Poşta redacţiei patru

Ion Lupovici din Agigea ne scrie:

„Dragi babe,

urmăresc încă de la început blogul vostru, care a fost pentru mine multă vreme o sursă nelimitată de plăcere şi distracţie. Însă trebuie să vă spun cu părere de rău că în ultimul timp aţi devenit cam plictisitoare. Nu tu umor, nu tu filme bune, nu tu certuri, nu tu nimic. Postările sunt forţate, glumele răsuflate, ideile pe care le emiteţi le-am mai citit şi în alte părţi, doar că ceva mai bine exprimate.
Să nu credeţi acum că vreau doar să critic. Adică am spirit critic, dar mi se pare că dacă tot vă critic, trebuie să fiu constructiv, nu destructiv. Şi după ce m-am gândit o vreme la ce ar fi de făcut, am ajuns la următoarea concluzie: ar trebui să relansaţi blogul, dar puţin reprofilat, dacă pot zice aşa. Iar propunerea mea este următoarea:
După cum ştiţi, mulţi bărbaţi tânjesc după femei pline de umor, atrăgătoare, şi trecute de o anumită vârstă. Eu însumi o fac! De ce nu postaţi nişte poze cu voi în ipostaze, cum să zic, erotice? Sau chiar cu voi dezbrăcate! De ce nu? Sex sells, după cum se ştie, şi cum voi două sunteţi şi surori… Vă daţi seama, s-ar umple blogul imediat de vizitatori. Poate o convingeţi şi pe baba ailaltă, Ana Poker, că în trei este mai distractiv… Uitaţi, dacă vreţi, vă fac chiar eu pozele, sunt destul de bun fotograf şi am un aparat semiprofesionist, japonez. Deci dacă sunteţi de acord, daţi-mi adresa voastră şi pot să trec pe la voi într-un weekend. Chiar în weekendul următor, dacă se poate. Vă zic, ar avea un succes nemaipomenit!

Aştept răspunsul vostru. Sper să fie pozitiv. Baftă şi sănătate,

Ion Lupovici”

Auzi tu, Veto, ce ne propune omul ăsta! Dacă vrei, mergem noi la el, la Agigea, să mai vedem şi marea puţin. În orice caz am băgat răngile, bâtele de baseball şi buzduganele în portbagaj. Să iau şi halebardele, sau crezi că ne descurcăm şi fără?

Modern times (and moms)

Nu, babelor, nu vreau să vă vorbesc despre filmul lui Chaplin, şi nici despre albumul lui Dylan (foarte bune amândouă). Nu. Nu.
Ci despre vremurile astea în care trăim, sau mai curând despre o fărâmă din ele.

Acum câteva săptămâni mi-am făcut un profil pe facebook, să mai schimb o vorbă, o părere, o impresie cu verişoara de la Buzău, prietena din Belgia, fostul amant din Orlando, FL. Şi alţii. Oameni ok, mai tineri decât mine, nepoţi, nepoate, nepoţii şi nepoatele lor, nepoţii şi nepoatele prietenelor mele. Lume tânără, ce să zic. Lume tânără care tocmai a făcut, cu metode specifice, un copil.
Aşa că zilnic îmi este dat să văd noi poze cu un om mic şi foarte urât, însoţit de comentarii fie banale („are 3,1 kilograme”), fie ruşinoase („iarăşi îi merge burta. N-am dormit toată noaptea, nu ştiu ce să mai fac”) fie complet idioate („iarăşi a făcut febră, am chemat doctorul, care a zis că nu-i nimic grav. Dar nu sunt sigură… Cunoaşte cineva un doctor bun?”).
Acum, babelor, poate o fi din cauză că sunt eu o persoană mai răutăcioasă, sau o fi din cauza vârstei, la 94 de ani nu-ţi mai arde de poze cu copii, dar mămicile astea tinere sunt foarte enervante. Pe vremuri nu erau, pentru că nu aveau posibilitatea să îmi invadeze ecranul cu puii lor bolnăvicioşi; dar acum, viaţa fiecărui copil pare să fie compusă dintr-un set interminabil de fotografii şi filme puse pe net. De ce? Copiii sunt relativ urâţi, nu spun nimic descifrabil multă vreme (deşi o mămică ar fi de altă părere: „astăzi a spus primul cuvânt: mgaamh”!!! Probabil că vroia să spună Mama!”) şi nu devin interesanţi decât pe la 14-15 ani.
Ştiu că vorbesc degeaba; ştiu că tinerele mame îşi văd copiii cu alţi ochi decât îi văd eu; ştiu că nu am nici o şansă, şi că în cel mult zece ani internetul nu va mai putea fi folosit, fiind inundat cu filme interminabile care ne vor arăta un bebeluş hidos dormind, eventual în 3D.
Dar nu sunt de-acord, babelor. Nu sunt de loc de acord, şi ţin să îmi exprim dezacordul.
Zis şi făcut.

