Poşta redacţiei patru

Ion Lupovici din Agigea ne scrie:

„Dragi babe,

urmăresc încă de la început blogul vostru, care a fost pentru mine multă vreme o sursă nelimitată de plăcere şi distracţie. Însă trebuie să vă spun cu părere de rău că în ultimul timp aţi devenit cam plictisitoare. Nu tu umor, nu tu filme bune, nu tu certuri, nu tu nimic. Postările sunt forţate, glumele răsuflate, ideile pe care le emiteţi le-am mai citit şi în alte părţi, doar că ceva mai bine exprimate.
Să nu credeţi acum că vreau doar să critic. Adică am spirit critic, dar mi se pare că dacă tot vă critic, trebuie să fiu constructiv, nu destructiv. Şi după ce m-am gândit o vreme la ce ar fi de făcut, am ajuns la următoarea concluzie: ar trebui să relansaţi blogul, dar puţin reprofilat, dacă pot zice aşa. Iar propunerea mea este următoarea:
După cum ştiţi, mulţi bărbaţi tânjesc după femei pline de umor, atrăgătoare, şi trecute de o anumită vârstă. Eu însumi o fac! De ce nu postaţi nişte poze cu voi în ipostaze, cum să zic, erotice? Sau chiar cu voi dezbrăcate! De ce nu? Sex sells, după cum se ştie, şi cum voi două sunteţi şi surori… Vă daţi seama, s-ar umple blogul imediat de vizitatori. Poate o convingeţi şi pe baba ailaltă, Ana Poker, că în trei este mai distractiv… Uitaţi, dacă vreţi, vă fac chiar eu pozele, sunt destul de bun fotograf şi am un aparat semiprofesionist, japonez. Deci dacă sunteţi de acord, daţi-mi adresa voastră şi pot să trec pe la voi într-un weekend. Chiar în weekendul următor, dacă se poate. Vă zic, ar avea un succes nemaipomenit!

Aştept răspunsul vostru. Sper să fie pozitiv. Baftă şi sănătate,

Ion Lupovici”

Auzi tu, Veto, ce ne propune omul ăsta! Dacă vrei, mergem noi la el, la Agigea, să mai vedem şi marea puţin. În orice caz am băgat răngile, bâtele de baseball şi buzduganele în portbagaj. Să iau şi halebardele, sau crezi că ne descurcăm şi fără?

Modern times (and moms)

Nu, babelor, nu vreau să vă vorbesc despre filmul lui Chaplin, şi nici despre albumul lui Dylan (foarte bune amândouă). Nu. Nu.
Ci despre vremurile astea în care trăim, sau mai curând despre o fărâmă din ele.

Acum câteva săptămâni mi-am făcut un profil pe facebook, să mai schimb o vorbă, o părere, o impresie cu verişoara de la Buzău, prietena din Belgia, fostul amant din Orlando, FL. Şi alţii. Oameni ok, mai tineri decât mine, nepoţi, nepoate, nepoţii şi nepoatele lor, nepoţii şi nepoatele prietenelor mele. Lume tânără, ce să zic. Lume tânără care tocmai a făcut, cu metode specifice, un copil.
Aşa că zilnic îmi este dat să văd noi poze cu un om mic şi foarte urât, însoţit de comentarii fie banale („are 3,1 kilograme”), fie ruşinoase („iarăşi îi merge burta. N-am dormit toată noaptea, nu ştiu ce să mai fac”) fie complet idioate („iarăşi a făcut febră, am chemat doctorul, care a zis că nu-i nimic grav. Dar nu sunt sigură… Cunoaşte cineva un doctor bun?”).
Acum, babelor, poate o fi din cauză că sunt eu o persoană mai răutăcioasă, sau o fi din cauza vârstei, la 94 de ani nu-ţi mai arde de poze cu copii, dar mămicile astea tinere sunt foarte enervante. Pe vremuri nu erau, pentru că nu aveau posibilitatea să îmi invadeze ecranul cu puii lor bolnăvicioşi; dar acum, viaţa fiecărui copil pare să fie compusă dintr-un set interminabil de fotografii şi filme puse pe net. De ce? Copiii sunt relativ urâţi, nu spun nimic descifrabil multă vreme (deşi o mămică ar fi de altă părere: „astăzi a spus primul cuvânt: mgaamh”!!! Probabil că vroia să spună Mama!”) şi nu devin interesanţi decât pe la 14-15 ani.
Ştiu că vorbesc degeaba; ştiu că tinerele mame îşi văd copiii cu alţi ochi decât îi văd eu; ştiu că nu am nici o şansă, şi că în cel mult zece ani internetul nu va mai putea fi folosit, fiind inundat cu filme interminabile care ne vor arăta un bebeluş hidos dormind, eventual în 3D.
Dar nu sunt de-acord, babelor. Nu sunt de loc de acord, şi ţin să îmi exprim dezacordul.
Zis şi făcut.

