Nişte reguli

1. Pentru a putea lua în considerare plângerile, reclamaţiile, sugestiile, laudele şi enervările Dumneavoastră, acestea trebuiesc trimise la adresele de e-mail rhettamarx at yahoo.com şi vetamarx at yahoo.com . E-mailuri adresate numai uneia dintre babe vor fi prelucrate negativ.

2. De asemenea, vă atragem atenţia să nu lăsaţi bagaje, genţi sau pungi nepăzite în incinta blogului. În caz contrar, acestea vor fi detonate controlat. Nu răspundem financiar sau altcumva pentru eventuale pagube.

3. În acest blog nu are loc cenzura politică, ideologică, culturală sau de alt fel. Singura cenzură exercitată de administratoarele blogului se va face aleatoriu şi din pură răutate.

4. În acest blog este binevenit oricine, indiferent de rasă, sex, culoare, orientare (politică, sexuală, geografică), cetăţenie şi marcă de maşină; persoanele cărora le plac clătitele cu dulceaţă de vişine sunt totuşi mai binevenite decât celelalte.

5. Aceste reguli pot fi schimbate oricând fără motiv sau explicaţie de administratoarele blogului. Ceea ce poate duce, fireşte, la întrebarea ce rost au ele.

Poşta Redacţiei

Azi dimineaţă, o scrisoare. Pe plic, numele meu şi adresa: Rhetta Marx, strada, judeţul, cod poştal, chestii.
Deschid şi citesc.

„Stimată doamnă Marx,

Urmăresc de câtăva vreme blogul Dumneavoastră. La început mi-a făcut plăcere, pe parcurs însă am început să fiu deranjată de un lucru. Şi anume, doamnă Marx, de faptul că folosiţi foarte des şi foarte neîntemeiat apelativele „babo”, „babă”, „babelor” şi „babe”. Stimată doamnă, nu vă daţi seama că aceste apelative sunt jignitoare pentru persoanele de vârsta a treia, ca mine dar şi ca atâtea alte femei de o anumită etate? Mi se pare destul de întristător că tinerii din ziua de azi nu mai au respect faţă de noi, cei bătrâni. Dar să citesc acest cuvânt ieşind din mâna unei persoane chiar mai în vârstă decât mine, asta mi se pare, stimată doamnă, o adevărată trădare, o mişelie. Dacă noi, bătrânii, nu ne respectăm reciproc, cum să ne putem aştepta la respectul altora? Vă rog deci, doamnă, să încercaţi să vă revizuiţi pe cât posibil limbajul.

Salutările mele,

Lucreţia Veroiu
Preşedinte al Asociaţiei Pensionarilor din Sectorul 3, Bucureşti”

Răspund, aşadar:

Stimată doamnă Veroiu,

Poate că vă amintiţi perioada de tristă amintire prin care au trecut Statele Unite ale Americii, anii aceia în care cetăţenii de origine afro-americană erau numiţi de către cetăţenii de origine europeană „niggers”. Prin metode paşnice şi inteligente, cetăţenii afro-americani au schimbat percepţia unei majorităţi a populaţiei, astfel încât astăzi mai nimeni nu mai are prostul obicei de a folosi acel apelativ jignitor – în afară de cetăţenii afro-americani înşişi.
Ei, doamnă Veroiu, cam asta mi-am propus şi eu să fac, dar pentru noi, babele. În loc să suport batjocura lipsită de subtil pe care unii tinerei se simt nevoiţi să o facă când mă văd, eu le sparg feţele cu o bâtă mică, neagră, de oţel. Pentru că sunt o babă modernă, doamnă Veroiu, o babă revoluţionară! Şi vă promit că va veni ziua – şi că o veţi apuca şi Dumneavoastră – în care nu veţi mai fi numită babă decât de alte babe, babe ca mine, iar Dumneavoastră veţi putea numi „babă” pe oricine vreţi, inclusiv diverşi sugari. Doamnă Veroiu, nu trebuie să ne fie ruşine de bătrâneţile noastre, ci dimpotrivă, să ne mândrim cu ele, pentru că bătrâneţea este un lucru bun (cu excepţia atrozelor, artritelor, parkinsonului şi alzheimerului care ne ameninţă neîncetat). Eu, doamnă Veroiu, am un obicei care mă ţine în vigoare, şi pe care vi-l recomand şi Dumneavoastră, şi de altfel tuturor babelor din lume: seara, în jurul orei unsprezece (23:00) mă urc la volanul Jeep-ului meu negru, pun ultimul CD al formaţiei The Prodigy, care începe cu nişte başi ca lumea, dau sonorul la maxim, că oricum nu prea aud, şi apăs pe accelerator. Merg cu fereastra deschisă, urlând împreună cu solistul vocal de la Prodigy, Keith Flint, „Invaders must die! Invaders must die!” sau „It’s an Omen!” dacă am ajuns deja la al doilea cântec, şi gonesc cu 160de kilometri la oră prin Bucureşti. Opresc în faţa unei discoteci, să zicem Bamboo, şi mă dau jos (las muzica să meargă). Invariabil, cineva, de obicei un bărbat cu ceva muşchi în plus şi ceva creier în minus, zice ceva gen „ia uite şi la baba asta!”. Moment în care îl izbesc în faţă cu bâta menţionată mai sus, şi când se prăvăleşte pe trotuar gemând cu faţa plină de sânge, îi dau un şut în coaie (am spus deja că port nişte Doc Martenşi cu o bucată de metal în vârf? Nu? Ei, spun acum). Explic lumii adunate cum stă treaba, că nu este ok să îmi zică babă şi că cine are de gând să urmeze exemplul idiotului de pe jos va avea aceeaşi soartă, îi scuip ăluia pe chelie şi mă car.
Şi uite, doamnă Veroiu, astfel unii oameni au învăţat ceva, şi dacă se întâlnesc cu o femeie în vârstă cândva, o să îşi aducă aminte de cuvintele mele şi o să se poarte cu respect. Pentru că numai noi, babele adevărate, avem voie să zicem „babă”.
Ok?

