dieux, très satisfaits, faisaient briller les eaux claires du fleuve, dans son parcours paresseux vers la mer. [Paul Maj]

 

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Garden party chez Piticugras

Mezami,

De data asta chiar ţiu minte ce făceam când a sunat telefonul. Ţiu minte precis, fincă eram la croitor, undeva pe rue de la Paix. Sau cred că era rue de Rivoli. Sau… Mă rog, asta nu contează, dar ţiu minte perfect, fincă făceam probe la un frac. Sau la un smoching. Sau la o jlietcă la două rânduri, sau… Dar ţiu minte, fincă croitorul ăla miop mă tot înţepa cu nişte bolduri, nu ştiu de ce. Aşa. Şi atunci a sunat telefonul. La capătul ălalalt al firului, Piticugras.

- Ci faşi grasuli ?

- Ce să fac, mă Piticule, fac niţică acupunctură. Ia o bucată de hârtie, să-ţi dau adresa, ar trebui să-ncerci şi tu…

- Auz grasuli, nu ti ispitieşti, buei, uo piruojcâ di şieea cu niţicâ brânzicâ pi dinăuntru ş’c-o votculiţâ di tătâ mândrieţa-n dieschidiri ?

- Nu, mersi. Şi mă Pitice, merdenelele merg şi cu un porumbel din ăla de-al tău, da’ să fie la pet. A, bine, dacă mă-ntrebi de feuilletés au fromage, să te-nvăţ: merg fie cu un Bourgogne roşu, să zicem cu un Côtes de Nuits, fie cu un Anjou alb; am un Clos du Papillon 2005, o splendoare. Dacă vrei.

- Ia lasâ tu fluturii şâ măscărili şielia, c’acuma pi datâ ti păliesc şâ ti fac fac di puominâ. Buei, baieti, pirojki mierg cu vuotcâ mai ghini dicât miergi uo vientuzâ pi capu lu Kojak. Şâ hai digrab’ încoa, c’ti invit la uo rieşiepţii, vriau s’mi-ngruop viaţa di huoltei, câ gata, pisti o lunâ mă ieu cu Şipriniela.

- Ah bon ? Soirée white tie ? Black tie ? Cum să mă-mbrac ? Tenue de cocktail ?

- Buei, tu ci tuot zâşi minuni şâ panarami acuolo di’m’faş capu harbuz ? Şâ ia vorbieşti tu mai în riecieptuor, aşa. Ci mâ-ntriebi pi mini ci straii sâ pui la rieşiepţii, ci, iou îs cruoitoru tău ? Gătieşti-ti cum vriei, pacatili mieli, numa ţâni minti s’pui pufoaicâ şâ buotfori, c’taman o dat o ploişicâ şâ s-o făcut gluod în ogradâ.

Ah bon, partie de campagne et pendaison de crémaillère chez Piticugras, carevasăzică. Bine. Scot acele, le-nfig în croitor, sun la tante Constance, îmi dă adresa altui croitor, mă duc, îi zic să-mi facă un costum de tweed, oui monsieur, bien monsieur, iarăşi ace, gata costumul, scot şi acele alea, le-nfig în croitor, plec. Pe drum mă-ntâlnesc cu Petronia, polemizăm puţin pe tema expresionismului abstract, mergem la babe să facem clătite, le facem, mâncăm clătitele, înşfac fulgarinul, fluier un getax, ajung la Piticugras.

Acolo, cum să vă spun, era mai degrabă un garden party – ambiance décontractée – şi toţi invitaţii Piticului erau joviali, entuziaşti şi foarte iubitori, sau poate am făcut eu impresie bună, nu ştiu, dar toţi vroiau să mă pupe de trei ori. Interesant e că vorbeau un dialect nou pentru mine şi beau din nişte pahare foarte largi, de mare efect. Piticu m-a întâmpinat, în mândru amfitrion (îl vedeţi în primele secunde ale peliculei, că am filmat mult) şi m-a prezentat invitaţilor. Toţi îl lăudau fincă, mare senior, nu se uitase la cheltuială şi adusese mâncăruri fine, numeroase băuturi cu specific local, muzică foarte bună, ba, după cum se vede, prevăzuse şi limuzine cu şoferi în uniformă pentru cei care nu se mai puteau urca la volan.