Un scriitor acolo…

Babelor,

Citesc în Cotidianul (http://www.cotidianul.ro/statul_roman_il_expulzeaza_pe_scriitorul_alexandru_vakulovski-78005.html) cum că scriitorul Alexandru Vakulovski a fost expulzat din România pe motiv că i-ar fi expirat viza sau aşa ceva, şi acum nu are voie să intre în ţară în următorii doi ani şi jumătate. Omul, cetăţean moldovean, a locuit la Cluj din 1996, a studiat acolo, a scris (în română) nişte cărţi pe care nu le-am citit, a tradus nişte scriitori ruşi, a publicat sau publică o revistă (Tiuk!) care nu m-a dat niciodată pe spate, dar asta nu-i o ruşine.
S-ar putea spune, aşadar, că a făcut ceva pentru cultura română, nu? Şi totuşi aşteaptă cetăţenia română de vreo patru ani, în timp ce Maximilian Nicu, mijlocaş stânga la Hertha Berlin, a primit-o în câteva săptămâni.
Deci se poate, dacă cineva vrea. Adică dacă vrea Piţurcă.

Despre cazul Vakulovski s-a scris pe multe bloguri, şi n-are nici un rost să îmi storc şi eu lacrimile aici, că vorba Vetei, prea mă zmiorcăi mult.
Nu, am scris postul ăsta în speranţa că Victor Piţurcă sau ministrul de interne ne urmăresc blogul. Dacă da, atunci domnule Piţurcă, domnule ministru de interne, sau orice altă persoană cu influenţă, daţi-i băiatului ăsta cetăţenia, că o merită cel puţin la fel de mult ca Maximilian Nicu.

Zic şi io aşa, ca să nu se zică că n-am zis.

Flăcăul

Mai babelor, vazand io asa ca nu prea mai vine lumea pe la noi pe-acasa (adica pe la mine si pe la Rhetta) si ca pe blogul nostru e un trafic de idei mai ceva ca-n cinema-ul romanesc, trebuie sa recunosc ca am ramas pe ganduri. Dandu-mi seama ca e posibil sa fi devenit plictisitoare si lumea poate nu vrea sa ne-o spuna din politete, m-am gandit sa fac ceva. Si anume sa va intreb daca stiti ce a ala un flăcău.

Da doamnele mele, da domnilor, un flăcău. Va simt surprinderea, va ghicesc neintelegerea. Si va jur ca si eu sunt la fel de nedumerita ca si voi. Sincera sa fiu, desi am auzit cuvantul asta de multe ori in viata, nici azi nu stiu ce-nseamna exact. Poate fi, ma gandesc, baiatul acela tanar si voinic de la tara, pe care femeile mai in varsta il lauda, spunandu-i: bravo, flăcăule! Ai reparat stinghia lipsa din gard. Bravo! Tu esti nadejdea noastra, flăcăule!

Sau poate fi, iar ma gandesc si poate nu-i bine, un baiat voinic – obligatoriu voinic – de pe un santier, sa zicem, baiat care transporta caramizi cu carca mai ceva ca un stahanovist. O fi buna reprezentarea asta? Nu stiu. Mereu actualul John Locke ar fi spus, probabil, ca e o reprezentare compusa a unui baiat voinic si a unei caramizi, desfiintand-o. Multumesc, Locke.

Cea mai clara imagine pe care o am in cap despre un flăcău, insa, si va rog sa ma corectati daca ma indepartez prea mult de realitate, este urmatoarea. Imi imaginez flăcăul, deci atentie – flăcăul – ca pe cineva darz, drept si viteaz. Nu stiu de ce, dar presimt aceste atribute ca fiind obligatorii pentru un flăcău. Mai departe. Vad acest personaj ca avand ochii mai degraba apropiati de nas, decat departati. Astfel, el exprima putere, vitejie, imposibilitatea de a privi in laturi cand vine vorba de pericol. Asta pentru ca flăcăul, doamnele si domnii mei, nu priveste decat inainte, orice-ar fi. El n-are timp de uitat in lături.

Mai departe. Trasatura fizica importanta a prototipului descris mai sus, este, cred eu, si o asemanare fizica cat mai mare cu domnitorul Mavrocordat. Eu una habar n-am cum arata Mavrocordat, dar trebuie sa recunoasteti ca rezonanta numelui se apropie foarte mult de ceea ce ar trebui sa fie un flăcău. Consoane multe si urate, rezonand de vitejia neamului sau, asezonate din cand in cand cu anumite vocale care dau o muzicalitate desavarsita aspectului sau fizic. Muzicalitate provenita, se stie, din tulnicele si oboaiele stramosesti ale inaintasilor lui. Remarcati de asemenea si particula „cordat” a numelui, ceea ce atesta, sper, incordarea cu care un astfel de flăcău sta la panda gata sa faca dreptate pentru cei asupriti. Si, daca necesitatea despre care am invatat via anticilor grecotey o cere, desigur, sa-si ia acea rasplata, acea dijma pentru care s-a dovedit atat de merituos, si anume femeile neamului lui. Caci ce dorinta mai mare si mai arzatoare ar putea avea femeile respective daca nu sa fie aduse ofranda unui astfel de personaj, spuneti-mi? Nu in ultimul rand, as vrea sa va impartasesc faptul ca in viziunea mea parul, coafura pe care o poarta un asemenea flăcău este foarte asemanatoare, daca nu chiar identica cu creasta Pietrei craiului. Stanci multe, sisturi bituminoase care strapung roca muntelui aproape la intamplare, dar spectaculos, nazuind spre cer intr-o logica aleatorie, dar totusi plina de darzenie.

