Life Aquatic

Uite care-i treaba, Veto: eu am fost in piata, am cumparat bradul din banii mei, l-am carat sase etaje pe scari (stiu ca stam la doi, dar am uitat si am urcat la patru; deci patru etaje in sus plus doua in jos fac sase, corect?), am pus ultimele globuri pe care pisicile tale nu au reusit sa le sparga (pentru ca sunt de plastic, chinezesti), in fine, numai eu stiu cat m-am chinuit cu el, si acum tu zici ca-i urat? Urat? URAT? Bine, atunci organizezi tu petrecerea de revelion, si anul asta nu vreau sa jucam iarasi monopoly toata noaptea, pentru ca trisezi cu nerusinare, nesimtire si nepasare, bufnita batrana ce esti!

In barul despre care ai vorbit intr-adevar nu voi intra. Una la mana, nu prea am drumuri prin zona respectiva, dupa cum bine stii, desi n-am inteles exact despre ce zona este vorba. A doua la mana, sunt intr-adevar o anticomunista ceva mai incrancenata decat tine, si nu vreau sa stau intr-un loc in care de pe pereti imi zambesc cine stie ce membri ai Comitetului Central si alti securisti. Iar parizer pe ziar pot sa mananc si acasa, daca vreau, dar nu vreau, pentru ca avem alte chestii, mai bune, in frigider: branza de capra, salam elvetian, icre negre.

N-am vazut Supravietuitorul pentru ca n-am avut inca cum. Doar un lucru vreau sa stiu: este mai prost decat Nunta Muta? Asa ceva poate fi cu putinta?

Despre baiatul ala, Boncea, stii ce parere am. Este in general identica cu a ta, desi poate mai putin violenta, pentru ca n-am avut de-a face cu el decat o data. Consider ca nu merita atentia noastra. Consider ca meritam atentia lui.

Revenind la subiectul siteului, am vazut The Life Aquatic with Steve Zissou, al lui Wes Anderson. Nu rau. Nu rau. Dar nici extraordinar. Povestea ne-o spune imdb:

„With a plan to exact revenge on a mythical shark that killed his partner, oceanographer Steve Zissou rallies a crew that includes his estranged wife, a journalist, and a man who may or may not be his son.”

Ce mi-a placut este ca filmul isi pastreaza tonul pana la sfarsit, desi la un momentdat, sau chiar cateva momente date, ar fi putut sa devieze, sa se transforme in altceva, sa devina patetic. Dar nu devine. In principiu este o comedie, si ca atare este reusit. Actorii, nu toti extraordinari. Dar mie Bill Murray nu imi place, deci sunt subiectiva. Owen Wilson, slabut, Anjelica Houston, asa-si-asa, Cate Blachett la fel. Scenariul insa, mai curand reusit, iar muzica a fost exceptionala, constand in mare parte din Seu Jorge, un brazilian, cantand niste piese de Bowie in portugheza. Tare de tot.

Per total, probabil ca filmul merita vazut. Nu trebuie, dar merita.

Restante, spiritul craciunului si mister Nimeni – zis si Boncea

Rhetto, sa zic in primul rand ca am venit beata in semn de protest. Stii de ce. Ai luat un brad urat, ai pus niste globuri de rahat, dar nu mai are sens sa insist pe asta. Deci da, betia mea a fost impotriva bradului – cu ornamente stupide dupa parerea mea – pe care l-ai azvarlit in mijlocul casei.

Dar s-o iau pe rand. Cu nea Bilal, chiar imi pare rau, nu stiu ce sa zic. Sunt convinsa totusi ca omul n-a murit si acum iar o pune de-un film. Cat despre mania mea de a da lumea in judecata, Rhetto, tind sa te contrazic si sustin ca e o chestie buna. Cineva trebuie sa fie rau in familia noastra, altfel adu-ti aminte ca nici azi n-am fi luat banii aia de pe vopseaua pe care am publicat-o la Policolor.

