Cu casetofonul pe plajă

Babelor,

Titlul postului nu prea are legătură cu conţinutul, lucru pentru care îmi cer scuze.
De fapt, vreau să vorbesc despre Mircea Dinescu.
De fapt, vreau să-l înjur. Printre dinţi, cu ceva scuipat la colţurile gurii.
Pe cotidianul.ro, un editorial al omului despre care vorbesc. Bine, „editorial”…
De fapt, o sumedenie de tâmpenii, puse cap la cap, unele chiar cap la coadă. Subiectele lui Dinescu sunt, conform tagurilor din capul paginii, Che Guevara, Marius Oprea, Anzii Cordilieri, Bush, Ceauşescu.
Vezi aici:

http://www.cotidianul.ro/nasol_moment_misto_coliva-76473.html

Aşa.
Povestea, pentru cei care nu îl citesc pe Dinescu din principiu, şi bine fac, ar fi cum că un fost agent CIA care a avut bunul simţ să îi scurteze viaţa lui Che Guevara a scris o carte, care a apărut şi în România, etc.etc.etc.bla.bla.bla.bla.bla.

Ei, babelor, şi Dinescu este supărat pe omul de la CIA (un oarecare Felix Rodrigues). E supărat, pentru că Rodrigues l-a căsăpit pe Guevara cumva ilegal, fără judecată. Şi, ne zice Dinescu, aşa ceva nu se face.
Mă rog. Din punctul meu de vedere, Rodrigues a făcut o treabă bună: a stârpit un criminal. Da, babelor, să vezi şi să nu crezi; eu, Rhetta Marx, sunt de părere că Guevara era un criminal. A omorât destui oameni nevinovaţi cu propria-i mână, a omorât şi mai mulţi folosindu-se de mâinile altora. Toate astea în numele unei ideologii de căcat. Şi şi-a meritat glontele cu prisosinţă. Nu mă duce pe mine Dinescu cu prostiile lui, cum că Guevara umbla prin munţi „ca un cotoi jerpelit”. O fi umblat ca un cotoi jerpelit, nu zic nu, dar avea gânduri rele, şi destule posibilităţi să le transforme în fapte şi mai rele. Zice Dinescu (despre Marius Oprea, probabil un fel de istoric):

„Dar când te înfrupţi cu voioşie în văzul lumii din coliva lui Che Guevara alături de călău, chiar că dai dovadă de o impardonabilă lipsă de pudoare nu doar istorică, ci şi omenească.”

Ei bine, nu. Nu, babă Dinescu. Nu numai că mi se pare absolut ok să te înfrupţi din coliva lui Guevara, dar nu m-ar deranja nici dacă Oprea s-ar pişa pe mormântul teroristului comunist, sau dacă s-ar şterge la cur cu barba lui Guevara.
Lucrurile astea sunt foarte ok. Sunt o dovadă de inteligenţă, eleganţă şi bun simţ. La fel ca aruncarea în aer a mormântului lui Ceauşescu, ungerea cu muci a mausoleului lui Lenin sau scufundarea lui Fidel Castro într-o vidanjă.
Ok?

N-am fost la teatru

Babelor,

Recunosc că n-am fost la piesa lui Chris Simion, Bad Bed Stories. Şi nici n-o să mă duc, că mă doare mâna şi nu mă pot deplasa. Şi oricum nu mă interesează piesa.
O cunosc pe Chris Simion, adică am întâlnit-o odată, undeva, prin centru. Eram cu cineva şi ne-am întâlnit cu o fată, cinevaul cu care eram s-a salutat cu ea, apoi am mers mai departe, „cine era gagica”, am întrebat, „o regizoare”, mi s-a răspuns.
Deci n-am avut până acum 10 minute nici o părere despre Chris Simion. Acum am.
Tocmai am citit în Cotidianul o cronică la piesa Bad Bed Stories,regia Chris Simion. Vedeţi aici:

http://www.cotidianul.ro/homosexuali_lesbiene_si_mihaela_radulescu-76281.html

În ea, Gabriela Lupu zice că nu i-a plăcut spectacolul. Ok, părerea ei. Urmează nişte comentarii, unii zic de bine, alţii zic de rău.
DAR: al 15lea comentariu este semnat de însăşi Chris Simion. De regizoare.
Şi ce zice Chris Simion, adresându-se unui comentator anonim pe care crede că îl cunoaşte?
Următoarele:

