Adica Oscar pentru Best Short Film, Animated, 2009. In acest scurt-metraj veti vedea… dar nu, nu vreau sa vi-l povestesc. Dar vedeti-l. E trist si misto si poate si vesel, iar personajul principal e o babaciune, ca si noi. Doar ca o babaciune barbata. Tot aici un caption din situl regizorului, Kunio Kato. Din care sit nu veti intelege insa nimic, pentru ca e 95% in japoneza. Dar cam asa e desenat anime-ul.
Anul 1970. Bucureşti. La editura Eminescu apare cea mai babană carte scrisă vreodată în limba noastră: Bibliografia generală, de Mircea Horia Simionescu. Care carte este o bibliografie fictivă şi, evident, generală. Adică, dacă nu s-a înţeles destul de clar, o bibliografie de cărţi fictive, inventate de MHS; Simionescu ne dă autorul, titlul, şi o (nu întotodeauna) scurtă descriere a conţinutului. Un exemplu sună aşa:
HANS FREGATA: „Determinarea gradului de abstracţionism la sugari” – Rezultatele cercetării laboratorului de abstracţionism al Universităţii din Hamburg. Inconvenientul procedeului propus în tratat: subiecţii cercetaţi nu supravieţuiesc. („Orienta”, Hamburg-Leipzig 1956.)
Alt exemplu:
WOLFGANG APUD: „Suprema infidelitate”. Roman – Un om foarte aşezat, Robert Y., lipseşte de la un timp destul de des de acasă. Se ştie că s-a îndrăgostit de o frumoasă actriţă. Colegii îi fac mustrări. Neputându-se înţelege pe sine când constată că-şi iubeşte deopotrivă nevasta şi amanta, slăbeşte, se îmbolnăveşte. Diagnostic: schizofrenie. Totul continuă să se desfăşoare fără drame. În familie flacăra iubirii arde albastru, alături de amantă – flacără vie, roşie. De la un timp soţia, preocupată de sculptură, îşi neglijează gospodăria. Robert află tot mai frecvent praf pe mobilă. Face alergii, care-l demoralizează şi-i agravează maladia dinainte. Într-o dimineaţă fuge de-acasă. Soţia e convinsă că a fugit la amantă, se duce la ea şi-i face o scenă îngrozitoare. Robert trimite însă o scrisoare dintr-un orăşel îndepărtat, unde s-a angajat şofer. Este hotărât să se întoarcă numai atunci când, după ce va fi străbătut drumurile ţării dintr-un capăt la altul, se va fi obişnuit cu praful. (Editura „Félix Mendelssohn – Bartholdy”, Hamburg 1954).
Şi iarăşi altul:
SANDU NEAJLOV: „Transatlanticul Tănăsescu” – „Poţi face gaură în cer, dar nu în transatlanticul Tănăsescu” (Gabriel Popovici-Bolintin)
Şi încă unul, că nu mă pot opri:
NICOLAE RAŢĂ: „Jupuirea de viu în relaţiile dintre Puterea otomană şi satul Tărtăşeşti (jud. Covurlui)” – Bazat pe documente aflate recent în Arhiva Albă din Constantinopol, Nicolae Raţă dovedeşte că în răstimpul a cincizeci de ani de legături trainice multilaterale dintre Poarta Otomană şi satul Tărtăşeşti, metoda jupuirii de viu a fost folosită cu succes, sistematic şi pe scară largă. Se cercetează avantajele, aspectele sociale, baza relaţiilor dintre puteri. Se specifică, printre altele, că în perioadele de slăbire a suveranităţii otomane, metoda era folosită cu aceeaşi îndemânare, singură sau ca adjuvant, de indivizi izolaţi. Se arată, în sfârşit, că mulţi oameni din Tărtăşeşti arătau, după jupuirea de viu, limpezi şi cristalini, lăsând impresia că sunt ca şi cum n-ar fi. (Editura „Socec”, Bucureşti 1938.)
Şi un ultim exemplu:
GEORGE BACOVIA: „Plumb” – Apărută în Biblioteca pentru metalurgişti, cartea lui Bacovia atrage atenţia asupra acestui element pe nedrept dispreţuit. Se trece în revistă larga utilitate a metalului, din care se pot face margini de linii ferate, clavire, chioşcuri pentru fanfare militare, aparate cinematografice, decoruri teatrale şi chiar sicrie. Informaţii interesante despre intoxicaţia cu plumb la muncitori (simptome şi procese). Scrisă concis, însoţind faptele cu formule ce nu depăşesc niciodată jumătate de pagină, cartea se citeşte cu uşurinţă de specialişti, ca şi de cei cărora le plac chimia, fizica şi spectroscopia metalurgică. (Editura „Lakustris”, St. Gall 1958.)
Anul 2009. Hotărându-mă să împart cu restul lumii impresiile mele despre această carte, îi dau un search pe google. Şi o găsesc, babelor, o găsesc, în splendida ei întregime, pe Liternet.ro.