Cat despre poza pe care ai postat-o, iti multumesc, pentru ca in prostia si atehnicitatea mea, n-as fi reusit niciodata. Povestea cu ea e asa: nu stiu daca mai stii, dar in blocul vecin, deci nu la noi in bloc, locuieste o fata pe nume Olga. Trebuie s-o stii, candva vindea, sau producea niste paturi foarte frumoase cu care spunea ca o sa salveze lumea. E, a trecut vremea si n-a salvat lumea, drept care si-a deschis un bar, si anume asta, La Scinteia. Adevarul e ca acolo mi s-a dat sa beau atat de mult in seara de care ai pomenit, dar motivul supararii mele ramane acelasi: bradul. In fine, nu conteaza. Nu stiu daca sa-ti recomand barul asta. Tie nu ti-ar placea, ca esti mai intelectuala ca mine si probabil ai stramba din nas la specialitatea casei, adica parizerul pe ziar. Mie mi s-a parut o idee chiar haioasa, desi e adevarat ca la un moment dat mi s-a facut rau de la atata parizer. In afara de asta, barul e vopsit in rosu, ca e comunist, sau asa se vrea. O alta idee pe care au pus-o in practica e faptul ca la intrare ti se dau niste carnete de membru PCR, ceea ce daca esti nascut dupa 89 poate fi funnysh. Dar daca esti cineva ca Soljenitin, poate nu e la fel de funnysh, ma gandesc. In rest, nu stiu ce sa zic. Marsuri comuniste nu prea sunt, deci un impatimit al genului, un nostalgic, de ce-ar veni aici? Eu nu sunt nostalgica, pentru ca m-am nascut inainte de comunisti si baietii astia nu mi-au placut niciodata. Deci daca treci pe langa bar, intra sau nu intra, nu stiu ce sa zic.

Ajung si la ultimul punct al ideilor mele, dar ma tem ca si de data asta e un caz de tribunal. Cam multe, stiu, cam dese, dar asta e chiar flagrant. Cazul in discutie se numeste Supravietuitorul, ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu. Rhetto, m-am plictisit sa spun ca filmul romanesc e prost, sau bun, sau dracu mai stie cum. Filmul asta, insa, depaseste orice imaginatie de cat de imbecil e. Cel ma ingrozitor e insa faptul ca dincolo de jocul dezolant de prost al actorilor (Mihaita, Gaitan, George Alexandru si alti nimeni), dincolo de dialogurile supercretine, la un moment dat realizezi ca toata aceasta mediocritate urlatoare la cer a iesit de sub mana aceluiasi gropar al filmului romanesc: Boncea. Nu, nu veceul in care ne cacam noi si pe care l-am visat eu, ci omul, care abia acum am inteles cine e. Un nimeni. Un nimeni care a patronat o boratura cu scopul de a pune in scena farmecele si mediocritatea sotiei lui, doamna Loredana Groza.

Domnule Boncea, sunt sigura ca intr-o buna zi vei citi ce scriu aici, sau cineva iti va arata randurile astea intr-un fel sau altul, sau poate copiii tai le vor citi si se vor intreba ce-a fost in capul tau. Vreau sa stii ca doar civilizatia mea extraordinara ma face sa nu-ti vorbesc cum ar trebui, domnule Andrei Boncea, sau poate spiritul Craciunului, poate el ma indeamna sa nu te scuip intre ochi. Cum poti superviza asemenea acte de rusine, domnule Boncea? Seful tau direct, domnul Adrian Sarbu, nu se caca peste tine? Cum de mai rezisti in functia pe care o ai? Cat timp crezi ca o sa-ti mai dai masura incompetentei? Stiu, sunt constienta ca in scaunul tau caldut e bine si pare ca vei fi acolo o vesnicie, dar te asigur ca nu va fi asa, si daca justitia nu-mi va face dreptate, macar justitia imanenta tot o va face, cumva, candva.
Nu te baza pe faptul ca poporul roman e blajin, bland si indura multe, ca eu, spre deosbire de sora mea Rhetta, nu stiu de gluma. Eu n-am umor. Ea, de exemplu, daca ai trece cu SUV-ul tau luxos pe langa ea, ti-ar arunca un cacat in parbriz. Eu, insa, domnule Boncea, ti-as azvarli un coctail, Molotov, bineinteles, ca stiu ca-ti plac bauturile fine. Poate ca eu sunt justitia imanenta, mai nea caisa, sau cum te cheama. Ce zici de asta?