Asta era insa demult. Referintele pe care le-am adus pana aici se intamplau odata, nu acum. Si-atunci cum arata flăcăul azi, v-ati gandit vreodata? Ei bine, poate cea mai apropiata reprezentare care imi vine in minte cand ma gandesc la asta in context contemporan, este imaginea lui Tudor Chirila. Si el tanar voinic, drept, viteaz si talentat, pare sa se inscrie perfect in ceea ce ne putem inchipui noi, oamenii de rand, despre un flăcău. Privirea dreapta, darza – nu mai e nevoie s-o spun, vocea tare si puternica bubuind peste supusii sai, toate acestea, daca imi dati voie, sunt dovada clara ca mai ales domnul Tudor Chirila este ceea numim un flăcău de nadejde al neamului sau.

Tudor Chirila, insa, doamnelor si domnilor, nu numai ca intruneste calitatile fizice ale unui flăcău si se comporta ca atare. Nu, nu e numai atat. Mai mult, el si GANDESTE ca un flăcău adevarat, ca un flăcău esential, daca vreti, pentru mentalul colectiv al neamului sau si, in plus, al generatiei sale. Ei si iata ca acum am ajuns in sfarsit unde vroiam, sper ca nu v-am plictisit prea tare, iar daca da imi cer scuze.

Pentru cei care nu sunt straini de globosfera romaneasca, doamnelor si domnilor, flăcăul Tudor Chirila – sper sa nu se supere ca-i spun asa, o fac totusi cu decalitri de admiratie muta – a lansat un mesaj, ce mesaj un apel! catre flăcăii si flăcăicile mai tineri decat domnia sa, intitulat – atentie – scrisoare catre liceeni. El poate fi citit aici:

http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html

Probabil ca va intrebati de ce-mi pierd timpul cu astfel de lucruri. De ce-mi stric, adica, pana pe domnul flăcău. Imi cer iertare, doamnelor si domnilor. Imi cer iertare. Dar in fatza unui apel atat de important, a unei constiinte care explodeaza cu atata si atata ardoare, nu puteam sa nu iau atitudine si sa nu reactionez. Aici, pe blogul amintit mai sus si asezonat cu proza si poezie de calitate indoielnica – asta ca sa nu crezi ca toata lumea e muta de admiratie in fatza geniului tau renascentist, domnule Tudor Chirila – dar si cu ceva impresii bune despre twitter si religie – aici, deci, flăcăul nostru ia in discutie urmatoarele idei:

Prima ar fi ca generatia lui a pierdut. Generatia lui, adica, nu a reusit din cauza parazitilor de la putere care au supt sangele tarii si impotriva carora, el si generatia dansului nu au reusit sa faca nimic. Oau. Direct si la obiect, asa cum ar spune-o orice flăcău hotarat, de ce sa n-o recunoastem. Atat de direct si atat de la obiect incat cele peste 400 de comentarii adresate acestui post sunt, majoritatea, pline de elogii si de lacrimi stoarse, parca, la filme Titanice.
Nu pot sa nu ma intreb, insa, ce cred cei care NU se simt reprezentati de afirmatia – mai radicala decat impresiile romanilor despre tigani – nascocita de domnul T. Chirila. Eu una nu sunt de varsta dumneavoastra, ca vai… ce n-ar fi fost la gura mea acuma. Chiar si asa, insa, da-ti-mi voie sa va spun ca sunt unele persoane din generatia dvs. care, spre deosebire de dvs. (dvs. o spuneti, nu eu!) au facut cate ceva chiar fara voia dvs., in ciuda varstei lor mai mica ca a dvs. si a bampirilor de sange romanesc amintiti mai sus tot de dvs. Si care nu se simt nicidecum, dar nicidecum vizati de afirmatia dvs.