Păcat că se-nsoară, n-o să mai dea aşa petreceri.

Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Pe care… l-am băut (N° 17) : un premiu meritat

Da, mă babelor,

Marele premiu merge la domnişoara Mimi. Lauri, podium, standing ovation, confetti, şampanie, fanfară, poze pe scara avionului, contracte grase, tricouri cu dedicaţie, fundaţia Mimi, flacăra olimpică, brelocuri, copii pozaţi cu Mimi, bulevardul Mimi fost Dacia, noul Austin Mimi 1.8, 16V.

Fincă a găsit prima şi v-a mai dat şi un hint în plus, şi da, mulţi spun că e mai interesantă cartea decât filmul. Dacă tot nu v-aţi datără seama, e vorba de Fahrenheit 451.

Mai iau premiu domnişoara Corina, Afanasie Inorogovici Piticugrasov (cu menţiunea sto gram în ascunzişul din masă), Dan Sukhoi (pe credit), noul cititor care se ştie (cu menţiunea „Sufferin’ succotash!”), Petronia (cu menţiunea Petronia), draksor (cu menţiunea închis pentru renovare), cârcotaşul imobiliar (cu menţiunea la mansardă), Noemi von Kronstadt – Marx (cu menţiunea The Shorts – Annabelle, la plus belle fille de Bruxelles), iTaci (cu menţiunea fără menţiune), litera A (cu menţiunea Olympic ’64)  şi Raluca, printr-un miracol şi prin preajmă. Şi toţi pe care i-am uitat.

Monorail-ul ăla cu care se dădeau Julie Christie şi Oskar Werner (adică Guy Montag: Montag fincă ieri era luni, ja ?) chiar a existat. L-au făcut franţujii de la SAFEGE prin 1963 – construiseră un kilometru jumate de linie la Câteauneuf-sur-Loire, unde-l încercau – şi parascovenia chiar era să devie metrou parizian, pe o parte din traseul liniei opt. Aia mov, mă. N-a fost să fie, păcat. Au pus japonezii ideea-n practică la ei acasă, hai diridam şi sayonara. Peste ani de zile, vagonul ajunsese pe post de dependinţă şi coteţ în curtea unui răzeş franţuz; nişte entuziaşti l-au luat pe cinjmii de franci ca fier vechi şi l-au cărat la o unitate militară, cică să-l restaureze. N-a fost să fie: a.m.r. zero, hai liberare, unitatea s-a cărat, ciuciu vagon, casare, nici ăia de la URACA nu-l mai repară. Poza e luată de aici.

Iar casa e aia unde stătea Montag cu nevastă-sa (nu mai ştiu cum o chema, ăăă… Aa, da, Linda – Linda, you’re absolutely fantastic !), jucată tot de Julie Christie. Cică e de vânzare, merită ca rezidans segonder. Poza ciupita de aici. Fancy, numai că gazonul ăla e cam părăginit.

Gata, hai, să vie premiile ! Începem cu vinul şi scriem aşa:

Chiar şi pe vipia lipicioasă şi de sufleţi sleiţi a verii din Principate, cea care-mpinge cu puls proletar pulimea estivală afară din casă către hidratări ventripotente la umbra unei beri, preacinstitele noastre obrazuri boiereşti se răscumpărau cu fason şi dichis, criteriu şi panaş – a se citi l’art et la manière – la lumina unui pahar de vin. Jamais homme noble ne hait le bon vin, spunea Rabelais, iar astăzi, cu voluptatea conspirativă a saturnaliilor de budoar, am să vă torn în pahar un Grand Vin de Bordeaux. Pentru că pelerinajul de azi într-acolo e menit: către viile bordeleze, şi mai precis în Haut-Médoc, fief al bunului rege Henri IV.

