Guantanamo bai

Dear Veta and Rhetta,

va multumesc pentru incredere si apreciere si va anunt ca sunt mandra sa postez primul meu anunt pe blogul vostru. Drept sa va zic, am fost atat de incantata si m-a luat asa prin surprindere toata povestea, ca am infundat si veceul.

Dar acum sunt bine.

Va scriu pentru a va spune ca in acest weekend am zbor la lowcost spre  Statele Unite.  Ma duc sa stau pe la poarta pe la Gunatanamo cand le da drumu’ la baieti. Sper sa reusesc sa-i conving pe cativa sa vina sa se inghesuie cu mine in apartamentul meu confort trei. Cu ajutorul lor, vreau sa rezolv odata si pentru totdeauna problema asta cu Romania, ca nu se mai poate.

Pana luni cand ma intorc, va rog, dati si pe la mine sa tineti pisica de vorba.  Daca nu vrea sa converseze, macar cititi-i ceva, ii plac scrisorile lui Eminescu catre Viorica Micle  sau cum o chema. (sunt la mine in noptiera, le-am furat intr-o noapte de la el, cand m-am imbatat groaznic)

Mersi.  Si poate tot pana luni mai scrieti ceva despre filmele si cartile alea frumoase cu care va preocupati.

Va pupa baba

Babelor,

ma bucur sa vad ca in lipsa mea ceva va roade si va mananca. Asta inseamna ca sunteti vii, ceea ce ne doresc tuturor. Ana Poker, bine-ai venit inapoi. N-am crezut niciodata ca ai plecat cu adevarat, de aia nici nu am comentat. Iata ca am avut dreptate. Am obosit sa tot am dreptate, dar daca e pentru o cauza buna e absolut ok 🙂

Lipsesc cateva zile pana intr-un bloc vecin si revin, mai devastatoare ca niciodata. Si, Rhetto, pentru ca doamna Poker a stat atat la usa templului care e apartamentul nostru, poate ii faci si ei un cont sa poata posta. Daca vrea, bineinteles.

Domnul Halacu-Nicon

Oameni buni, babelor,

mă plimbam pe aleea imdb.com, uitându-mă în stânga şi-n dreapta: ce mai face De Niro, dar Al Pacino, la ce mai lucrează Scorsese… Şi mergând aşa, holbându-mă la vitrine, dau peste una numită Supravieţuitorul. Citesc ce scrie înăuntru, dau peste o critică destul de acidă a unui băiat. Dau click pe numele lui şi găsesc alte critici la filme româneşti. Unele de rău, altele de bine. În fine, din film în film ajung în cele din urmă la unul numit Poveste de Cartier. Nu l-am văzut, nu ştiu despre el decât că este un fel de West Side Story cu manele. Mă uit la comentarii, mai toţi scriu că este de căcat. Sună credibil. Un comentator însă îi dă zece stele. Mult, totuşi. Majoritatea i-au dat una sau două. Mă apropii şi încep să citesc. Următoarele:

„I can not help myself in agreeing with everyone who thought this movie is bad. It is and although I shouldn’t be apologizing for this movie, I will do it. It is strange but I am sure that people who saw the director’s cut were really pleased. I am not trying to find an excuse for it, but I need to say that nothing came out as it was intended to be. The movie I’ve done was as good as it could be out of a poor story as such. Does anybody know a thing about studio movies? All I could say is that if in Romania I could get an Alan Smithee credit I was probably among others like Sidney Lumet, Dennis Hopper, Orson Wells and many other Directors who made film history. I couldn’t. Even the choice of being taken out of the credits was denied to me, as my presence to the premiere was. And this is a sincere review of someone who knows what this job is all about from all aspects of it”

Mă uit în sus. Cine a scris asta? Aha, Theodor Halacu-Nicon. După aparenţe, domnul Halacu-Nicon este chiar regizorul filmului. Care în comentariul respectiv (care poate fi găsit aici: http://www.imdb.com/title/tt1233224/usercomments) se distanţează de propriul film.

Ok, nu zic nu. Este dreptul lui. Poate că are perfectă dreptate, poate că într-adevăr producătorul a făcut filmul varză. Se mai întâmplă, din păcate.

Dar (şi aici devin personală), domnule Halacu-Nicon, în numele Domnului, al legii, al bunului simţ, NU VĂ COMPARAŢI CU DENNIS HOPPER, SIDNEY LUMET ŞI ORSON WELLES!!!!! NICIODATĂ!!!!! ŞI NICI CU „MANY OTHER DIRECTORS WHO MADE FILM HISTORY”!!!!! AŞA CEVA NU SE FACE!!!!! SCUZAŢI-MĂ CĂ URLU, DAR ESTE DE NEIERTAT!!!!! NU SPUNEŢI CĂ „I AM SURE THAT PEOPLE WHO SAW THE DIRECTOR’S CUT WERE REALLY PLEASED”!!!!! NICI ÎN RUPTUL CAPULUI SĂ NU VĂ LĂUDAŢI AŞA!!!!! NU AŞA!!!!! NU VĂ CUNOSC, NU AM VĂZUT FILMUL, DAR COMENTARIUL DE MAI SUS ÎMI SPUNE DESTULE. CHIAR PREA MULTE. ATÂT DESPRE FILM, CÂT ŞI DESPRE DUMNEAVOASTRĂ.

