A night in Paris

În 1937 eram la Paris. Aveam 21 de ani. Eram tânără, da, tânără şi nebună. Nebună după dragoste. Aveam un prieten, Pablo. Spaniol. Pictor. Umblam prin baruri cu el, noapte după noapte, beam, dansam, ne simţeam bine, ne credeam nemuritori (eu chiar sunt, de altfel). Într-o noapte m-am culcat cu el. Trăsese de mine multă vreme, eu îi tot ziceam că să mai aştepte, că nu azi, că mă doare capul, că să mai bem un vin, să mai dansăm un tango. El ardea. Era agitat, nu mai putea să doarmă, să picteze, să trăiască.

A fost o noapte lungă. Ne-am iubit ore întregi, vreo opt, ca să fiu exactă. Când am terminat, Pablo s-a uitat la mine cu o privire rătăcită. „Ce a fost asta?”, a zis. „Ce-ai făcut cu mine?”. „Sex”, am răspuns. „Dar… nu credeam că poate fi atât de… atât de…” . Nu a terminat propoziţia. Nu a terminat-o niciodată. Sau poate da, dar eu am adormit. Când m-am trezit, l-am auzit pictând. Picta cântând, un cântec nemaiauzit, de nepovestit. M-am dus în living. Pablo era gol, plin de vopsea, pe corp, pe faţă, pe pulă. În faţa lui, un tablou de dimensiuni gigantice, vreo şapte metri şi ceva pe trei şi ceva. Alb-negru, aproape monocromatic.

„Ce-i asta?”, am întrebat. Pablo s-a oprit din cântat. S-a uitat la tablou. A ridicat din umeri. „Ce reprezintă?”, am întrebat din nou. „Hm”, a îngânat Pablo, „ce reprezintă… Reprezintă, cred…” . „Ce?”, am zis. „Reprezintă noaptea trecută”, a zis. „Reprezintă ce am simţit culcându-mă cu tine”. „Aha”, am spus. „Şi cum se numeşte?”. „Rhetta„, a zis el. „Sau poate O noapte cu Rhetta„.

Titlul mi se părea cretin. Şi Pablo mi se părea cretin. Şi ridicol, cu vopseaua uscându-i-se pe coapse, pe coaie. I-am zis să-şi ia tabloul şi să plece. M-a întrebat de ce. „Pentru că eşti un bou”, am răspuns. „Un taur”, a zis el. „Tot aia e”, am spus. „Cară-te”. Pablo s-a dus în baie să se spele, între timp eu am băut o cafea, am fumat o ţigară. Când s-a întors, m-a întrebat dacă vorbisem serios. „Da”, am spus. A chemat nişte oameni să-l ajute cu tabloul, l-au făcut sul, ca pe un covor, şi au plecat. Mai pe seară, Pablo m-a sunat. „Scuză-mă”, a zis. „Ai avut dreptate. O să numesc tabloul altfel”. „Nu despre asta este vorba”, am zis. „Dar atunci… Nu înţeleg”, a spus el. Plângea. „Ei, nu înţelegi, asta e”, am zis.

Nu l-am mai văzut de-atunci. Tabloul însă da. Destul de reuşit, de altfel. Îl puteţi vedea ceva mai jos.

Păcat, însă, că titlul („Guernica”) induce în eroare. Dar aşa era Pablo. Nu s-a priceput niciodată la titluri.Nu, chiar nu le avea deloc cu titlurile.

Cu pictura însă da.

4 comentarii

  1. ma intreb daca n-ai fi fost mai norocoasa sa-l fi cunoscut in tinerete pe unu, un fost iubit de-al meu, constantin (eu ii ziceam tinule), ti-ar fi sculptat si tie un cap din ala in forma de ou, macar era practic, aveai unde sa-ti arunci palaria.

  2. Ei, nu-i bai ca nu l-am cunoscut pe fostul tau iubit, ca eu port batic, nu palarie. Dar poate ca totusi ar fi fost practic acum, la batranete, mi-ar fi putut sculpta un baston in forma de infinit, sa am cu ce sa ma apar de caini si vagabonzi cand ies la plimbare. Ca asa trebuie sa iau mereu carabina cu mine, si ma cam roade cureaua pe umar.

  3. Misto povestea cu tine si Pablo. Chiar foarte, foarte buna.

  4. Oh, Rhetta… şi perioada albastră… ce i-a declanşat-o? O dimineaţă polară cu tine? :):)

    Minunată povestirea. Dacă mă întrebi, deşi nu mă întrebi, aş fi scos vreo trei cuvinte care par brutale în context. Ştii care. :):):) Sau le-aş înlocui. Ştii cu ce.

    Şi aş fi spus simplu Pleacă. Eşti o nimfetă, aşa că răceala de după neinspiratul titlu dat de Pablo, răceala e mai tulburătoare şi mai verosimilă fără violenţa lui Cară-te. Un simplu Pleacă, implacabil, sună cumplit. După cântecul lui şi frenezia care l-a făcut să picteze cu tot cu trup, cu tot cu piele.

    Tu. Rhetta. Nimfetta. Tu chiar te pricepi la titluri. Şi îmi place la nebunie să citesc ce scrii. Mi-ar plăcea să-ţi scriu preludiul şi postludiul unei cărţi. A următoarei 🙂

    Şi mi-ar plăcea să continui cu istorisirea fenomenalelor tale istorii erotice. Şi, da. Ca o Anais Nin incoruptibilă şi imprevizibilă să povesteşti cum ai ajuns în pat şi chiar şi în locuri riscante şi insolite cu mari scriitori, inventatori, generali, pictori, muzicieni, psihanalişti, comunişti, preşedinţi de stat etc.

    Pentru că meriţi.

    Prietenii ştiu de ce.

    :):):)

    Ah… Rhetta. Şi Veta pe unde mai este? Când mai scrie? Mi-e dor să ne spună şi ea câte ceva. Câte ceva. Mereu şi mereu altceva.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s