Salutările mele,

Baba Rhetta Marx

4,3,2,1,0,-1,-2,-3,-4,-5…

Babelor,

Cu riscul (pe care mi-l asum) de a îmi pune lumea în cap, povestesc următoarele:

Tocmai am văzut un film numit 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristian Mungiu. Filmul a luat Palme D’or la Cannes în 2007. Mare film, cică.

Prima dată am încercat să mă uit la el acum câteva luni, dar l-am oprit după vreo 20 de minute, pentru că mă plictisea. Astăzi mi-am zis „hai să-i mai dau o şansă, că e urât afară şi n-am ce să fac”.

Şi l-am pus. Ba chiar m-am uitat până la sfârşit, deşi am stat cu ochii pe ceas tot timpul.

A fost cam aşa:

Prima scenă: Anul 1987. Două fete într-o cameră de cămin. Una dintre fete îi tot cere celeilalte câte ceva: săpun, pastile, ţigări, etc. Deducem că fata A, Găbiţa (Laura Vasiliu), este dependentă de fata B, Otilia (Anamaria Marinca). Doar că regizorul ne spune asta cu insistenţă, că poate suntem boi sau vaci şi nu pricepem. Ceea ce într-un film american s-ar fi zis într-o propoziţie şi un schimb de priviri, durează la noi vreo cinci minute. Dar ok, suntem un popor latin, poate că suntem mai înceţi, nu? Buuun. Se termină scena cu Otilia ieşind din cameră şi intrând în sala de duşuri din cămin. Unde, minune mare, este apă caldă. Minune foarte mare, pentru că este iarna lui 1987, dar fetele au totuşi apă caldă, cumva, de undeva. Eu n-am avut în 87, dar poate că acolo la cămin este o centrală mai bună, că cumva fetele au şi căldură. Iarăşi, eu în 87 n-aveam nici aşa ceva, stăteam cu două pulovăre pe mine. Dar trecem peste asta. Au loc nişte schimburi de replici, Otilia iese din cămin, se duce undeva, se duce apoi altundeva, în cele din urmă se întâlneşte cu prietenul ei la universitate, bănuiesc. Adică într-o clădire care este o universitate (de chimie, aflăm mai târziu). Urmează alt schimb de replici…

A, de ce zic schimb de replici şi nu dialog, mă întrebaţi? Simplu: pentru că ce se întâmplă nu este un dialog, ci un schimb de replici. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la film şi veţi înţelege. Unii actori nu procesează informaţia pe care o primesc, adică replica rostită de partenerul de joc. Ăla zice, de exemplu, ceva de genul „X mi-a propus să facem schimb de tabere, adică ea să meargă la Pârâul Rece şi noi în locul ei la Costineşti”. „Când?” întreabă Otilia. Partenerul ei de joc nu se gândeşte. Are replica învăţată, deci o spune ca din pistol: „Păi în loc de treişpe-optişpe o să mergem pe douăşunu-douăşase”. Acum este rândul Otiliei să vorbească fără să gândească, adică fără să proceseze informaţia: „Asta înseamnă că eu trebuie să stau o săptămână la ai mei, şi nu am nici un chef”.

Şi stau să mă întreb: ea are capul calendar? Nu trebuie mai întâi să se gândească, să îşi amintească ce, cum, când? Ştie toate datele astea pe dinafară? Cum? De ce?