In continuarea postului, flăcăul T. Chirila, se adreseaza celor care, dupa parerea lui, ar reprezenta salvarea, iesirea din aceasta situatie: liceenii. Nu, nu aia rock’n roll, nu pot sa fiu atat de lame incat sa adaug asa ceva, dar uite ca a trecut prin mintea mea batrana si proasta. Ci – liceenii pur si simplu. Toti liicenii. Lor, domnul T. Chirila le adreseaza un soi de… indreptar, as zice, in care le spune ce si cum sa faca pentru a nu sfarsi in situatia generatiei lui. Enumar cateva sfaturi de genul asta, in mod aleatoriu si imi permit sa le comentez intr-un spirit oarecum Beavisbuttheadian:

Sa nu fumeze iarba si sa nu-si dea in cap cu alcool, pentru ca in felul asta le vor da apa la moara incultilor de la putere, care, automat, ii vor cataloga pe bietii liceeni drept distrusi. Nu rau, indemnul altminteri. O spune cineva care, probabil stie prea bine ce-nseamna toate astea. Se simte din naduful vorbelor lui, din tragismul afectat si incarcat de mult, mult prea multa experienta de viata. Dar iata ca vine vremea cand, chiar si dupa atata geniu consumat, pana si leul ranit trece pe apa. Maretia lui, cu alte cuvinte, e atat de inalta incat s-a dat cu capul de pragul de sus pentru toti ceilalti, adicatelea cateva mii de oameni aflati la liceu sau pe cale sa intre cu capu-n liceu.

„Nu alergati dupa bani cu orice pret”, continua flăcăul apelul sau catre cei tineri. „Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea.” Oau. Oau, suratelor si surorilor. Asta da. Asa da zicere din suflet si din inimioara. Aici, in aceasta expresie, e atata greutate si adancime cata lungime. Altceva nici nu stiu ce sa zic, decat poate ca vorbulitzele astea sunt la fel de subtile ca un tigan (ca tot e la moda pe blogul nostru drag) care, deghizat in mos craciun, crede ca-i va pacali pe urmasii lui Antonescu. Iar voua, dragii liceeni, ce sa va zic. Puneti dracului mana si faceti o vizita pe la Large Hadron Collider si mai sporiti-va naibii o data cunoasterea. Cu vreo doi-trei neutrino, daca se poate.

Dupa asta, marele flăcău dezvaluie in sfarsit si care este calea pe care trebuie s-o urmeze disicpolii lui cei tineri ca sa se fereasca de ghearele rele ale raului inrait de rautate: Cartea. Cititul, adica, si aici nici macar nu are rost sa fiu rea si sa dau drumul la oceanul de mishto-uri, pentru ca eu cred ca are dreptate. Da, pe bune, pe foarte foarte bune, cu acest indemn domnul Chirila CHIAR ARE DREPTATE, doar ca… of, futu-i logica ma-sii si Aristotele firi-ai tu al dreacu. Cum poate fi urmat indemnul asta daca cel care-l da spune despre sine ca nu a reusit? Pai pizda ma-sii: daca cineva sta stramb si judeca drept, poa’ sa zica-n felu’ urmator: pai daca omu asta spune ca a citit Dostoievski, Dickens si Goethe si totusi n-a reusit, asta ce poa’ sa-nsemne? Pai fie ca autorii aia sunt passe, fie flăcăul e passe. Si-atunci vax modele de urmat (si alea putzine si cam prea ‘obo’ de-atata vamuit). Si ho! ca n-am dat cu paru! Io nu zic nici de una nici de alta ca-s passe, da mai vedeti si voi cum va formulati textele daca tot o dati cu citeala-n sus si-n jos ca acuma ne prinde domnu Patapievici si ne expune la dansul la baie. Uuu!…

Na, si uite-asa. Vorba lunga saracia babei. Iar scopul babei, in cazul de fatza nu e sa demonteze mesajul domnului Tudor Chirila, pentru ca desi forma schioapata, fondul e bun, si asta conteaza pan’ la urma, ete?

Nu, scopul meu e cu totul altul, si-anume sa demonstrez ca domnia sa flăcăiască nu are dreptate. Cu alte cuvinte ca liceenii nu vor fi urma care scapa turma. Cum o sa fac asta? Gata bre, nu va speriati ca nu mai scriu 4000 de cuvinte. Astasez doar o poza. Atat. O poza. Si pentru ai si ale de va place interactivitatea, o sa va rog sa-mi spuneti ce e in neregula in aceasta poza. Raspunsul – raspunsul meu cel putin – este si demonstratia faptului ca domnul T. Chirila nu are dreptate.

A. In poza e pasajul de la universitate, nou renovat de flăcăul (si in acelasi timp baba) Sorin Oprescu. Spor.

Date istorice: 12 Iulie 1850

12 Iulie 1850: Apare în revista „Bucovina” balada populară Mioriţa în varianta lui Vasile Alecsandri. Poezioara cu tematică neobiblică devine rapid un hit în topurile Româneşti. Dar iată cum descrie Alecsandri însuşi în jurnalul său naşterea baladei:
„Povestea e adevarată, o citii în ziarulu de luni; pe o păşune lângă satul Doineşti avu loc o crimă desgustătoare, în care doi ciobănaşi la beţie îl omorâră pe un al treilea şi îi furară oile. Gardienii îi arestă pe cei doi tâlhari şi acu sunt în prizonul din Ploieşti. Din motive etice am schimbat numele şi etniile oamenilor, pe care de fapt îi cheamă, să ştie posteritatea: pe cel ungurean Ion Badea, pe cel vrâncean Vasile Aioanei, iară pe cel moldovan David Rubinstein.“

Date istorice: 18 Martie 1906

18 Martie 1906: Lângă Montesson, Franţa, inginerul român Traian Vuia este primul om care zboară cu un aparat mecanic mai greu decât aerul, la numai trei ani după primul zbor al unui aparat mecanic mai greu decât aerul al fraţilor Wilbur şi Orville Wright.