Acum, Liternet are obiceiul să ofere vizitatorilor siteului posibilitatea de a vota o carte, de a îi acorda puncte, între 1 (foarte proastă) şi 5 (foarte bună). Media la această oră este de 2,5, şi 27,4% din cititori i-au dat doar un punct.
Revoltător? Puţin zis. Dezgustător mai curând. O a mia dovadă că suntem un popor imbecil şi de prost gust. Pentru că dacă cineva şi-ar fi dat vreodată osteneala să-l traducă pe Simionescu într-o limbă adevărată, acum am avea şi noi un Nobel pentru literatură, cu care ne-am putea mândri de parcă noi ca popor am avea vreun merit la câştigul lui.
Citiţi cartea, babelor, citiţi-o cât mai aveţi timp. Mai e şi gratis pe deasupra! Şi dacă vă place, căutaţi adresa lui Simionescu în cartea de telefon a Bucureştiului (mi se pare că stă pe Polonă) şi duceţi-i un buchet de flori.
Dacă nu vă place, eu nu mai înţeleg nimic.
P.S.: Antologic: HERMANN GOTT: „Exemplul soldatului care nu s-a căcat niciodată”
Babelor,
Zice Gândul:
„Un militar român a murit, joi, în Afganistan”
Profundele mele regrete, dar nu despre moartea soldatului vreau să vorbesc, ci despre titlul articolului (preluat de pe Mediafax).
Pentru că nu înţeleg ceva: de ce are propoziţia nevoie de două virgule? Cu ce sună mai bine decât „un militar român a murit joi în Afghanistan”?
Vreau să ştiu. Ajutaţi-mă. Oricum, ăsta este un exemplu din multe (vezi şi: „Marele actor român, Adrian Pintea, a murit miercuri la Bucureşti”).
Babelor,
Vă mai amintiţi voi oare perioada aceea de glorie a televiziunii române din anii 70, care a lăsat posterităţii superbele sketch-uri cu Toma Caragiu, Amza Pellea şi mulţi alţii pe care nu-i mai amintesc pentru că nu de ei este vorba? Da?
Bun. Să vedem ce se întâmpla în aceeaşi perioadă în Marea Britanie. Motor!
Mai vreţi? Mai am (subtitrat în cehă, ca să înţelegeţi mai uşor):
Şi unul pentru Ana:
Si daca tot suntem la capitolul WW II, iata si o melodie care mi-a placut de cum am auzit-o. Adica tot de azi-dimineata.
Cred ca s-ar potrivi pe coloana sonora de la Inglorious, dar nu sunt sigura, pentru ca n-am vazut filmul.
Hai, fiti tolerante, daca puteti.
(Canta Antony Hegarty de la Antony and the Johnsons.)
Pe Anthony l-am mai gasit in combinatii bizare, cum ar fi asta:
Distractie placuta. Eu cu siguranta ma simt excelent azi!!!!
Iata ce am primit EU prin posta azi-dimineata.
N-avea nicio scrisoare atasata. Dar nici n-are nevoie.
În pădurea de coioase
Paserile cântă cântece frumoase
Sunând din fluiere și mii de zurgălăi
Bătând toba pe la scorburi și cântând la cei dulăi.
Și să vă mai spun ceva
În pădurea de coioase totul e așa frumos,
Că îți vine să alergi departe,
Să te spânzuri de stejarul zgrunțuros.
Asta este, ce să-i faci
Viezuri și cu pitpalaci,
Toți cu pula mare-n mână
Se ascund printre copaci.
Ca să-ți facă rău, asta e sigur
Altfel n-ar avea priviri atât de rele,
Ca să-ți facă alea-alea
Altfel n-ar fi goi până la piele.
Îmi pare rău să spun astfel de lucruri
Despre păduri și animale-n general
Da-n pădurea de coioase situația-i așa nasoală,
Că va fi chemat Baluba, urs de rit penticostal.
Asta este cu pădurea, cea mai mare din povești
Dacă totuși vreți să mergeți,
Ocoliți-o prin Pizdești.
Babelor,
M-am gândit aşa: dacă ăsta tot este un blog despre – printre alte mărunţişuri – filme, am hotărât să prezint aşa, când am chef şi timp şi ţigări şi cafea, nişte filme care mie îmi plac, că poate vă fac curioase şi vă plac şi vouă, şi eu aş face aşadar un bine şi Dumnezeu m-ar primi în împărăţia Sa şi toată lumea ar fi veselă. Voi încerca să vorbesc despre filme mai puţin cunoscute, că dacă vă zic că Good Fellas şi Casablanca sunt mişto, nu ne-am ales niciuna cu nimic.