Bineinteles ca exista o sansa sa stingi furia mea, sau sa facem pace, sau cum spui tu in capul ala al tau genialoid. Candva la inceputul anului viitor iti va parveni pe biroul tau frumos din lemn de plastic, un plic. Gros. Nu, nu va fi cu Anthrax, asa cum meriti, ci va contine un scenariu de film, semnat Veta si Rhetta Marx. Fa-l, domnule Boncea. Ia-l si produ-l, asa, pas-pas, pe tacute, cum ar trebui sa fie toate lucrurile pe care le faci. De ce pe tacute, intrebi? Pentru ca esti mediocru, domnule Boncea, sau altfel spus, un zero barat. Si nu care cumva sa crezi ca nu-mi asum ceea ce spun, sau ca ma ascund sub un pseudonim. Eu exist, domnule Boncea si am un numar de telefon la care pot fi gasita. Lasa un reply la acest post glorios si vei vedea.

La Scînteia

Veto,

Asta întrece tot. Ai venit acasă pe la patru dimineaţa, beată pulbere, cântând ceva de Metallica. Ai trezit tot blocul şi cel puţin alte două blocuri vecine. Ai intrat, te-ai dus în bucătărie, ai ras trei sferturi de sticlă de whisky şi ai adormit cu capul pe masă, nu înainte, însă, de a îmi întinde o fotografie şi a îmi spune (nu ştiu dacă am înţeles bine, pentru că de fapt ai bolborosit, nu ai vorbit): „Pune poza asta pe blog, că vreau să scriu mâine ceva despre ce se vede pe ea”.

Nu am nici o idee ce este chestia din poză, nici de ce fac ce m-ai rugat, dar uite, o fac. Să te mai aud vreodată zicându-i poştaşului că sunt o scorpie afurisită…

Prostii şi mai puţin prostii

Păi atunci o să văd cum fac rost de filmul lui Menzel. Eu am văzut Donkey Punch, un film englezesc, psychothriller sau cum s-or numi astea gen Saw, Hostel, etc. Nici rău, nici bun, cu un futai foarte ok şi un scenariu previzibil. Şi m-am uitat la Righteous Kill, cu De Niro şi Al Pacino. Cam prostuţ. Nu-i nevoie să-l vezi. Dacă mă gândesc mai bine, e chiar foarte prost. Păcat de bunătate de actori.

Acum o vreme m-am uitat la un horror foarte bun, The Mist. Din seria „de văzut”, din care mai fac parte, la categoria asta de filme, The Fog, Christine, şi în general cam tot ce a făcut John Carpenter în anii 70-80. Doar sfârşitul e enervant, pentru că se termină cu o întorsătură gratuită şi sadică, de care nu era deloc nevoie, şi fără care filmul ar fi fost perfect. Nu zic mai mult, că poate apuci să-l vezi. Nu trebuie, dar dacă n-ai altceva de făcut, e ok. Sfârşitul m-a dus cu gândul la două filme de Spielberg, Saving Private Ryan şi A.I., care fără ultimele 15 minute ar fi fost amândouă mult mai reuşite.

Alt lucru care mă enervează, Veta, este obsesia ta de a da pe toată lumea în judecată. De exemplu, tipul ăsta, Bilal, de care ai scris mai înainte. Omul a sunat aseară, când erai la vecinul Bogdan. „Doamnă”, zice, „am văzut că m-aţi acţionat în judecată, şi vă rog mult să vă retrageţi plângerea, că am patru copii şi n-am bani de avocat, şi-aşa filmul ăsta m-a costat o avere şi nevasta m-a părăsit după ce l-a văzut”. I-am explicat că nu sunt tu, că să sune mai încolo, nu m-a crezut. „Dacă nu îmi promiteţi că nu mă daţi în judecată, eu mă sinucid. Vă daţi seama, patru copii orfani…” Eu, că nu sunt tu, că nu pot promite aşa ceva, că să sune pe la zece. Şi omul, auzind asta, s-a sinucis. Uite ce ai făcut. Patru copii lăsaţi pe drumuri.