Pentru Eugen

Bun, Eugene.

Carevasăzică, mă inviţi la tine acasă (eugenminciu.com), că cică e petrecere, băutură, gagici, chestii. Mă îmbrac cu ce am mai frumos (un capot negru), cumpăr o sticlă de vin (Bordeaux, Chateau ceva), mă urc în maşină, circul ce circul şi ajung. Casă mişto, barosană, termopane la fereşti, dinăuntru se aud muzici babane, un Creedence, un Blur, voci, râsete, sticle sparte. Mă uit pe geam, văd că-i full, o grămadă de lume bună (dar şi soră-mea, din păcate), mâncare pe masă, vodcă, „e de bine”, îmi zic. Şi sun la uşă.
Nimic.
Mai sun o dată.
Nimic.
Sun a treia oară.
Nimic.
Şi tot aşa, Eugene, am tot sunat, am tot sunat, şi pula, nu mi-a deschis nimeni.
Cam de căcat, nu?

Mă rog, ăsta este un fel de-a spune că n-am reuşit să postez ditamai textul pe blogul tău numit mai sus. Aşa că îţi răspund aici, ca să nu crezi cumva că sunt necuviincioasă. Am încercat două browsere sau doi browseri, Firefox şi Opera, dar degeaba. Vezi, poate repari şandramaua cumva.
Ziceam, aşadar:

„Foarte adevărat ce zici, Eugen, şi da, trist. Nu numai trist, de fapt; comentariile din JN m-au înfuriat, cum mă înfurie prostia oriunde o întâlnesc. Dar de obicei când dau peste ea, este singură: o casieră, o vânzătoare, un taximetrist. Pe JN însă, prostia a apărut în masă, o masă compactă, proastă, ignorantă şi rea, o masă care reprezintă România, la urma urmei, pentru că România nu suntem noi, babele de pe bloguri, ci ei, cei care lucrează în uzine, conduc tractoare, spală pe jos, joacă solitaire pe computer când şeful nu este în birou…

În fine. Există posibilităţi. Lucrurile se pot schimba, niciodată nu este prea târziu, sau poate că sunt naivă. Ce să zic… Nu văd pe nimeni depunând un efort, sau nu pe cei care trebuie. Bănuiesc că suntem de acord că mentalitatea poporului român este de căcat. Dar şi mentalitatea poporului german era de căcat acum 70 de ani, şi acum nu mai este. Deci se poate. Dar nu ştiu dacă se va şi face, dacă cineva va produce această schimbare. Bănuiesc că ea ar trebui să înceapă în trei instituţii: şcoli, mass-media şi politică, deşi nu în ordinea asta.
Uite, să zicem că am fi o ţară normală. În JN apare articolul respectiv. A doua zi, în Cotidianul, Evenimentul, România Liberă, Gândul, Libertatea (da!) apar editoriale şi articole de fond în care demersul JN este desfiinţat, distrus, călcat în picioare. A treia zi, atacurile împotriva JN continuă. Şi tot aşa, zi de zi, până intră şi politicienii în joc şi dau cu şutul în JN. Dar dur, cu răutate, fără milă, amenzi, pedepse, procese, etc. Tot tacâmul, adică. După care presa cere ca tema (rom/ţigan/etnie/cetăţenie) să fie tratată în şcoli, şi să fie tratată în mod serios, nu aşa, de ochii lumii. Clasa politică n-ar avea încotro, ar zice da, ar schimba curiculumul, i-ar sili pe profesori să predea istoria etniilor minoritare din România, şi aşa mai departe.
Dar, după cum am zis, asta s-ar întâmpla într-o ţară normală. La noi însă, atât presa cât şi politicienii stau mai întâi să vadă de unde bate vântul: vinzi ziare în care îi aperi pe romi? Câştigi voturi? A, nu? Păi atunci mai bine să nu ne băgăm.
Şi aşa se face că în afară de Costi Rogozanu mai nimeni nu a avut curajul să atace JN.
Asta este buba.”

Pupăciuni,

Rhetta

Antonescu şi Dracula….

Reciproc îşi sugeau pula.

Citez din comentariile de la articolul „Ţigan nu rom”, de pe siteul ziarului Căcat:

„PACAT CA NU A REUSIT ANTONESCU SA I ARDA PE TOTI”

„Daca ar mai fi trait Antonescu…. !!!!!”

„caut ANTONESCU…”

„poate se mai naste un patriot ca Antonescu”

„Unul ca V.Tepes ne trebuie in Romania si unul ca Antonescu sa ea toate jegurile societatii.”