A, ca să nu mai spun că actorii vorbesc prea repede, mult prea repede, cum nu vorbeşte nimeni vreodată. Nu mereu, dar des, prea des.

Mergem mai departe. Cum-necum, povestea este următoarea: Găbiţa trebuie să facă un avort, la negru, bineînţeles, şi Otilia se ocupă de detalii. Ajunge (Otilia) undeva unde se întâlneşte cu domnul Bebe, jucat mişto de Vlad Ivanov. Scenă: Otilia şi domnul Bebe în maşină. Ceva dialog, ne dăm seama că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Ok. Scena din maşină serveşte, aşadar, la definirea caracterului „Domnul Bebe”. Establishing the character, în engleză. Ok, teoretic am bifat asta, dar în următoarea scenă domnul Bebe o ceartă pe maică-sa, o babă cam de vârsta mea. A doua definire a caracterului, identică cu prima. Urmează o a treia definire a caracterului, într-o cameră de hotel, în care aflăm, iată, pentru a treia oară, că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Mersi mult, domnule Mungiu, dar înţelesesem din prima. În fine, tragere de timp.

Urmează câteva scene bune, pe care le duce Vlad Ivanov, şi în care nici fetele nu joacă prost. Doar că tot farmecul dispare când domnul Bebe anunţă că nu îi face avortul Găbiţei decât dacă amândouă fetele se fut cu el. Nasol, mda, sigur. Scârba se transformă în nehotărâre, apoi Găbiţa zice da, şi în cele din urmă şi Otilia acceptă.

Ei, şi pe mine filmul m-a pierdut definitiv aici. De ce acceptă Otilia? Nu mi se explică, şi în cazul ăsta am nevoie de o explicaţie. Disperarea Găbiţei nu îmi ajunge. Nu înţeleg poate şi din cauză că sistemul meu valoric nu îmi permite să înţeleg. Nu pot. Nici în ruptul capului. Şi ea de ce poate? De ce se sacrifică pentru prietena ei? De ce aşa? Problema este, repet, poate numai a mea personală, poate că cineva este în stare să îmi explice acordul Otiliei la viol. Aştept provincia, ca să zic aşa.

Filmul continuă cumva, ele se fut cu ăla, ceea ce nu vedem, ăla pleacă, ele se ceartă puţin, Otilia pleacă şi ea, fiind invitată la serbarea zilei de naştere a mamei prietenului ei. Acolo, petrecere – o scenă care funcţionează o vreme, toţi vorbind în jurul Otiliei, ea nefăcând nimic, uitându-se la ceilalţi, zâmbind uneori un zâmbet vag – ok, am înţeles, este vorba despre singurătatea ei în mijlocul acelei societăţi; dar scena este din păcate mult prea lungă, treci de momentul în care te simţi jenată de prezenţa Otiliei printre ceilalţi şi începi să te plictiseşti. Iarăşi tragere de timp, aş spune.

După care Otilia se ceartă cu prietenul ei – şi din nou actorii nu par să se asculte unul pe altul ci doar să îşi turuie replicile. Poate că s-au gândit prea mult la timing, nu ştiu, dialogul în sine este bine scris şi plauzibil, dar m-a lăsat întrucâtva rece.

… Şi în cele din urmă Otilia pleacă, se întoarce la hotel, Găbiţa a avortat, obiectul este în baie, pe jos, Otilia îl bagă într-o geantă şi merge cu el la un bloc, undeva departe, îl aruncă într-o ghenă, se întoarce, Găbiţa o aşteaptă în restaurantul hotelului, Otilia îi cere să nu mai vorbească niciodată despre ziua care tocmai s-a terminat, fetele beau o apă minerală şi cam asta-i tot.

Ar trebui să trag o concluzie, nu? Păi atunci s-o trag.

Merge. Filmul merge. Te lasă cu o senzaţie neplăcută, ceea ce şi-a şi propus, de altfel. Pe planul ăsta merge.

Dar performanţa actorilor (îl exclud pe Ivanov) fluctuează. Uneori sunt buni, alteori sunt proşti. Scenele cu Marinca şi prietenul ei (Alexandru Potocean) sunt clar sub restul, şi vina pare să fie a lui Potocean. Fetele vorbesc prea repede şi ascultă prea puţin. Rar îşi punctuează jocul cu câte o pauză, şi când o fac, timingul este slab, mai ales la Laura Vasiliu.

Cam atât.

Aştept alte păreri.