I served the king of England

Adica ultimul film al lui Jiri Menzel, dupa un roman de Bohumil Hrabal. Vazut in seara asta. Bun. Chiar foarte bun, as zice. Poti sa traiesti si fara sa-l vezi, Rhetto, dar daca cineva, vreodata, iti va spune de el sau va vrea, nu se stie de ce, sa ti-l faca cadou, sa stii ca e bun. Si da, sigur ca ai dreptate, Flight of the Conhords te face sa vrei sa faci in Boncea de bun ce e.

Immortel (ad vitam). Really, mr. Bilal? Really?

Bre Rhetto, tocma eram gata sa comentez la Burn After Reading, ultima dracie a lu fratii Cohen (trecute sunt vremurile de glorie de la Big Lebowsky, daca e sa ma-ntrebi pe mine, desi Brad Pittis iar face un rol bun) cand dau peste ceva care ma face sa reactionez negativ. Cum am vrut ca toata planeta sa auda strigatul meu de protest si tu dormeai (de ce asa mult, Rhetto, de ce?), am apelat la bunul nostru vecin de palier Bogdan din South Carolina ca sa traduca zbieretele mele.

Dear Mr. Enki Bilal. This is a letter to you from me, sister Veta Marx, accomplished film critic from Romania. Mr. Bilal, I have come across your excellent work as an illustrator and also writer of your own comic books during my trips to Paris. Even though I’m nothing but an old woman, it is with joy and happiness that I recall those long hours in the FNAC, sitting down on the floor with your „Foire aux immortels” and shitting my pants as I saw what a staggering drawer you are. However, to my shame only recently I found out that you made your comics into a few movies, Mr. Bilal. And not only that, but you also directed three of them. To my horror, I watched the last one. You know, the one mentioned in the title of this post. To be honest, I do hope that being a modern (and model) citizen of this world, you’ll see my scribblings here.  Of course, you surely do surf the internet. How could you do such a big shit, mr. Bilal? How, and most of all WHY?! Your so-called movie don’t make even the slightest sense, mr. Bilal. Didn’t you have anything else better to do? I find that hard to believe. The script is BAD, the dialogue is even WORSE, the CGI (which mostly looks like shit) ain’t motivated by any rules of dramatic  writing or character development, and above all your knowledge  on Egyptian deities is a JOKE! In other words, what you made here, mr. Bilal, is a HUGE CRAP! How could those actors actually work for you? How come that anyone gave you money (huge wads of cash I assume) for this NONSENSE? Fortunately 4 long years have passed since this mistake of yours and look, you didn’t scare us again with a new cinematic „work of art”. Keep it like that, mr. Bilal and stick it with the comics. Don’t touch the film camera again, because it’s FELONY, and I’m a have you in court, mr. Bilal! Believe me, I’m not upset but you really scared me and I’m scared of being scared because I’m old and scared old people might actually die!!

Flight of the Conchords

Reto,

Habar n-am cine este omul ăla pe care l-ai visat, Boncea. O fi veceul nostru, mai ştii? Încearcă să vorbeşti cu el. Eu de obicei îi spun Ştefan, că are faţă de Ştefan, cu gura aia căscată, aşa, dar poate că-l cheamă de fapt Boncea. Ştefan Boncea, eventual. Încearcă.

În rest, mă ştii cuminte şi ascultătoare. Te-am ascultat din nou şi m-am uitat la prima serie a serialului Flight of the Conchords. Cum bine zici, e cu doi nerzi din Noua Zeelandă, care vin la New York şi îşi fac formaţie.