Un scriitor acolo…

Babelor,

Citesc în Cotidianul (http://www.cotidianul.ro/statul_roman_il_expulzeaza_pe_scriitorul_alexandru_vakulovski-78005.html) cum că scriitorul Alexandru Vakulovski a fost expulzat din România pe motiv că i-ar fi expirat viza sau aşa ceva, şi acum nu are voie să intre în ţară în următorii doi ani şi jumătate. Omul, cetăţean moldovean, a locuit la Cluj din 1996, a studiat acolo, a scris (în română) nişte cărţi pe care nu le-am citit, a tradus nişte scriitori ruşi, a publicat sau publică o revistă (Tiuk!) care nu m-a dat niciodată pe spate, dar asta nu-i o ruşine.
S-ar putea spune, aşadar, că a făcut ceva pentru cultura română, nu? Şi totuşi aşteaptă cetăţenia română de vreo patru ani, în timp ce Maximilian Nicu, mijlocaş stânga la Hertha Berlin, a primit-o în câteva săptămâni.
Deci se poate, dacă cineva vrea. Adică dacă vrea Piţurcă.

Despre cazul Vakulovski s-a scris pe multe bloguri, şi n-are nici un rost să îmi storc şi eu lacrimile aici, că vorba Vetei, prea mă zmiorcăi mult.
Nu, am scris postul ăsta în speranţa că Victor Piţurcă sau ministrul de interne ne urmăresc blogul. Dacă da, atunci domnule Piţurcă, domnule ministru de interne, sau orice altă persoană cu influenţă, daţi-i băiatului ăsta cetăţenia, că o merită cel puţin la fel de mult ca Maximilian Nicu.

Zic şi io aşa, ca să nu se zică că n-am zis.

Flăcăul

Mai babelor, vazand io asa ca nu prea mai vine lumea pe la noi pe-acasa (adica pe la mine si pe la Rhetta) si ca pe blogul nostru e un trafic de idei mai ceva ca-n cinema-ul romanesc, trebuie sa recunosc ca am ramas pe ganduri. Dandu-mi seama ca e posibil sa fi devenit plictisitoare si lumea poate nu vrea sa ne-o spuna din politete, m-am gandit sa fac ceva. Si anume sa va intreb daca stiti ce a ala un flăcău.

Da doamnele mele, da domnilor, un flăcău. Va simt surprinderea, va ghicesc neintelegerea. Si va jur ca si eu sunt la fel de nedumerita ca si voi. Sincera sa fiu, desi am auzit cuvantul asta de multe ori in viata, nici azi nu stiu ce-nseamna exact. Poate fi, ma gandesc, baiatul acela tanar si voinic de la tara, pe care femeile mai in varsta il lauda, spunandu-i: bravo, flăcăule! Ai reparat stinghia lipsa din gard. Bravo! Tu esti nadejdea noastra, flăcăule!

Sau poate fi, iar ma gandesc si poate nu-i bine, un baiat voinic – obligatoriu voinic – de pe un santier, sa zicem, baiat care transporta caramizi cu carca mai ceva ca un stahanovist. O fi buna reprezentarea asta? Nu stiu. Mereu actualul John Locke ar fi spus, probabil, ca e o reprezentare compusa a unui baiat voinic si a unei caramizi, desfiintand-o. Multumesc, Locke.