În polisemia aiuritoare de parfumuri şi gusturi care înseamnă Bordeaux, vinurile de răsfăţ solar din Haut-Médoc au rasă, putere şi eleganţă de pur-sânge, complexitate, rafinament şi generozitate, toate învelite într-o cuminţenie aproape serafică.

Vinul ăsta de azi, mezami, aproape că era să nu fie, pentru că după prăpădul filoxerei de la sfârşit de veac nouăsprezece, altă pacoste avea să pustiască aproape de tot viile prin partea locului. Prin 1923,  auzi dumneata: apropitarul de atunci, contele Tchernoff, rus cu sânge subţire, minte la fel şi apucături de cavalcadă de stepă, a şi-a pus în cap să crească el vaci în loc să facă vin. Numai că solul ăla neprimitor de pietriş, argilă şi calcar nu lasă să crească decât via. Şi ce vie, le hasard fait bien les choses, nu-i aşa ?

Dar să citim: Château Larose – Perganson 2000. Haut-Médoc. Cru Bourgeois, se-nţelege. Alcătuit simbiotic după didascaliile de alchimişti ale vrăjitorilor creatori de vinuri de acolo: vreo 55% Cabernet Sauvignon şi restul Merlot. Primul aduce matricea complexă, forţa, cuminţenia şi longevitatea, iar Merlot-ul, fruct, prospeţime şi rotunjime.

Odată scos din pimniţă şi trecut cu băgare de seamă în carafă vreo trei ceasuri, gata:

Roba: Rubiniu sprâncenat, dar vivace şi sclipitor.

Aroma: stare instantanee de vrie plată în răspântia dintre veacuri: foc de artificii şi festival de fructe roşii, cacao, prune uscate şi o notă furişată de lemn-dulce.

Gustul: putere, rotunjime şi generozitate, taninuri topite catifelat, un boisé discret.

Finalul: prelung şi absolut în afara vremii, bien-être ingenuu şi vorba franţuzului: on a volé la cuisse de Jupiter !

Haidi gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Colecţia de chestii babane: Stockhausen

Mă copii,

Zău aşa, v-am lăsat – câte ? – şapte zile. O săptămână, şi n-aţi ştiut să-mi spuneţi nimic despre mizilicul ăla de jipeg din douăjdoi a opta curent. Pft. Şi acuma vreţi să vă zic io ce şi cum ? Mă rog, mbene, să vă zic, da, chiar aşa, de ce să nu vă zic, în fond ? Să vă zic, da să fim înţeleşi: de data asta ciuciu zero premii, nix, nada, zip, niet, că prea v-am răzgâiat. Adeverinţă de participare, ălora dintre voi care şi-au râcâit oleacă meningele şi au lăsat amprente pe clavir. Et encore. Ce să vă fac, mă, pusesem deoparte un Château Figeac, rezervasem nişte mese la restaurantul ăla de lângă ecluza de la Combleux, ăla minion ca un tableau de Monet, numărasem de două ori cu abacul borcanele cu dulceaţă de vişine… Eh ben tagada tsoin tsoin, turlututu chapeau pointu et tintin la bistouquette, report la categoria întâi, umflăm potul şi dublăm miza pentru data viitoare, întru fremătări de impacienţă şi amilaze salivare. Et toc, là, voilà, na !

Ce vă dădusem eu către ghicit – şi nici cu telefoane la madam Zelda n-aţi găsitără – e o felicitare, anume felicitare trimesă de Crăciun, A.D. 1969, de John Lennon & japoneza aia a lui plastică nimănui altcuiva decât lui Stockhausen. Karlheinz Stockhausen, mezami. Poftim degrabă şi ce scria înăuntru. Ămm, găurile alea erau perforate banal şi birotic întru îndosariere cuminte.

 

 

Aşa. Ce ziceam ? A, vă spusesem aniversare. A-ni-ver-sa-re, repetaţi după mine: aa-nii-veer-saa-re. Acum şapte zile, mă copii, carevas’zică pe douăjdoi, maestro Karlheinz Stockhausen – paix à son âme – ar fi împlinit optzeci şi trei de ani.