Babo, serialul e căcător. Mai să faci în Boncea de cât de căcător este. Unele faze sunt de-a dreptul istorice, ca 23 August, iar versurile cântecelor sunt aiuritoare. De ce nu am făcut noi două serialul ăsta, acum 70 de ani? Nu e drept!

De exemplu episodul trei, Mugged. În care doi neozeelandezi şi un indian stau de vorbă. Zice unul dintre neozeelandezi:

NZ 1: You just don’t know, you hear a lot of terrible things happening… He may be dead! (vorbeşte cu accent neozeelandez, deci „dead” sună ca „did”)

Indianul: He maybe did what?

NZ1: He may be DEAD.

Indianul: Yeah, I know, but what did he maybe do?

NZ1: He may be… DEAD!

Indianul: Yeah, maybe he did, maybe he didn’t. What did he maybe do?

NZ2 (se amestecă în vorbă): No, he may be dead!

Indianul: Are you guys fucking with me?

NZ2: What?

NZ1: Not alive, you know… DEAD!

Indianul (înţelege în sfârşit despre ce este vorba): Oh… (oripilat) Oh!!!

Ştiu că nu e comic în scris, dar e comic în film. Aşa da. Jos pălăria.

A, şi în plus l-am găsit pe youtube.  Poftim:

Un vis urat. foarte urat.

Rhetto, imi e cunoscuta povestea cu Man on Wire, nu cred ca am bagat tot materialul, dar fragmente din el am vazut  in mod sigur, nu mai stiu unde si cum. Bineinteles ca toata chestia a format o pacla undeva pe creierul meu (ceea ce se numeste in mod curent amintire, probabil) si din presa, dar nu mai stiu din ce presa si de cand. Dar am sa-l vizionez, promit.

Vreau in acelasi timp sa te mai intreb ceva. Azi-noapte, cand tu cred ca dormeai, am avut cel mai ingrozitor vis din ultima vreme. Ultima, cat sa zic, vreme? Poate cateva luni, cine mai stie. Oricum, cert e ca se facea ca ma duceam la baie, mahmura, nu stiu cum, nu prea-mi dadeam seama ce si cum. E si unde ma asez io pe veceu,  si incep sa simt ceva ciudat, da ciudat nu stiu cum sa zic, al naibii de ciudat. Ca si cum veceu ar fi avut gura si dinti si limba si respira, cumva. Ingrozita, iti dai seama, zic ca mi se pare si nu ma mai gandesc. Da closetu, ce sa vezi, mai rau facea ce facea, adica respira, boscorodea ceva de niste scenarii, zicea eu, eu, eu, cumva de genul asta. Iti dai seama ca in clipa aia am facut pe mine de frica Rhetto, da nu la figurat, ci la propriu. Am tras ditai cacarea. Ma scol, repede, nu stiu ce, ma sterg la cur si cand ma uit, ce crezi? Veceul era de fapt un cap de om, Rhetto, un cap de om viu, care traia si vorbea si tocmai rodea ceva cacat de la mine. Nu stiam cine e, dar avea ochelari. Si in calipa aia, incercand sa-mi dau seama al cui e capul, in minte mi-a venit un nume: Andrei. Andrei Boncea. Tu stii cine-ar putea fi omul asta?, asta vroiam sa te-ntreb. Crezi c-ar trebui sa-mi fie rusine c-am visat asta? Sau poate n-am visat si e de fapt un scenariu pe care l-am scris fara sa vreau?

Man on Wire

Veta,

Aseară am mai văzut un film. Mai exact, un film documentar. Man on Wire, GB 2008. Câştigător al premiului juriului şi al premiului audienţei la Sundance. Şi probabil al Oscarului pentru film documentar, peste câteva luni. Dacă se va da pe merit.

Nu ştiu ce să spun mai departe, pentru că nu am mai văzut niciodată aşa ceva. Cum să vorbesc despre ceva?

Încerc.

Povestea, pe scurt: 1974, New York. Philippe Petit, un francez, întinde un cablu între cele două turnuri ale World Trade Center, şi merge pe el, la o înălţime de 417 metri.