Cea mai clara imagine pe care o am in cap despre un flăcău, insa, si va rog sa ma corectati daca ma indepartez prea mult de realitate, este urmatoarea. Imi imaginez flăcăul, deci atentie – flăcăul – ca pe cineva darz, drept si viteaz. Nu stiu de ce, dar presimt aceste atribute ca fiind obligatorii pentru un flăcău. Mai departe. Vad acest personaj ca avand ochii mai degraba apropiati de nas, decat departati. Astfel, el exprima putere, vitejie, imposibilitatea de a privi in laturi cand vine vorba de pericol. Asta pentru ca flăcăul, doamnele si domnii mei, nu priveste decat inainte, orice-ar fi. El n-are timp de uitat in lături.

Mai departe. Trasatura fizica importanta a prototipului descris mai sus, este, cred eu, si o asemanare fizica cat mai mare cu domnitorul Mavrocordat. Eu una habar n-am cum arata Mavrocordat, dar trebuie sa recunoasteti ca rezonanta numelui se apropie foarte mult de ceea ce ar trebui sa fie un flăcău. Consoane multe si urate, rezonand de vitejia neamului sau, asezonate din cand in cand cu anumite vocale care dau o muzicalitate desavarsita aspectului sau fizic. Muzicalitate provenita, se stie, din tulnicele si oboaiele stramosesti ale inaintasilor lui. Remarcati de asemenea si particula „cordat” a numelui, ceea ce atesta, sper, incordarea cu care un astfel de flăcău sta la panda gata sa faca dreptate pentru cei asupriti. Si, daca necesitatea despre care am invatat via anticilor grecotey o cere, desigur, sa-si ia acea rasplata, acea dijma pentru care s-a dovedit atat de merituos, si anume femeile neamului lui. Caci ce dorinta mai mare si mai arzatoare ar putea avea femeile respective daca nu sa fie aduse ofranda unui astfel de personaj, spuneti-mi? Nu in ultimul rand, as vrea sa va impartasesc faptul ca in viziunea mea parul, coafura pe care o poarta un asemenea flăcău este foarte asemanatoare, daca nu chiar identica cu creasta Pietrei craiului. Stanci multe, sisturi bituminoase care strapung roca muntelui aproape la intamplare, dar spectaculos, nazuind spre cer intr-o logica aleatorie, dar totusi plina de darzenie.

Asta era insa demult. Referintele pe care le-am adus pana aici se intamplau odata, nu acum. Si-atunci cum arata flăcăul azi, v-ati gandit vreodata? Ei bine, poate cea mai apropiata reprezentare care imi vine in minte cand ma gandesc la asta in context contemporan, este imaginea lui Tudor Chirila. Si el tanar voinic, drept, viteaz si talentat, pare sa se inscrie perfect in ceea ce ne putem inchipui noi, oamenii de rand, despre un flăcău. Privirea dreapta, darza – nu mai e nevoie s-o spun, vocea tare si puternica bubuind peste supusii sai, toate acestea, daca imi dati voie, sunt dovada clara ca mai ales domnul Tudor Chirila este ceea numim un flăcău de nadejde al neamului sau.

Tudor Chirila, insa, doamnelor si domnilor, nu numai ca intruneste calitatile fizice ale unui flăcău si se comporta ca atare. Nu, nu e numai atat. Mai mult, el si GANDESTE ca un flăcău adevarat, ca un flăcău esential, daca vreti, pentru mentalul colectiv al neamului sau si, in plus, al generatiei sale. Ei si iata ca acum am ajuns in sfarsit unde vroiam, sper ca nu v-am plictisit prea tare, iar daca da imi cer scuze.