Karlheinz Stockhausen – să spunem onest dintru-nceput – nu se ascultă în buclă în preacinstitele case musiualexandreşti. Nu, fincă pe aici, graalul acordului perfect însemnează îngemănarea simbiotică mets-vin-hamac-musique, iar un Pommard sublimat de un col vert aux saveurs automnales nu se declină pe sunetele unui Gesang der Jünglinge. Nu. Şi totuşi, Stockhausen are locul lui în colecţia de chestii babane, sertarul de sus, iar momentele sale privilegiate, de haos controlat şi introspecţie nu lipsesc. Pataras et paff boum, cometa Stockhausen lovea de-adevăratelea Pamântul către mijlocul deceniului şase, deceniu edulcorat deja vrbi et orbi de zdrăngăneala I – IV – V, I – IV – V a altor comete, pour ne pas nommer Bill Haley şi acoliţii. Şi cum pentru apretul disciplinei raţionale a compoziţiei tradiţionale şi pentru canoanele highbrowish ale armoniei academicoase, geometria variabilă a sunetelor extraterestre ale lui Stockhausen a-nsemnat – malgré lui – un mare, imperial şi jubilatoriu şut în derier, nu miră pe nimeni că de la adulaţie la stigmatul sacrilegiului, de la extazul revelaţiei neaşteptate şi pe veci de viaţă schimbătoare şi până la repulsia timpanului zgâriat în cheie freaky, reacţiile au fost şi rămân pe veci la antipozi.

Când vine însă vorba de subiecte cu portativ – sau chiar şi cu partituri grafice (curată sinestezie, Herr Stockhausen, cum se cântă un tablou de Kandinsky ?), se cuvine infinită precauţie, pentru că orice judecată estetică ar trebui sa aibă ca fundament obiectul, la chose, şi nu modul de abordare, doar muzica ţine nu de concept, ci de sentiment, nu ? iar sufletul e o axiomă netrecută prin academii.

Departe de a fi o delectare abstrusă de snobinarzi cu pretenţia exclusivistă a une cunoaşteri superioare sau o spuzeală aleatorie de zgomote – dixit neaşteptata posteritate revendicată de Miles Davis, Herbie Hancock, Lennon & McCartney (qui l’eût cru ?), ba chiar de Townshend şi Zappa – experimentul Stockhausen are virtutea neliniştitoare a curiozităţii de a afla cum funcţionează o astfel de minte de resort extraterestru, capabilă de a scrie pur şi simplu o altfel de cartografie a spaţiului muzical. Şi în astfel de cheie se şi ascultă.

Gata, hai,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

P.S. Stochausen e singurul compozitor dde pe coperta L.P.-ului Beatlesian al sergentului piper si al clubului său de inimi albastre.

Altă ghicitoare muzicală. Babană şi cu premii

Babelor şi voi ăştilanţi mai tinerei, aşa,

Se dă cântecelul de mai jos. Da ? Da. Buuun. Să se asculte atent şi na problemă: să se zică cine, ce, când.
Clar, simplu, onest, limpede, ferplei, fără scurtcircuite sau capcane tortuoase, să nu mai zică Dragonul că sunt maniac.

Şi vă mai dau şi hint, ba chiar vă dau două, că data trecută nu v-am dat deloc. Poftim hint unu – cireaşa de pe tort, ce mai: să zicem că trebuie doar să fiţi atent la cât durează.

Hint doi: alt cântecel, que voici:

Timp de gândire: până duminică după siestă.
Reguli: aceleaşi. Să scrieţi frumos, să nu pătaţi foaia, să nu faceţi ştersături. Aveţi dreptul la mai multe încercări, puneţi-vă şi copiii la contribuţie, ăia care aveţi copii; dacă nu, aranjaţi-vă cu Anaid să vi-l împrumute pe-al ei, face toţi banii.
Premiul: un vin absolut fabulos. Dacă ne-a mai rămas dulceaţă şi dacă găsesc unde a ascuns Rhetta făina, poate vă tratarisesc şi cu nişte clătite.

Hai, pă cai.
Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 307 other followers