Pupăciuni,

Rhetta

True Blood

Veto, Rhetto si toata lumea care mai vine in vizita,

asi vroi sa va atrag atentia asupra unui serial facut de niste americani pentru HBO. se pare ca sunt aceiasi tipi care au facut si Six Feet Under.

serialul se numeste True Blood adica Sange Adevarat, care de fapt nu e chiar adevarat, ca e sintetic.

se pare ca omenirea din sudul Americii, mai precis din statul Louisiana, a descoperit cu stupoare ca in sanul ei traiesc, de cand lumea si pamantul, Vampirii. adica ei nu sunt numai niste chestii din carti sau din Transilvania, ei sunt adevarati. pana cum au trait in umbra, dar acuma s-au dat pe fata. si nu numai atat, dar apar si la televizor si isi cer drepturile, drepturi egale cu cele ale cetatenilor americani.

oficialitatile ii numesc „Vampire-American” adica cum ar veni „African-American” dar cu Vampire in fata. sigur, oamenii obisnuiti le zic „fuckin’ blood-suckers”, asa cum negrilor le zic „negros” sau „blacks” sau pur si simplu „cioroi”.

drept sa va spui mie imi place tare serialul asta, asa de tare ca dupe ce-am vazut un episod pe HBO-ul de la noi (furat de la vecini) m-am bagat pe calculator si am furat de pe torrenti tot sezonul de 12 episoade, pe care l-am  vazut instantaneu.

sa va spun si de ce imi place:

– pentru ca actiunea se petrece intr-un orasel-satuc fictiv din Louisiana (Bon Temps) si nu in New York sau LA; asa incat personajele sunt spumoase si cretine, vorbesc cu un accent al dracului de sudist si emana o doza importanta de ceea ce s-ar numi in capul unui om de la oras prostie, intoleranta, simplitate, idiotenie si asa mai departe. deci, da, imi place ca personajele sunt de la coada vacii si nu de la marele oras, pentru ca asa ar fi fost doar un alt film despre vampiri.

– pentru ca au avut un colorist bun, care a facut imaginea sa arate exact asa cum ar trebui sa arate intr-un film sudist cu vampiri.

– pentru ca are un generic de inceput bengos

– pentru ca, desi e un film cu vampiri, oamenii sunt pana la urma aia mai ai dracu, the real bad mother fuckers; si mi se pare ca e o viziune realista. oricate dracii ar face vampirii, astia (oamenii) tot reusesc sa ii surclaseze:  se arata intoleranti, se apuca sa-i omoare, sa le ia sangele ca sa se drogheze cu el (V-juice sau sangele vampirilor fiind un drog mai tare decat oricare altul) si asa mai departe.

– pentru ca personaja principala, Sookie (jucata de Anna Paquin care de altfel a si castigat in 2009 Best Performance by an Actress in a Television Series – Drama) e o blonda proasta cu gura mare care te scoate din minti daca nu esti atent. imi place ca, desi e personaja principala si teoretic ar trebui sa aiba un scop in viata, un tel si-o motivatie, sa isi ia destinul in maini si sa faca lucruri sa se intample, nu o face. ea sta si asteapta. si i se intampla lucruri. atat.

deci nu e buffy, ucigasa de vampiri, care in fiecare episod omoara pe cate unii. nici gand. e una, o blonda. e adevarat ca pe la jumatea sezonului isi pune ea in cap sa descopere ceva si merge pe urmele unui ucigas etc, dar de fapt nu il gaseste ci o gaseste el pe ea, deci in fine. dupe parerea mea sookie e o anti-personaja principala, ceea ce ma multumeste, pentru ca m-am saturat de personaje principale care fac ele lumea sa se invarteasca.

– bine, recunosc, imi mai place serialul si pentru ca Bill, vampirul de care personaja e indragostita, e sexi. recunosc, recunosc ca ma scoate din minti chiar si pe mie, o baba intrata la menopauza. sau poate tocmai de aia. el e un exemplu de iubire, devotament pana la moarte si chestii din astea siropoase, care in context devin mai putin siropoase si mai mult sangeroase

– imi place ca, desi e un film cu vampiri, nu ii vezi cum zboara, alearga, se dau peste cap, fac giumbuslucuri decat foarte rar, cand e nevoie. in majoritatea timpului e un film cu vampiri in care vampirii apar vreo 2 secvente.

– imi place de personaja intitulata Tara, care o negresa; joaca foarte bine, sau cel putin asa mi se pare mie. si-mi mai place si de lafayette, negrul poponar, care si el joaca bengos. mi se pare ca il paste si pe el vreun premiu de supporting. in general imi place ca actorii joaca. am stat si mi-am imaginat pentru o secunda cum ar fi un serial romanesc cu vampiri, cu andi vasluianu, papi si dragos bucur in rolurile principale. m-a luat cacarea.

cam atat am avut de spus. poate aveam mai mult dar nu mai tin minte.

am fost la doctor ieri si mi-a zis ca am o boala din aia care te face sa-ti pierzi memoria si sa batai din cap. sau poate doua?