Pentru cei care nu sunt straini de globosfera romaneasca, doamnelor si domnilor, flăcăul Tudor Chirila – sper sa nu se supere ca-i spun asa, o fac totusi cu decalitri de admiratie muta – a lansat un mesaj, ce mesaj un apel! catre flăcăii si flăcăicile mai tineri decat domnia sa, intitulat – atentie – scrisoare catre liceeni. El poate fi citit aici:

http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html

Probabil ca va intrebati de ce-mi pierd timpul cu astfel de lucruri. De ce-mi stric, adica, pana pe domnul flăcău. Imi cer iertare, doamnelor si domnilor. Imi cer iertare. Dar in fatza unui apel atat de important, a unei constiinte care explodeaza cu atata si atata ardoare, nu puteam sa nu iau atitudine si sa nu reactionez. Aici, pe blogul amintit mai sus si asezonat cu proza si poezie de calitate indoielnica – asta ca sa nu crezi ca toata lumea e muta de admiratie in fatza geniului tau renascentist, domnule Tudor Chirila – dar si cu ceva impresii bune despre twitter si religie – aici, deci, flăcăul nostru ia in discutie urmatoarele idei:

Prima ar fi ca generatia lui a pierdut. Generatia lui, adica, nu a reusit din cauza parazitilor de la putere care au supt sangele tarii si impotriva carora, el si generatia dansului nu au reusit sa faca nimic. Oau. Direct si la obiect, asa cum ar spune-o orice flăcău hotarat, de ce sa n-o recunoastem. Atat de direct si atat de la obiect incat cele peste 400 de comentarii adresate acestui post sunt, majoritatea, pline de elogii si de lacrimi stoarse, parca, la filme Titanice.
Nu pot sa nu ma intreb, insa, ce cred cei care NU se simt reprezentati de afirmatia – mai radicala decat impresiile romanilor despre tigani – nascocita de domnul T. Chirila. Eu una nu sunt de varsta dumneavoastra, ca vai… ce n-ar fi fost la gura mea acuma. Chiar si asa, insa, da-ti-mi voie sa va spun ca sunt unele persoane din generatia dvs. care, spre deosebire de dvs. (dvs. o spuneti, nu eu!) au facut cate ceva chiar fara voia dvs., in ciuda varstei lor mai mica ca a dvs. si a bampirilor de sange romanesc amintiti mai sus tot de dvs. Si care nu se simt nicidecum, dar nicidecum vizati de afirmatia dvs.

In continuarea postului, flăcăul T. Chirila, se adreseaza celor care, dupa parerea lui, ar reprezenta salvarea, iesirea din aceasta situatie: liceenii. Nu, nu aia rock’n roll, nu pot sa fiu atat de lame incat sa adaug asa ceva, dar uite ca a trecut prin mintea mea batrana si proasta. Ci – liceenii pur si simplu. Toti liicenii. Lor, domnul T. Chirila le adreseaza un soi de… indreptar, as zice, in care le spune ce si cum sa faca pentru a nu sfarsi in situatia generatiei lui. Enumar cateva sfaturi de genul asta, in mod aleatoriu si imi permit sa le comentez intr-un spirit oarecum Beavisbuttheadian:

Sa nu fumeze iarba si sa nu-si dea in cap cu alcool, pentru ca in felul asta le vor da apa la moara incultilor de la putere, care, automat, ii vor cataloga pe bietii liceeni drept distrusi. Nu rau, indemnul altminteri. O spune cineva care, probabil stie prea bine ce-nseamna toate astea. Se simte din naduful vorbelor lui, din tragismul afectat si incarcat de mult, mult prea multa experienta de viata. Dar iata ca vine vremea cand, chiar si dupa atata geniu consumat, pana si leul ranit trece pe apa. Maretia lui, cu alte cuvinte, e atat de inalta incat s-a dat cu capul de pragul de sus pentru toti ceilalti, adicatelea cateva mii de oameni aflati la liceu sau pe cale sa intre cu capu-n liceu.

„Nu alergati dupa bani cu orice pret”, continua flăcăul apelul sau catre cei tineri. „Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea.” Oau. Oau, suratelor si surorilor. Asta da. Asa da zicere din suflet si din inimioara. Aici, in aceasta expresie, e atata greutate si adancime cata lungime. Altceva nici nu stiu ce sa zic, decat poate ca vorbulitzele astea sunt la fel de subtile ca un tigan (ca tot e la moda pe blogul nostru drag) care, deghizat in mos craciun, crede ca-i va pacali pe urmasii lui Antonescu. Iar voua, dragii liceeni, ce sa va zic. Puneti dracului mana si faceti o vizita pe la Large Hadron Collider si mai sporiti-va naibii o data cunoasterea. Cu vreo doi-trei neutrino, daca se poate.