„4. Ati vazut ceva montat de mine in tara? Nu!!! Daca eram o superficiala, spectatorii din Bucuresti sau din orasele unde am mai montat, nu aveau nevoie de piesele mele si nu se duceam sa isi dea banii pe niste ineptii regizorale. In Bucuresti piesele mele sunt jucate cu casa inchisa, de cel putin 3 ani. atat de superficiale sunt. Eu las in urma niste nume de spectacole:DRAGOSTEA DUREAZA 3 ANI, HELL, CALATORIA, SI CAII SE IMPUSCA, NU-I ASA?, SCAUNELE, MAITREYI etc. Dvs ce lasati in urma?
5. Interventia dvs certifica un singur adevar: INVIDIE. E greu sa acceptati concurenta?
6. Tactica dvs este fumata: Cand esti un nimeni, incerci sa distrugi tot ceea ce e viu in jurul tau.”

Repet: nu aveam nici o părere despre Chris Simion. O fată, o regizoare, ok.
Dar bineînţeles că acum AM o părere.
Şi anume: de ce nu înţeleg unii oameni de teatru/film din România (vreţi nume? Halacu-Nicon, Mălăele) că proverbul sau zicala „dacă tăceai, deştept rămâneai”, conţine nu o sămânţă, ci un stejar de adevăr? Ce-i trebuie lui Chris Simion să se ia la harţă cu nişte anonimi? De ce nu a putut să-şi ţină naibii gura?

Pentru că, doamnă Simion, ce rămâne în urma Dvs. nu judecaţi Dumneavoastră, ci posteritatea. Asta e, ni se întâmplă tuturor. Şi, logic vorbind, nu poţi să fii propria ta posteritate. Nu merge. Regret. Iarăşi, cu casa închisă se joacă şi şuşele lui Ţociu şi Palade. „Casa închisă” ne spune ceva despre succesul spectacolului, poate (deşi „casa” poate fi foarte mică, şi se închide uşor), dar succesul nu înseamnă întotdeauna calitate.
Iar chestiile astea cu „invidie” şi „când eşti un nimeni”… Ce să mai zic. Penibile, doamnă Simion. Penibile. Rău de tot.

Dar desigur, împărăţia Domnului este mare, foarte mare, şi în ea are loc tot felul de lume.
Deci şi Chris Simion.

Explicaţie

Babelor,

Îmi cer scuze pentru absenţa nemotivată din ultimele zile, strâns legată de absenţa Vetei din aceeaşi perioadă. Ce s-a întâmplat:

Stăteam într-o seară la televizor şi mă uitam aşa, ca proasta, la un meci de hochei. Nici nu ştiu cine juca. Steaua? Ploieşti? Satu Mare? Habar n-am.
Ei, şi cum stăteam eu cuminte la televizor, apare Veta, beată, şi se aşează lângă mine.
„Ce te uiţi la căcatul ăsta?”, zice.
„Păi mă uit”, spun eu.
„Da’ e o prostie”, zice ea.
„N-ai decât să pleci”, răspund civilizată.
Ea că nu, că să dau pe alt program, că e nu ştiu ce balet pe Mezzo, eu că mă cac în baletul ei, ea că am creier cât o găină, eu că ea are creier cât un gândac şi mai bine să se ducă să-şi facă lecţiile la latină
(a început un curs de latină, fără nici un rost, doar ca să arunce banii pe geam şi să facă pe deşteapta, vorbeşte tot timpul aiurea acum, zice „ego te absolvo” când bate şniţelul, ce să mai, e nebună). Ei, şi aşa, din vorbă-n vorbă, s-a ajuns la înjurături, apoi îmbrânceli, şi în cele din urmă ne-am luat la bătaie. Ne-am bătut timp de trei zile şi trei nopţi: ba eu o ridicam pe ea în aer şi o trânteam pe canapea de intra în ea până la brâu, ba ea mă lua pe mine şi mă băga până la umăr în bibliotecă… În fine, în cele din urmă a apărut de undeva un corb.
„Bă corbule”, zic eu, „adu şi mie termosul cu ceai din bucătărie, şi te-oi răsplăti cu averi şi bogăţii neînchipuite”.
„Bă, stai aşa, corbule”, zice Veta, „mai bine adu-mi mie termosul ăla, şi îţi dau jumate din apartamentul ăsta”.
Bine, corbul nu vorbea, zburase şi el din întâmplare la noi, a clipit de două ori şi a plecat.
Moment în care eu şi Veta am luat fiecare câte un paloş de pe perete, unde atârnă câteva arme de toată frumuseţea, şi le-am ciocnit. Doar că eram cam slăbite amândouă, şi când s-au izbit paloşurile sau paloşele sau cum o fi pluralul lor, ne-am sucit braţele amândouă. Mergi la doctor, pune ghips, vă daţi seama… Aşa că deocamdată stăm pe fotolii uitându-ne urât una la alta, şi nu prea putem să scriem (textul ăsta l-am scris cu nasul, dar mi-a cam obosit). Promit să revenim în curând, adică azi-mâine, când ne vom mai fi întremat puţin şi ne vom fi spart ghipsurile.