Slumdog bulionaru

Nu. Asa nu. Cah. Bleah. Un film slabut, pe care l-am oprit dupa 26 de minute. Asta e cinema de Oscar? Greu de crezut. Deduc, totusi de ce. Scenariul e scris de Adrian Sitaru iar asistent de regie a fost Carmazan. Dar nu, nu nenica, nici macar asta nu explica de ce filmul nu te tine de nici o culoare. De ce scenele transmit rareori emotie, si daca totusi o fac, emotia devine difuza prin natura montajului, a optiunilor de regie. Nu. Nu, nu, nu si iar nu. De mii de ori nu.

Pentru Veta

Veto,

Probabil ca ar trebui sa-ti zic in particular cele ce urmeaza, dar cum tu m-ai facut de cacat in public fie si involuntar (desi nu sunt sigura), iti platesc cu aceeasi moneda.

Asa.

Ma scol eu azi dimineata pe la un opt, imi beau cafeaua si fumez trabucul (pentru ca este joi), dupa care imi dau seama ca ceva pute. Mai intai am crezut ca sunt eu, apoi ca esti tu, in cele din urma am realizat ca este gunoiul. Fiind o zi fara sot, ar fi trebuit sa-l duci tu, dar din camera ta se auzea doar un grohait neintrerupt, deci am conclus ca dormeai. Fiind un om sensibil la mirosuri, am luat sacul cu gunoi si am purces la drum, cu liftul.
Ajung la parter. Acolo, vreo trei vecini plus administratorul, adunati in fata unui petec de hartie lipit pe avizier. Ma apropii de ei, buna-ziua-buna-ziua, ce mai faceti-bine, prostii din astea. Incep sa citesc hartia. Zicea asa:

„Stimati locatari,

Cine a scris cu vopsea rosie pe pallierul de la et. 2 un cuvand pe care nu vreau sa scriu aicea este de o nesimtire si il rog sa stearga.

Administratorul”

Iti dai seama, habar n-aveam despre ce vorbeste. Ridic din umeri si dau sa plec, cand administratorul se uita la sacul meu de gunoi si inmarmureste. Ma uit si eu. In sac, foarte la vedere, patru cutii de spray de vopsea de masina. Vopsea rosie, normal.
Intre timp, toata lumea se uita la sac. Administratorul, eu, cei trei vecini.

„Mi-am vopsit masina”, zic eu nonsalanta, asa cum ma cunosti.

Ne uitam cu totii afara. Vedem Jeepul meu negru, parcat cuminte in fata blocului.

„Nu mi-a placut cum a iesit si am vopsit-o dupa aia din nou in negru”, zic.

Si plec, evident, lasandu-i pe cei patru stane de piatra. Cand m-am intors de la tomberoane, ei tot acolo erau, uitandu-se tampiti la masina mea. M-am urcat in lift si am mers mai intai la etajul 2. Acolo, pe un perete, scria mare, foarte, foarte mare, cu litere cat mine de inalte, PULA.
Veto, este scrisul tau.

Pe viitor propun asadar sa nu mai folosim saci de gunoi stravezii, ci negri. I-am cumparat deja. Imi datorezi 7 lei si 2 bani.

Rhetta

Leapşă pentru babe

Babelor,

Pentru că ieri am primit o leapşă de la teroristă, joc cu care nu mai eram obişnuită din copilărie, deci de vreo 80 de ani, îmi permit să pornesc şi eu o leapşă la rândul meu, tot pe o temă literară. O fac simplă, pentru că aşa este felul meu:

Numiţi trei cărţi pe care le-aţi luat în mână cu bucurie prima dată, dar pe care nu aţi reuşit nici în ruptul capului să le terminaţi. Altfel zis, trei cărţi care v-au enervat în mod neaşteptat.

Încep eu:
1. Fraţii Karamazov, de Dostoievski. Am luat-o de la cineva care vroia s-o arunce împreună cu o mulţime de alte cărţi, şi a stat pe raft vreo doi ani. În cele din urmă am plecat în Anglia pentru câteva luni, şi am luat-o cu mine. Mare greşeală. Poate că cartea funcţionează în altă limbă, poate că funcţionează în orice altă limbă, dar în germană nu. M-am împiedicat de apelativul „Frăţioare”, în germană „Bruderchen”, folosit de marele scriitor cam de 20 de ori pe minut. În română mai merge, dar în germană îi lipseşte orice conotaţie modernă, „Bruderchen” îi zici numai fratelui tău mai mic, şi cu asta basta. Pe sărite am ajuns cam pe la pagina 200, dar cartea s-a dovedit în cele din urmă ilizibilă, din cauza unui număr impresionant de arhaisme care m-au scos complet din sărite. Cândva o s-o iau în română, dar încă nu este momentul.