„Unde este Antonescu sa deporteze totii tiganii”

„Pacat ca a fost lasat maresalul Antonescu sa-si duca traba pana la capat”

„daca mai traia Antonescu i-i facea autostrazi pe toti!”

„priviti in spate si vedeti ce au facut stramosii nostri – Decebal, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Vlad Tepes Mihai Viteazul, Cuza, Carol I, Antonescu”

„numele etniei asteia de „untermencheni”este de …tigani!si era bine bine daca ANTONESCU si HITLER 9ii strapea din europa !!!!!”

„UNDE ESTI TU ANTONESCULE?”

„daca mai traia antonescu dadeam la circ sa vad un tigan”

„Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punand mana pe ei, Sa’i imparti in doua cete: in smintiti si in misei, Si in doua temniti large cu de’a sila sa’i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni”

„tepes cred ca invie”

Ei, babelor, şi citind eu acest comentarii, mi-am dat seama că asta e. N-avem ce să facem. Ăsta e poporul român: un bou. Sau, dacă poporul român este femeie, o vacă.
Pentru că ne este scris, ca popor, să tânjim pentru eternitate după Ţepeş şi Antonescu, în timp ce un englez poate spune „ah, ne-ar trebui un nou Churchill sau o nouă Thatcher sau un nou Disraeli”, iar americanii îşi pot dori un nou Kennedy sau Reagan sau Roosevelt (ba până şi nemţii pot să îşi amintească de Adenauer sau Erhard sau Kohl).

Ei, şi noi, românii, avem de ales dintre un conducător medieval care n-a ieşit din faza anală (mă refer la chestia cu ţepele) şi un mareşal imbecil care a făcut căcatul praf.

Shit, doamnele mele.
Shit.

Romani si tigani

Rhetto, am disparut pentru ca mi-e sila de ce e in jurul meu. De viata pe care o duc. De viata pe care o duc cu tine, bineinteles. Daca as fi mai tanara, as scapa, poate, m-as duce dracului undeva departe. Dar nu mai pot, nu mai am cum. Mi-e scris sa stau langa tine si basinile tale. Iti da mana sa scrii posturi savante si sa azvarli idei marete in globosfera, da’ sa platesti intretinerea nu mai stii. Sa speli cacatu dupa pisici ai uitat. Te besi si te caci toata ziua, da esti prima aicea la discutii cu cei mai tineri ca noi. Daca ai sti ce-nseamna cuvantul asta, ti-as spune RUSINE, dar nu stii.

In rest, ce pot sa zic. In sfarsit ai scris si tu in sfarsit un post inteligent, asta cu tiganii. Da, te felicit, lucrurile astea trebuie spuse si e bine ca le discutam aicea.

Culmea este ca zilele trecute chiar am fost intr-un sat de tigani din Romania, unde am stat cateva zile. Nu, nu e nici o gluma, chiar am fost, am martori. Oamenii traiau intr-o mizerie sinistra, dar nu faceau nimic rau, sau cel putin nu mie. Se mai bateau intre ei, se mai trageau de par, dar in rest erau foarte ok. O vorba rea nu mi s-a aruncat, iar cand eu – eu, atentie – am pronuntat cuvantul pula, barbatii si femeile lor si-au intors privirea. De ce? Ei bine, pentru ca le era rusine de ce-am zis. Iarasi, nu e nici o gluma, ceea ce spun s-a intamplat in Romania, la aprox. 100 – 120 km de bucuresti.

Intr-una din seri, insa, cand stateam la o sueta cu romanii care erau cu mine, limbile s-au dezlegat la o tuica. Asa se face ca unul din romani, nume cunoscut in cinematografia romaneasca, a spus ca tiganii trebuie omorati cu totii. Eu am inlemnit, fireste. Mai mult, cei alti cativa romani care erau in preajma l-au aprobat cu multa convingere. Da, parea sa fie concluzia serii, tiganii trebuie omorati in masa, peste ei data bomba atomica sau cu pisat, aruncat napalm, facute rautati. Iar n-am putut crede ca cineva poate uri pe cineva atat de mult, drept care am spus stop.

Stop. Tiganii nu trebuie omorati pentru ca nu sunt toti la fel, logic vorbind este imposibil, iar realitatea imi sustine cuvintele. Nu ma apuc sa dau exemple de tigani cu doctorate sau mai stiu eu ce, pentru ca n-au relevanta. Argumentele mele au fost insa urmatoarele: E periculos sa generalizezi; e periculos pentru ca e pur si simplu imposibil ca o anumita grupare, etnie sau rasa sa fie compusa din indivizi identici unii cu ceilalti; 2 – nu poti uri pe cineva cu atata intensitate, pentru ca in felul asta – intr-un mod subtil – te autodistrugi. Asta o stie oricine.