Filmul constă din interviuri cu Petit şi echipa lui, făcute în 2007, nişte poze, şi câteva secvenţe filmate mai târziu, cu actori. Totul pus pe muzică de Michael Nyman şi Erik Satie.

Când s-a terminat, am rămas cu gura deschisă. Am rămas uitându-mă ca o vacă la ecranul gol. Am rămas impresionată şi şocată, deopotrivă.

Pentru că văzând ce vezi, totodată nu poţi să crezi că vezi ce vezi. Vezi un om balansându-se, acum 34 de ani, pe o sârmă (cablu, de fapt) la 417 metri înălţime, acelaşi om pe care mai înainte l-ai văzut filmat în zilele noastre. Deci el există, trăieşte, şi nu poţi să crezi. Pur şi simplu, creierul meu a refuzat să proceseze cele văzute. Refuză în continuare.

Asta se întâmplă, probabil, pentru că nu pot să îmi imaginez cele văzute. Pot să îmi imaginez multe: eu, jucând tenis, de exemplu. Este simplu. Eu, făcând o operaţie chirurgicală. Eu într-o rachetă, zburând înspre lună. Eu, sărind cu paraşuta. Eu, construind un scaun. Eu, fiind regina Angliei. Eu, dezamorsând o bombă atomică. Eu, pilotând un avion de vânătoare. În fine, lucruri pe care probabil că nu o să le fac niciodată, dar pe care le-aş putea face, cu pregătirea necesară. Sau pe care mi le pot imagina că le fac. Dar eu mergând pe o sârmă la 417 metri înălţime? Asta nu.

Iată, aşadar, un film de artă. Pentru că arta, măcar teoretic, ar trebui să ne arate imposibilul. Uitându-mă la el, eram deseori mai atentă la reacţiile mele decât la film însuşi. Caută-l urgent şi vezi-l neapărat, absolut neapărat. Este pe departe cel mai mişto lucru făcut anul ăsta.

Mai vorbim despre filmul ăsta, sunt convinsă.

Gomorra

Am văzut în cele din urmă Gomorra, şi îţi sunt mai mult decât recunoscătoare pentru recomandare. Un film extraordinar de bun, şi extraordinar de rău, totodată, pentru că realizezi de la început că nici unul din protagonişti nu poate lua altă decizie decât cea greşită, şi că toţi sunt fără scăpare (de altfel, asta ne sugerează şi titlul). Actorii sunt fantastici, mai ales cuplul de băieţi care joacă Scarface la început. Regie, muzică, imagine, montaj, decor (sau mai curând setting) – toate sunt la înălţime.

Filmul m-a dus cu gândul la Cidade de Deus (subiect, personaje şi setting) şi The Sopranos. Şi gândind mai departe, mi-am dat seama de cercul în care s-a învârtit filmul italian: la sfârşitul anilor 40 – începutul anilor 50, Italia a dat lumii neorealismul. Pe care Martin Scorsese l-a studiat îndelung, şi pe care îl întâlnim, amestecat cu diverse condimente americane, în Mean Streets, unul din primele lui filme, făcut în 1973. Despre mafia italiană din New York, desigur. 17 ani mai târziu, Scorsese se întoarce la mafie cu Good Fellas,  film de referinţă pe tema asta. Nouă ani mai târziu apare The Sopranos, poate cea mai bună operă de artă despre mafie, şi care are foarte multe în comun cu Good Fellas: subiect, stil, şi 27 de actori, dintre care trei care joacă roluri principale. Şi iată cum Gomorra închide acest cerc: scena de la sfârşit ar fi putut fi la fel de bine în Sopranos, unde oricum am văzut câteva scene asemănătoare, în care mafioţi bătrâni lichidează fără să clipească din ochi nişte şmecheraşi tineri.

În fine, asta este de fapt doar o paranteză. Filmul este foarte, foarte bun, şi merită pe deplin toate premiile pe care le-a luat. Bravo lor.

PS: Mă gândesc că şi în România s-ar putea face un asemenea film, ba poate că ar fi chiar binevenit: Govora, despre mafia nămolului cu calităţi miraculoase.