2. The Unconsoled, de Kazuo Ishiguro. Nu cred că a fost tradusă în română. Nu face nimic.
Am citit toate romanele lui Ishiguro, şi îl consider unul din cei mai mari romancieri ai zilelor noastre, un pretendent mult mai îndreptăţit la Nobel decât Cărtărescu, sau de fapt orice scriitor român. Rămăşiţele Zilei este în original (adică în engleză; Ishiguro este un japonez care trăieşte în Anglia de la vârsta de şase ani) poate cel mai bun roman britanic, am citit fiecare pagină de două ori, pentru că era pur şi simplu prea delectabil, dacă pot spune asta.
The Unconsoled, însă, povestea unui pianist sau a visului unui pianist sau a realităţii magice a unui pianist, m-a chinuit vreo trei luni. Am tot încercat să intru în carte, să o simt, să o gust, dar pula. M-a frustrat îngrozitor, dar o consider excepţia care confirmă regula (regula fiind, în cazul ăsta, că tot ce scrie Ishiguro este extraordinar).

3. Vernon God Little, de DBC Pierre. Carte ultralăudată, ridicată în slăvi, pusă pe un piedestal de aur de critica anglo-saxonă. A câştigat premiul Booker, dacă asta vă spune ceva.
În fine. O tâmpenie fără margini. Am ajuns la pagina 30, după care am renunţat furioasă şi m-am dus în portul Constanţa să mă bat cu nişte marinari.
O carte prost scrisă, foarte prost scrisă, cu personaje imbecile şi stupide şi lipsite de credibilitate şi inteligenţă, ca şi scriitorul, de altfel. Eu zic asta acum, dar veţi vedea, dacă o veţi citi vreodată, că până şi aşteptările pe care tocmai vi le trezesc vor fi înşelate. Este o carte proastă, o carte bou, o carte vacă, ziceţi-i cum vreţi. Până şi a fi tras pe roată pare o ocupaţie mai plăcută decât lectura acestui gunoi.

Acestea fiind zise, dau leapşa teroristei şi băncii a doua de la geam. Dacă vor să se joace cu mine, dacă nu, nu. Şi v-o dau şi vouă, aşa, în general, că aţi fost cuminţi.

Ritualuri de lectură

Hopa.
Auzi, Veto, ne întreabă o doamnă, cititoare teroristă de meserie, că cum citim (aici: http://www.terorista.ro/2009/02/17/ritualuri-de-lectura/).

Nu ştiu acum cum şi-a dat ea seama că noi citim, poate că a văzut rezumatul tău la cartea lui Liiceanu, poate că altfel.
Dar răspund totuşi provocării, nu de alta, dar eu una chiar citesc la gros.
Şi stând să mă gândesc, am observat că da, am nişte ritualuri. Tu, Veto, le cunoşti, dar o să le spun şi altora, de ce nu.

1. Citesc doar în a) pat sau b) cada de baie.
2. Dacă a) citesc în pat, sunt îmbrăcată în felul următor: chiloţi, jeanşi, ciorapi, tricou cu Kurt Cobain, plovăr negru cu fermoar. Plapuma pe mine, evident.
Dacă b) citesc în cadă, nu sunt îmbrăcată cu nimic.
3. Dacă a) citesc în pat, am lângă mine o ceaşcă de cafea, de obicei goală, şi o sticlă de apă, de obicei plină.
4. Dacă a) citesc în pat, musai să se audă nişte muzică. De obicei ceva liniştit, fie Radiohead, fie Brian Eno, fie albumul lui Bob Dylan „Oh Mercy”. Dacă b) citesc în cadă, las apa să curgă. Nu pot citi în linişte.
5. Semne de carte: am vreo 20, toate pe masa de lângă pat. Le folosesc rar, pentru că de obicei când încep o carte, o şi termin.
6. Citesc literatură numai după ora unşpe seara. Înainte de unşpe, reviste, cărţi despre fotbal, biografii, ziare sau legile lui Murphy.

Cam atât. Sunt o persoană simplă. Văd că am în comun cu terorista doar cafeaua şi semnele de carte. Aş încerca şi cu pisica în braţe, dar mi se pare complicat, pentru că dacă iau o pisică în braţe, vor şi celelalte patru, şi atunci nu mai am loc de carte. Deci nu.

Voi ăştilalţi?