Încep cu Bringing Out the Dead, de Martin Scorsese, scenariul lui Paul Schrader, făcut în 1999. Pe scurt, povestea unui asistent de salvare (Nicholas Cage) care lucrează în tura de noapte în New Yorkul începutului anilor ’90 şi care nu a mai salvat pe nimeni de câteva luni de zile. Tipul este bântuit de fantoma unei fete care a murit în ambulanţa lui, şi mai este şi un fel de poveste de dragoste în film, care nu este de fapt de dragoste, ci totodată mult mai mult şi mai puţin de atât. Nu spun mai multe, pentru că sper că o să vedeţi filmul şi nu vreau să vă stric plăcerea.
De fapt nu vreau decât să povestesc o scenă care ţine 21 de secunde şi îţi spune cam tot ce trebuie să ştii despre personajul principal. Vine aşa:
Cage şi partenerul său de pe ambulanţă (John Goodman) tocmai au încărcat nişte marfă, în speţă un bărbat în vârstă care a suferit un infarct sau aşa ceva şi care are puls, dar probabil degeaba, pentru că pare să fie cam legumă. Ambulanţa porneşte, şi odată cu ea intră şi nişte muzică (Van Morisson – TB Sheets). Vedem faţa lui Cage în oglinda retrovizoare. Cut, acum vedem oglinda din perspectiva lui Cage: în ea se vede o maşină în care sunt rudele pacientului. Cage apasă pe un buton şi porneşte sirena. În retrovizorul din ambulanţă îl vedem pe Goodman privind mirat. Cage face un semn cu mâna în spate şi zice „It’s for the family”. Cut pe retrovizorul din ambulanţă, Goodman ridică sprâncenele în semn de înţelegere. Cut pe retrovizorul exterior, vedem din nou maşina familiei. În ea băiatul, fata şi soţia pacientului.
Cam atât. Probabil că nu am redat scena perfect, caz în care îmi cer scuze. Oricum, poate fi folosită ca lecţie de montaj, regie, joc, orice.
Ăsta minimalism, nene. Asta artă.
De văzut, deci. Neapărat. Şi de dat mai departe.
Rhetta
P.S. Am uitat trailerul:
Babelor,
Anul ăsta se împlinesc 20 de ani de la Revoluţie. Deşi îmi închipui că unele dintre voi sunt prea bătrâne şi au uitat ce a fost atunci, iar altele prea tinere şi nu ştiu încă, nu o să mai stau acum să vă explic, pentru că ora este destul de înaintată. Se împlinesc 20 de ani de la Revoluţie, şi gata. Ţineţi minte. Merg mai departe.
Frank Sinatra a murit în 1998. În America, tristeţe mare, omul fiind pentru ei cam ce a fost Dan Spătaru pentru noi, doar că la o scară niţel mai mare. Cum Sinatra şi-a petrecut o bună bucată din viaţă în Las Vegas, oraşul care îl reprezintă cel mai bine şi pe care el l-a reprezentat cel mai bine, în semn de respect băieţii din Las Vegas au procedat aşa: în seara de după moartea lui, toate luminile de pe The Strip (asta ar fi bulevardul principal de acolo, un fel de Magheru) s-au stins, şi din nişte boxe uriaşe s-a auzit „My Way”. Patru minute şi şaişpe secunde sau cât ţine. După care luminile s-au reaprins, zarurile au căzut din nou, ruleta s-a învârtit, automatele au reînceput să înghită sferturi de dolar.
Am deci următoarea viziune:
21 Decembrie 2009. Dimineaţă. În Piaţa Palatului/Revoluţiei este oprită circulaţia. La aceeaşi oră ca acum 20 de ani, din nişte boxe amplasate strategic începe discursul lui Ceauşescu. Se transmite în întregime, până la sfârşit.
That’s it. Fără bani aruncaţi pe fereastră şi care aterizează în buzunarele cui hotărăşte primăria, care face o serbare de căcat. Fără discursurile unor politicieni despre care nu prea ştim unde au fost acum 20 de ani (sau ştim, şi asta de obicei este şi mai rău). Fără artificii. Nimic în plus. O instalaţie de sonorizare şi o bandă sau un CD. Cine înţelege, bine. Cine nu, oricum n-are ce căuta acolo.
Babelor, şansele ca propunerea mea să se pună în aplicare stau destul de bine, pentru că am pus tag cu Videanu şi nu-l costă nimic să-mi fure ideea.
Un obiect sau o fiinţă sau animal sau ce-o fi care este deopotrivă fascinant şi dezgustător. Ca Alien. Sau Veta. Acolo unde am furat poza mai scria şi că „A jellyfish is irradiated with coloured light at the Blue Zoo in Beijing”.
 | mi argo la Expoziția auto-ce?falică!!!! /… |
| mimi argo la Expoziția auto-ce?falică!!!! /… |
 | mi argo la Campionatul european de jongla… |
 | Credit service la Facturile, mama lor de fa… |
 | mi argo la Campionatul european de jongla… |
Surorile Marx 