Atat mi-a trebuit sa zic. In momentele urmatoare initiatorii acestei discutii destepte aproape ca au vrut sa ma stranga de gat. „Iubitoareo de tigani!” au urlat la mine, „si tu esti tiganca, e clar, de-aia le ei partea! Te lasam intre ei, nu mai ramane os din tine!” Nu mai continui, nu are sens. Cinstita sora Rhetta o poate da in scris, nu sunt tiganca. Chiar daca as fi insa, n-as avea nici o rusine. O spun aici sus si clar, a fi tigan e unul si acelasi lucru cu a fi roman, bulgar, rus, sau pur si simplu cu a fi om. De-asta petitiile si proiectele de lege de genul asta (care spre oroarea mea sunt sustinute de prea multa lume) nu au nici o sansa de reusita.

Eu una nu voi subscrie in veci la o asemenea ineptie, doamna Gabriela Antoniu, sau Pizdoniu, sau cum te numesti, jurnalista a ziarului Cacat. Nu veti reusi sa semanati ura intre noi, pentru ca nu toti suntem imbecili. Sora Rhetta are insa pe undeva dreptate – ar trebui sa ne fie rusine de articolul pe care l-ai scris. Iar tu sa-ti dai demisia sau sa fii concediata. Sa ne mai miram ca Harghita si Covasna vor autonomie? N-avem de ce. Cu oameni ca tine e normal sa vrea sa-si faca propria lor tara. Sa puna granita intre ei si cacatul din capul tau.

As vrea, desi poate nu e locul aici, sa le multumesc celor care au scris vorbe bune despre blogul nostru. Chiar si celor care nu le-au scris, cum ar fi domnul Alex Leo Serban, a carui prezenta a imbogatit intr-un fel sau altul nimicnicia noastra virtuala. Datorita voua ma intorc aici mereu si mereu desi trebuie sa am de-a face cu nesimtita de Rhetta.

In incheiere, as vrea sa va spun ca, da, am facut si poze in satul de tigani (iar pentru cei care vreti sa stiti numele locului, am sa vi-l spun in privat). Am sa atasez aici una dintre aceste poze. Va las pe voi sa decideti daca fetzele lor sugereaza faptul ca trebuie omorati, anihilati sau mai stiu eu ce. Eu una ma voi impotrivi cu toate puterile oricarei discriminari in ceea ce-i priveste.

Nervi presaţi

Babelor,

Acelea dintre voi care au curiozitatea să citească ce scriu îşi vor aminti poate că sunt bolnavă. Nimic grav, dar boala mă ţine în casă, oferindu-mi deci prilejul să fac lucruri mai curând plictisitoare, cum ar fi să răsfoiesc presa română pe net.
Zis şi făcut. Acum câteva zile, descopăr în Jurnalul Naţional, care este un fel de ziar, ditamai articolul, intitulat cu delicateţe „Ţigan în loc de rom”, a unei femei pe nume Gabriela Antoniu. Iar Gabriela zice aşa (cite doar începutul, restul îl puteţi găsi aici):

„Recrudescenţa infracţiunilor comise de ţigani în Italia şi nu numai, precum şi asocierea acestor fapte cu poporul român prezentat ca un popor de violatori, hoţi are efecte negative nu numai asupra ţării noastre ca imagine, ci şi asupra românilor de bună-credinţă care merg în străinătate să câştige un ban cinstit. S-a ajuns la situaţii paradoxale, în care România nu mai înseamnă pentru presa şi opinia publică din străinătate ţara Nadiei Comăneci, a lui Constantin Brâncuşi sau a lui George Enescu, nu mai este ţara cu tradiţii şi frumuseţi tulburătoare, ci o ţară de barbari care fură, violează, dau în cap. Şi totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români, termeni care în alte limbi, cum ar fi italiana – rom-rumeno, se aseamănă foarte mult, iar diferenţele dispar în mentalul colectiv, astfel că aceste cuvinte devin sinonime şi nimeni nu mai ştie dacă acela care a furat sau a violat este român sau rom. Ca urmare, Jurnalul Naţional propune printr-un proiect de lege revenirea la folosirea cuvântului „ţigan” în loc de „rom”, atât în plan intern, cât şi internaţional pentru a evita confuzia. În plan intern, folosirea cuvântului „rom” este reglementată printr-un memorandum emis în anul 2000 în urma unor presiuni interne asupra autorităţilor române de a schimba un alt memorandum din 1995 care instituise folosirea termenului de ţigan.”

Bun, babelor. Aţi înţeles despre ce este vorba, nu? Jurnalul Naţionalist „propune printr-un proiect de lege” (aşa aflu şi eu că ziarele pot să propună proiecte de lege) ca romilor să li se spună „ţigani”, ca să nu mai fie confundaţi cu românii.