Futai cu capul în veceu

Babelor,

Iată, ca administrator al acestui blog am parte de privilegii nebănuite, datorită softului siteului; printre ele se numără şi posibilitatea de a vedea cum a ajuns lumea pe site, adică ce căutări i-au adus pe oameni aici. 106 persoane ne-au găsit căutând, simplu, „surorile marx”. Altii au căutat „nunta muta torrent”. Iarăşi alţii au căutat „socrate dialog incrucisat”.
Nimic ciudat până aici. Noi suntem surorile Marx, şi vorbim despre Nunta Mută şi Socrate, cum ne stă bine.
Dar unul dintre vizitatorii blogului a ajuns la noi căutând „futai cu capul in veceu”.
Repet: „futai cu capul in veceu”.
Într-adevăr, cuvintele „futai” si „veceu” au fost folosite aici, şi probabil şi cuvântul „capul”. Nu asta mă irită.
Ci acţiunea în sine. Adică cum vine asta, să te fuţi cu capul în veceu? M-am dedat la viaţa mea la multe practici perverse, poate prea multe, în orice caz nu le mai ţin minte pe toate. Dar futai cu capul în veceu, asta încă nu am făcut-o. Încerc să-mi închipui cum funcţionează, şi nu văd decât o variantă: femeia îşi bagă capul în veceu şi bărbatul o ia pe la spate. Altfel nu cred că se poate realiza. Sau? Bărbatul să stea cumva cu capul în veceu, adică în cap, şi femeia… Nu, nu merge. Sau bărbatul să facă podul, cu capul în veceu, dar pe spate… Hm, iarăşi, puţin probabil. Rămâne, aşadar, prima mea explicaţie. Bun, să zicem că am înţeles principiul; dar motivul, dragele mele, motivul îmi scapă întru totul.
Deci dacă v-aţi futut vreodată cu capul în veceu, sau cunoaşteţi pe cineva care s-a futut cu capul în veceu, v-aş ruga să îmi explicaţi şi mie ce, cum, şi mai ales de ce.
Cu mulţumiri anticipate,

Rhetta

Pescuit Sportiv

Tineam de ceva timp in mine postul asta, mai precis de cateva zile in care am decis sa lipsesc din bloc. In timpul asta am fost convinsa, recunosc, ca imi va trece – nu furia – ci dezamagirea fata de obiectul acestor randuri. Mai exact filmul Pescuit Sportiv, lung-metrajul de debut al regizorului Adrian Sitaru, cu Adrian Titieni, Ioana Flora si Maria Dinulescu, scris, produs si montat de acelasi Adrian Sitaru, filmat (halucinant) de Adrian Silisteanu si inspirat de o idee a lui (atentie) Radu Jude. Pentru cei care nu stiu, Radu Jude este autorul scurt-metrajului „Lampa cu caciula”, care a primit premiul juriului la renumitul festival de film Sundance. Prefer sa nu comentez asupra acestui ultim detaliu.

Domnule Sitaru, as vrea sa incep direct, desi nu stiu cum. Poate ar fi bine sa spun ca dumneata esti autorul unui scurt-metraj de geniu, dupa parerea mea, si anume „Valuri”. Da, nu e nici o gluma, acest scurt-metraj mi s-a parut genial si il recomand oricarui iubitor de filme de oriunde. Asta a fost de altfel motivul care m-a scos din casa vineri seara si mi-a purtat pasii (nu numai mie) spre cinematograful X, unde filmul dumitale, Pescuit Sportiv, incepea sa fie proiectat. Domnul Sitaru, spuneam eu in stanga si in dreapta, este viitorul cinematografiei romanesti. Ce Porumboiu, ce Mungiu, ce Cristi Puiu… Ati vazut Valuri? Pai daca acolo a fost atat de bun, stati sa vedem aici!

Nimic mai gresit. Filmul incepe abrupt, azvarlindu-ti in ochi cu de-a sila o tehnica de filmare nejustificata dramaturgic. Pentru cei care nu aveti cum sa vedeti filmul, asta inseamna ca 95% din acest lung-metraj este filmat din unghiurile subiective ale personajelor principale, cuplul format din Titieni – Flora. El, un profesor care tocmai si-a dat demisia de la scoala unde preda si in acelasi timp amantul ei, care refuza sa-i spuna iubitului oficial ca are o relatie extraconjugala. Revenind la tehnica de filmare, nu numai ca nu e justificata de nimic (ceea ce, cu greu, putem intelege), dar devine in foarte scurt timp extrem de obositoare.

Bun, zici tu ca spectator, poate ca asta e noul drum stilistic al domnului Sitaru, sa-i dam o sansa. Dar ce te faci cu dialogurile (plictisitoare, infinit de lungi). Ce te faci apoi cu introducerea personajului Mariei Dinulescu (o curva care se taraste pe jos, nu se stie de ce, la marginea unor boscheti de la marginea Bucurestiului), neverosimila, pentru ca este greu de crezut ca soferul (Ioana Flora) n-ar fi vazut-o in timp ce conducea, sa recunoastem, cu o viteza destul de redusa. Din acest moment, lucrurile devin si mai halucinante, si mai lipsite de noima. Maria Dinulescu joaca prost (si mie si cred ca si Rhettei ne-ai placut in California Dreaming), cu o foarte slaba intelegere a personajului. Nu asa se joaca o curva, fato! N-o sa ma apuc eu acum sa-ti spun cum sa-ti faci meseria, ca nu stiu cum, dar cu siguranta nu esti credibila in acest film.