Gata, am obosit, mă doare degetul mic cu care am ţinut apăsat Shift. Aş mai putea spune multe, dar prefer să mă opresc aici. Ce să spun mai mult de-atât. Judecaţi şi voi. Ce penibil, Dumnezeule, ce penibil…

… şi, colac peste pupăză, omul mai are şi un nume dublu a cărui parte a doua este numele (românizat) al unei celebre companii japoneze care produce, printre altele, aparate de fotografiat şi camere de filmare.

Gata. Mă duc să disper, storcoşită de prostia umană.

Noapte bună.

A night in Paris

În 1937 eram la Paris. Aveam 21 de ani. Eram tânără, da, tânără şi nebună. Nebună după dragoste. Aveam un prieten, Pablo. Spaniol. Pictor. Umblam prin baruri cu el, noapte după noapte, beam, dansam, ne simţeam bine, ne credeam nemuritori (eu chiar sunt, de altfel). Într-o noapte m-am culcat cu el. Trăsese de mine multă vreme, eu îi tot ziceam că să mai aştepte, că nu azi, că mă doare capul, că să mai bem un vin, să mai dansăm un tango. El ardea. Era agitat, nu mai putea să doarmă, să picteze, să trăiască.

A fost o noapte lungă. Ne-am iubit ore întregi, vreo opt, ca să fiu exactă. Când am terminat, Pablo s-a uitat la mine cu o privire rătăcită. „Ce a fost asta?”, a zis. „Ce-ai făcut cu mine?”. „Sex”, am răspuns. „Dar… nu credeam că poate fi atât de… atât de…” . Nu a terminat propoziţia. Nu a terminat-o niciodată. Sau poate da, dar eu am adormit. Când m-am trezit, l-am auzit pictând. Picta cântând, un cântec nemaiauzit, de nepovestit. M-am dus în living. Pablo era gol, plin de vopsea, pe corp, pe faţă, pe pulă. În faţa lui, un tablou de dimensiuni gigantice, vreo şapte metri şi ceva pe trei şi ceva. Alb-negru, aproape monocromatic.

„Ce-i asta?”, am întrebat. Pablo s-a oprit din cântat. S-a uitat la tablou. A ridicat din umeri. „Ce reprezintă?”, am întrebat din nou. „Hm”, a îngânat Pablo, „ce reprezintă… Reprezintă, cred…” . „Ce?”, am zis. „Reprezintă noaptea trecută”, a zis. „Reprezintă ce am simţit culcându-mă cu tine”. „Aha”, am spus. „Şi cum se numeşte?”. „Rhetta„, a zis el. „Sau poate O noapte cu Rhetta„.

Titlul mi se părea cretin. Şi Pablo mi se părea cretin. Şi ridicol, cu vopseaua uscându-i-se pe coapse, pe coaie. I-am zis să-şi ia tabloul şi să plece. M-a întrebat de ce. „Pentru că eşti un bou”, am răspuns. „Un taur”, a zis el. „Tot aia e”, am spus. „Cară-te”. Pablo s-a dus în baie să se spele, între timp eu am băut o cafea, am fumat o ţigară. Când s-a întors, m-a întrebat dacă vorbisem serios. „Da”, am spus. A chemat nişte oameni să-l ajute cu tabloul, l-au făcut sul, ca pe un covor, şi au plecat. Mai pe seară, Pablo m-a sunat. „Scuză-mă”, a zis. „Ai avut dreptate. O să numesc tabloul altfel”. „Nu despre asta este vorba”, am zis. „Dar atunci… Nu înţeleg”, a spus el. Plângea. „Ei, nu înţelegi, asta e”, am zis.

Nu l-am mai văzut de-atunci. Tabloul însă da. Destul de reuşit, de altfel. Îl puteţi vedea ceva mai jos.

Păcat, însă, că titlul („Guernica”) induce în eroare. Dar aşa era Pablo. Nu s-a priceput niciodată la titluri.Nu, chiar nu le avea deloc cu titlurile.

Cu pictura însă da.

Căcător

Babelor, voi ştiţi ce-i asta?

Să-mi îngheţe whiskyul de pe balcon dacă mint, este un fulg de zăpadă!

Mai mulţi fulgi de zăpadă, aici:

http://www.its.caltech.edu/~atomic/snowcrystals/photos/photos.htm

Wall-E, Tropic Thunder, Iron Man, o nedumerire şi o întâlnire

Veto,

Ai remarcat, bănuiesc, prelungita mea absenţă de pe blogul ăsta. Te vei fi întrebat de ce, sau poate mă vei fi întrebat chiar pe mine, dacă ne vom fi întâlnit noaptea la bucătărie sau în dreptul veceului. Zic „mă vei fi întrebat”, pentru că habar nu am ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni. Noul medicament pentru egzema de la subraţ are, se pare, un efect secundar, şi anume pierderea memoriei. Dar acum egzema mi-a trecut şi nu mai îl iau.