Dupa asta, marele flăcău dezvaluie in sfarsit si care este calea pe care trebuie s-o urmeze disicpolii lui cei tineri ca sa se fereasca de ghearele rele ale raului inrait de rautate: Cartea. Cititul, adica, si aici nici macar nu are rost sa fiu rea si sa dau drumul la oceanul de mishto-uri, pentru ca eu cred ca are dreptate. Da, pe bune, pe foarte foarte bune, cu acest indemn domnul Chirila CHIAR ARE DREPTATE, doar ca… of, futu-i logica ma-sii si Aristotele firi-ai tu al dreacu. Cum poate fi urmat indemnul asta daca cel care-l da spune despre sine ca nu a reusit? Pai pizda ma-sii: daca cineva sta stramb si judeca drept, poa’ sa zica-n felu’ urmator: pai daca omu asta spune ca a citit Dostoievski, Dickens si Goethe si totusi n-a reusit, asta ce poa’ sa-nsemne? Pai fie ca autorii aia sunt passe, fie flăcăul e passe. Si-atunci vax modele de urmat (si alea putzine si cam prea ‘obo’ de-atata vamuit). Si ho! ca n-am dat cu paru! Io nu zic nici de una nici de alta ca-s passe, da mai vedeti si voi cum va formulati textele daca tot o dati cu citeala-n sus si-n jos ca acuma ne prinde domnu Patapievici si ne expune la dansul la baie. Uuu!…

Na, si uite-asa. Vorba lunga saracia babei. Iar scopul babei, in cazul de fatza nu e sa demonteze mesajul domnului Tudor Chirila, pentru ca desi forma schioapata, fondul e bun, si asta conteaza pan’ la urma, ete?

Nu, scopul meu e cu totul altul, si-anume sa demonstrez ca domnia sa flăcăiască nu are dreptate. Cu alte cuvinte ca liceenii nu vor fi urma care scapa turma. Cum o sa fac asta? Gata bre, nu va speriati ca nu mai scriu 4000 de cuvinte. Astasez doar o poza. Atat. O poza. Si pentru ai si ale de va place interactivitatea, o sa va rog sa-mi spuneti ce e in neregula in aceasta poza. Raspunsul – raspunsul meu cel putin – este si demonstratia faptului ca domnul T. Chirila nu are dreptate.

A. In poza e pasajul de la universitate, nou renovat de flăcăul (si in acelasi timp baba) Sorin Oprescu. Spor.

pasajul-universitatii

Date istorice: 12 Iulie 1850

12 Iulie 1850: Apare în revista „Bucovina” balada populară Mioriţa în varianta lui Vasile Alecsandri. Poezioara cu tematică neobiblică devine rapid un hit în topurile Româneşti. Dar iată cum descrie Alecsandri însuşi în jurnalul său naşterea baladei:
„Povestea e adevarată, o citii în ziarulu de luni; pe o păşune lângă satul Doineşti avu loc o crimă desgustătoare, în care doi ciobănaşi la beţie îl omorâră pe un al treilea şi îi furară oile. Gardienii îi arestă pe cei doi tâlhari şi acu sunt în prizonul din Ploieşti. Din motive etice am schimbat numele şi etniile oamenilor, pe care de fapt îi cheamă, să ştie posteritatea: pe cel ungurean Ion Badea, pe cel vrâncean Vasile Aioanei, iară pe cel moldovan David Rubinstein.“

Date istorice: 18 Martie 1906

18 Martie 1906: Lângă Montesson, Franţa, inginerul român Traian Vuia este primul om care zboară cu un aparat mecanic mai greu decât aerul, la numai trei ani după primul zbor al unui aparat mecanic mai greu decât aerul al fraţilor Wilbur şi Orville Wright.