Dupa tot acest inceput de film care refuza sa inceapa, din pacate totul continua in aceeasi nota extrem de boring. Maria Dinulescu este luata in masina de cuplul Flora – Titieni si cooptata in vederea destinatiei finale – un picnic. Actiune, de altfel, la fel de neverosimila ca tot restul. Odata ce trei ajung la picnic, unii critici de film ar putea spune ca acolo se intampla ceva, si anume faptul ca Maria Dinulescu se insinueaza incet-incet in viata de cuplu (imperfecta) a celorlalti doi. Daca ma intrebati pe mine, insa, va spun eu ce se intampla – nimic. Sau, altfel spus, lucrul la care se pricepe cel mai bine cinema-ul romanesc – dialogul searbad, cumplit de plictisitor, care nu duce nicaieri. Discutia de dragul discutiei.

Ei bine, in acest moment, in capul Vetei Marx, cinefila inraita si spectatoare (din convingere) a lung-metrajului de debut al lui Adrian Sitaru, se naste o hotarare uluitoare, uriasa, de neoprit: aceea de a se ridica sa iasa din sala. Lucru care bineinteles ca se si intampla. Atentie, domnule Sitaru, opinia mea in privinta filmului dumitale a fost impartasita si de celelalte persoane cu care ma aflam la proiectie, una dintre ele implicata de altfel direct intr-unul din marile succese ale cinematografiei romanesti din anii trecuti. Nu am sa-i dau numele, desigur, vroiam doar sa te asigur si sa ma asigur in acelasi timp ca nu am innebunit definitiv si fara scapare.

Concluzia, domnule, este ca Pescuit sportiv reprezinta un film care, din pacate, are un efect malign asupra iubitorilor sau chiar creatorilor de cinema din aceasta tara: acela de a-i face ca, scarbiti de derizoriul a ceea ce ai inchipuit, sa nu vrea sa mai faca film in viata lor. Un efect nociv, daca e sa ma intrebi pe mine. Ceea ce este si mai straniu, totusi, este ca filmul dumitale a avut un efect suplimentar asupra mea si, printr-o coincidenta uluitoare, si asupra unei alte persoane care a vizionat Pescuit Sportiv. Ei bine, ni s-a facut amandurora atat de rau la stomac ca putin a lipsit sa nu varsam. Da, exact, nu e nici o gluma, macaroanele pe care le mancasem la pranz (fac niste paste excelente) mi-au venit fix in gat, probabil sub impresia gri-ului debordant care se revarsa din ecran sub forma de scenariu, regie, setting si joc actoricesc.

Asta, bineinteles, in timp ce marele critic de film Stefan Dobroiu (cine? cum? unde?) elogiaza filmul Pescuit Sportiv pe site-ul http://www.cinemagia.ro. Pacat, pentru ca pur si simplu nu e cazul. Pescuit Sportiv e un film slab, domnule Dobroiu, oricum ai suci-o, oricum ai invarti-o. Sau poate tocmai inaltele distinctii pe care le-a primit acest Pescuit Sportiv (Estoril – Special Jury prize; Thessaloniki – Silver Alexander, best actress; Toronto, Venice Days – official competition) ti-au indreptat condeiul intr-o directie sau alta. Iarasi pacat, pentru ca tocmai condeiul ar trebui sa ramana obiectiv, chiar si la o partida de pescuit nereusita. Condeiul, domnule Dobroiu, e tot ce avem. Poate n-ar strica sa-l intrebam impreuna pe domnul Andrei Gorzo ce crede despre acest film?

Si cam atat, din pacate. Cam mult, totusi, pentru cat merita filmul. E adevarat totusi ca oricine greseste domnule Sitaru, si tocmai de accea din partea mea, iata, vei mai primi o sansa. Bineinteles, cu aceeasi inima deschisa si lipsita de prejudecati cu care am intrat si la Pescuit Sportiv. Scurt-metrajul Valuri a fost – in opinia mea – pur si simplu mult prea bun ca sa fie doar un accident.

Pana una-alta, intre doua idei pentru viitorul lung-metraj si o masterizare de sunet la Pescuit Sportiv, poate te opresti si pe la noi sa ne scrii doua randuri despre cum a fost posibil asa ceva. Multumim anticipat.