Am reuşit totuşi, ca prin minune, să-mi amintesc că am văzut nişte filme. Să-ţi spun, aşadar.

Primul, sau poate ultimul, ordinea nu o mai ţin minte, este Wall-E. O animaţie americană, Pixar, normal. Anul 2700 sau aşa ceva. Omenirea a părăsit planeta Terra, pentru că s-a adunat prea mult gunoi. A lăsat în urmă o armată de roboţi, să facă curat. Dintre ei mai funcţionează numai unul, Wall-E, care face curat ziua, iar seara se uită la o casetă video cu un muzical de prin anii 50. Sau 40. În fine, ce mai încolo şi-ncoace, apare o navetă spaţială, din ea coboară un robot feminin, Wall-E se îndrăgosteşte de ea, urmează diverse aventuri.

Filmul este desăvârşit. Merită nu numai văzut, dar şi revăzut. Este propus la Oscar pentru cea mai bună animaţie, şi va câştiga. La fel de bine ar fi putut fi propus pentru Best Picture. Ar fi câştigat şi acolo. Mă ştii, am fost o duşmană declarată a animaţiilor moderne; nu mai sunt. Pentru că creatorii lui Wall-E au pus atâta inimă, atâta inteligenţă şi atât umor în filmul ăsta, încât nu văd cu ce este mai prost decât orice animaţie Disney, inclusiv The Jungle Book.

În concluzie, de văzut. Neapărat. De două ori.

Aşa. Filmul următor a fost Tropic Thunder. Per total nu m-a impresionat din cale afară, poate pentru că Robert Downey Jr. a făcut un negru atât de perfect încât nu am înţeles nimic din ce a spus. De menţionat Tom Cruise într-unul din rolurile lui bune, şi scena cu capul regizorului. Care este antologică, eternă, gigantică.

Deci iarăşi, de văzut, chiar dacă numai pentru o scenă.

Al treilea film a fost Iron Man. Bun, întrebi? Da. Mai bun decât The Dark Knight? Absolut. De ce? Pentru că Iron Man nu se ia în serios. Pentru că ne face cu ochiul. Pentru că are cel mai tare sfârşit cu putinţă – şi mă refer la ultimele 15 secunde. Ştiu că ai văzut The Dark Knight, irosindu-ţi ore preţioase din viaţă. Iroseşte două ore şi pentru Iron Man. N-o să-ţi pară rău. Păcat însă că eroul face parte din plictisitoarea serie de eroi care nu se fut cu femeia pe care o iubesc. Vezi Batman, Spiderman, Superman, etc. Asta-i diferenţa dintre supraeroii americani şi James Bond: Bond fute tot ce mişcă. Americanii sunt nişte labagii.

În altă ordine de idei, azi dimineaţă când mă întorceam de am uitat unde m-au acostat doi indivizi în faţa blocului. Unul dintre ei avea un metru nouăzeci şi părea să fie un fost sau actual boxeur. Celălalt la fel. „Dumneavoastră sunteţi sora Marx?”, întreabă unul dintre ei. „Da”, zic. „Care?”, zice ăla. „Cealaltă”, răspund. „A, mă scuzaţi”, face el. L-am scuzat. Dacă te întâlneşti cu el, zi-i şi tu că eşti sora cealaltă. O să te creadă.

Rhetta

Darjeeling Limited + Benjamin Button

He hei, Rhetto, am fost plecata o vreme pana la blocul vecin da uite ca m-am intors. Stiu ca te bucuri, pentru ca stiu si ca lipsa mea iti da o anume stare de neliniste. E valabil si reversul.

Primul titlu din titlu e un titlu pe care cineva mi l-a laudat sus si tare, spunand ca e ceva nemaipomenit. Nu e deloc nemaipomenit, ca dovada ca nu l-am vazut decat pana la jumate. Singurul lucru bun e ca limited, cuvantul din titlu, spune intr-adevar destule despre film. Adica un film foarte limitat. Asa ca, deci, cineva-ule, ia-ti jucariile si du-te si nu mai recomanda filme.

Al doilea titlu din titlu tot pana la jumate l-am vazut. Stiam eu ca n-am stofa de vazut filme cu 13 nominalizari la Oscar in 2009. Cu alte cuvinte, una din doua: ori eu sunt idioata si nu trebuie sa mai vad filme, ori filmul e prost, ori timpurile s-au schimbat rau de tot, ori juriul e imbecil, ori Berlusconi e un bou. Poftim? Asta ultima de unde-a iesit? Naiba stie. Poate din capu’ lu Benjamin Button, tot un bou si el.

De neiertat faptul ca Gomorra nu a prins short-list-ul la oscar. Poate asta arunca un indiciu asupra careia din supozitiile de mai sus ar putea fi adevarata.

Cat despre hotul care a intrat la noi in casa acum cateva zile, sezi blanda si nu te speria. Am mai pus o iala. Cat despre raspuns, o sa merg in vizita la oracolul din Delphi si o sa vin cu ceva tare. Daca nu, nu ma mai intorc.