Pentru Eugen

Bun, Eugene.

Carevasăzică, mă inviţi la tine acasă (eugenminciu.com), că cică e petrecere, băutură, gagici, chestii. Mă îmbrac cu ce am mai frumos (un capot negru), cumpăr o sticlă de vin (Bordeaux, Chateau ceva), mă urc în maşină, circul ce circul şi ajung. Casă mişto, barosană, termopane la fereşti, dinăuntru se aud muzici babane, un Creedence, un Blur, voci, râsete, sticle sparte. Mă uit pe geam, văd că-i full, o grămadă de lume bună (dar şi soră-mea, din păcate), mâncare pe masă, vodcă, „e de bine”, îmi zic. Şi sun la uşă.
Nimic.
Mai sun o dată.
Nimic.
Sun a treia oară.
Nimic.
Şi tot aşa, Eugene, am tot sunat, am tot sunat, şi pula, nu mi-a deschis nimeni.
Cam de căcat, nu?

Mă rog, ăsta este un fel de-a spune că n-am reuşit să postez ditamai textul pe blogul tău numit mai sus. Aşa că îţi răspund aici, ca să nu crezi cumva că sunt necuviincioasă. Am încercat două browsere sau doi browseri, Firefox şi Opera, dar degeaba. Vezi, poate repari şandramaua cumva.
Ziceam, aşadar:

„Foarte adevărat ce zici, Eugen, şi da, trist. Nu numai trist, de fapt; comentariile din JN m-au înfuriat, cum mă înfurie prostia oriunde o întâlnesc. Dar de obicei când dau peste ea, este singură: o casieră, o vânzătoare, un taximetrist. Pe JN însă, prostia a apărut în masă, o masă compactă, proastă, ignorantă şi rea, o masă care reprezintă România, la urma urmei, pentru că România nu suntem noi, babele de pe bloguri, ci ei, cei care lucrează în uzine, conduc tractoare, spală pe jos, joacă solitaire pe computer când şeful nu este în birou…

În fine. Există posibilităţi. Lucrurile se pot schimba, niciodată nu este prea târziu, sau poate că sunt naivă. Ce să zic… Nu văd pe nimeni depunând un efort, sau nu pe cei care trebuie. Bănuiesc că suntem de acord că mentalitatea poporului român este de căcat. Dar şi mentalitatea poporului german era de căcat acum 70 de ani, şi acum nu mai este. Deci se poate. Dar nu ştiu dacă se va şi face, dacă cineva va produce această schimbare. Bănuiesc că ea ar trebui să înceapă în trei instituţii: şcoli, mass-media şi politică, deşi nu în ordinea asta.
Uite, să zicem că am fi o ţară normală. În JN apare articolul respectiv. A doua zi, în Cotidianul, Evenimentul, România Liberă, Gândul, Libertatea (da!) apar editoriale şi articole de fond în care demersul JN este desfiinţat, distrus, călcat în picioare. A treia zi, atacurile împotriva JN continuă. Şi tot aşa, zi de zi, până intră şi politicienii în joc şi dau cu şutul în JN. Dar dur, cu răutate, fără milă, amenzi, pedepse, procese, etc. Tot tacâmul, adică. După care presa cere ca tema (rom/ţigan/etnie/cetăţenie) să fie tratată în şcoli, şi să fie tratată în mod serios, nu aşa, de ochii lumii. Clasa politică n-ar avea încotro, ar zice da, ar schimba curiculumul, i-ar sili pe profesori să predea istoria etniilor minoritare din România, şi aşa mai departe.
Dar, după cum am zis, asta s-ar întâmpla într-o ţară normală. La noi însă, atât presa cât şi politicienii stau mai întâi să vadă de unde bate vântul: vinzi ziare în care îi aperi pe romi? Câştigi voturi? A, nu? Păi atunci mai bine să nu ne băgăm.
Şi aşa se face că în afară de Costi Rogozanu mai nimeni nu a avut curajul să atace JN.
Asta este buba.”

Pupăciuni,

Rhetta