Hm. Mă întreb cum şi de unde să încep analiza acestui text. Probabil că nu ar trebui s-o încep de nicăieri, ci să mă duc la sediul ziarului şi să iau pe cineva la palme. Dar, cum spuneam, boala, nu pot să ies din casă…

Deci cum să încep? Să mă iau mai întâi de stil, poate. Gabi zice aşa:

„are efecte negative nu numai asupra ţării noastre ca imagine”

Ori, babelor, mie alcătuirea asta îmi pute. Sună greşit, deşi poate că nu este, dar sună mai ales urât, îmi zgârie toate simţurile. Să continuăm cu logica autoarei:

„totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români, termeni care în alte limbi, cum ar fi italiana – rom-rumeno, se aseamănă foarte mult, iar diferenţele dispar în mentalul colectiv, astfel că aceste cuvinte devin sinonime”

Să înţeleg, aşadar, că două cuvinte care se aseamănă tind să devină sinonime? Bar-par? Curat-murat? Auto-aut? Supă-superb? Român-rumen? Vrabie-vraişte?
Cum naiba nu mi-am dat seama de asta până acum? De ce nu mi s-a întâmplat niciodată să cer cuiva un cui şi persoana respectivă să îmi dea un pui? De ce controlorii nu acceptă două bile în locul unui bilet? Cum se face că garderobiera de la operă nu mi-a adus niciodată o hienă în loc de haină?
Întrebări peste întrebări, cum vedeţi. La care „mentalul colectiv” (yeah, whatever…) nu îmi poate răspunde.
Nu, acum pe bune, vouă vi se pare că „rom/rumeno” se aseamănă chiar într-atât? Mie nu.

Continuăm: „Jurnalul Naţional propune printr-un proiect de lege revenirea la folosirea cuvântului „ţigan” în loc de „rom”, atât în plan intern, cât şi internaţional”.

Mişto. Asta îmi place. Îmi place că JN cere ca lucrurile să se schimbe nu numai în România, dar pretutindeni, în plan internaţional. Foarte tare. În locul lor, aş fi cerut ca „român” să fie înlocuit „în plan internaţional” de „locuitor al ţării în care mierea curge gârlă şi codrul foşneşte cântece patriotice”. N-ar fi frumos?

În fine. Sau: „România nu mai înseamnă pentru presa şi opinia publică din străinătate ţara Nadiei Comăneci, a lui Constantin Brâncuşi sau a lui George Enescu”.
Da, asta chiar doare. Nu mai suntem ţara unei gimnaste pe care nu o mai ştie aproape nimeni în afară de noi, românii, al unui sculptor de excepţie, dar iarăşi nu tocmai celebru (să recunoaştem că numele lui Brâncuşi are o rezonanţă infinit mai mică în cercurile care nu sunt de specialitate decât Picasso sau Dali), şi al unui compozitor relativ mediocru, care nu face parte din repertoriul mai nici unei orchestre de prima mână.
Ei, nasol lucru, nu? N-o să mai vină turiştii la noi, neştiind că suntem ţara lui Enescu. Vom dispărea de pe harta lumii. Mare dramă mare.

În fine. Puteţi citi întreg textul, puteţi citi şi comentariile de la el, dar de fapt n-are nici un rost, fiind în întregime cretine. Aş mai avea însă de adăugat următoarele:

Eu personal sunt o babă destul de răutăcioasă, şi aş minţi dacă aş afirma că prejudecăţile rasiale îmi sunt străine. Nu îmi sunt. Dar totuşi nu pot trece cu vederea faptul că articolul de mai sus este absolut rasist. Absolut, nu parţial, nu în mod subtil, nu nimic. V-aţi putea imagina un asemenea text într-un ziar dintr-o ţară civilizată? Anglia? USA? Germania?
Eu una nu. Şi oricât aş fi eu de rasistă, niciodată nu mi-ar trece prin cap că am vreun drept să impun un nume unei etnii care, din câte ştiu, preferă să fie numită altfel. Când stau de vorbă cu un ţigan sau rom, nu îl întreb cum preferă să îl numesc, pentru că nu am de gând să îl numesc în nici un fel, nici ţigan, nici rom. Nu mi se pare că o etnie poate fi folosită drept apelativ, aşa că o să îi spun persoanei respective „domnule” sau, dacă este mai tânără decât mine, „tu”. Nu „ţigane”, nu „romule”, că n-am de ce – cum nici unui scoţian nu i-aş spune „scoţiene”.

Şi aş mai spune şi că articolul de mai sus ar trebui să fie mai jenant pentru un român decât dacă ar fi confundat cu un rom. Mie aşa mi se pare. Este dureros să ştii că faci parte dintr-un popor în care predomină o mentalitate asemănătoare cu cea a fetei care a scris articolul.

În fine. Sunt atât de enervată încât nici nu mai pot exprima ceea ce simt, cred şi ştiu. Totuşi, în încheiere vin cu o propunere, care are chiar gradul de proiect de lege:

Subsemnata Rhetta Marx cer ca Jurnalul Naţional să îşi schimbe numele, cel prezent fiind prea asemănător cu Furnalul Raţional, fapt care ar putea duce la confuzii nefericite. Cer aşadar ca Jurnalul Naţional să poarte începând de astăzi, 16 Martie 2009, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional simplul şi potrivitul nume Căcat.