Pupăciuni,

Rhetta

Poşta redacţiei trei

Altă scrisoare de la o cititoare. De fapt un mail. Zice aşa:

„Babo Rhetta Marx,

ce îmi place mie la voi e că sunteţi tupeistice. Da’ nu ştiu cât din tupeul vostru este adevărat şi cât este făcătură. Îţi trimit aici o poezie, să văd dacă ai tupeul să o bagi pe blogul vostru. Zi-mi ce crezi despre ea.

Doina”

Şi urmează poezia (n-are titlu, era într-un fişier Word numit document1):

„Venisei la mine cu un brad
Un brad frumos, spuneai
Dar era cald, poate pe drum
Când ai intrat în tramvai
Sau când ai coborât
L-ai frecat de uşă
Acele cădeau

Te uitai ca un bou
Cum caut un suport
Îl ţineai în braţe
Îl strângeai
Acele cădeau

Aşa că atunci
Când am îngenuncheat în faţa lui
Ai bâiguit o scuză
Bradul era gol
Nici un ac
Nici un con
Bradul mort
Uscat
Între noi”

Dragă Doina,

Eu nu mă pricep la poezie. Adică mă pricep la poezie, dar nu mă pricep la ce-ai scris tu. Deduc că este o metaforă pentru o partidă de sex care n-a avut loc. Tema nu mi se pare să fie mare scofală, forma e ok, are câteva pasaje bune, mai ales strofa a doua. Nu înţeleg însă de ce bradul era cald, şi nici ce importanţă are chestia asta. Aş fi scos-o în locul tău.
A, dacă mai scrii ceva, ar fi bine să fie cu rime. Aşa cum scrii tu acum, poate scrie oricine. Nu dau nume, că se subînţeleg oricum.

Salut,

Rhetta

Apel umanitar – URGENT!!!

Babelor,

Uitasem să vă spun, că am avut o mie de treburi în ultimele zile:
Luni, da, cred că era luni, vin eu acasă pe seară de la un ceai cu alte babe, şi când să intru în lift aud din spatele liftului un bâzâit. Un bâzâit aşa slab şi subţire de ţi se rupea sufletul. Mă duc eu deci în direcţia din care se auzea zgomotul, şi ce credeţi că văd? Un pui de muscă! Mic, mic de tot, şi slab şi costeliv… Vă daţi seama că mi s-a făcut pe loc milă de el, l-o fi aruncat acolo cineva, că ştiţi cum sunt oamenii, unora li se rupe de bietele animale. Îl iau în braţe, şi el se uită cu ochişorii lui mici şi mulţi la mine şi bâzâie în continuare, „bâz, bâz”. L-am luat cu mine, l-am dus acasă, i-am dat pe loc ceva de mâncare, nişte lăptic, o bucăţică de carne, le-a mâncat cât ai zice peşte, era clar că îi era groaznic de foame, cine ştie de câte zile nu mai mâncase. Ei, acum s-a întremat, e vesel şi jucăuş, dar nu pot să-l ţin la noi, că pisicile se tot dau la el, şi chiar dacă ele vor să se joace mi-e cam teamă să nu-i facă ceva, că este totuşi destul de mic şi pare cam speriat de ele. În plus, Veta zice că avem destule animale şi că nu-i mai trebuie şi ăsta, că face mizerie, că nu-ştiu-ce… În fine, nu vreau să mă cert iarăşi cu ea, că aţi văzut cum face când are toane proaste.
Aşadar vă întreb pe voi toate, că una s-o găsi să aibă timp şi spaţiu pentru un biet pui de muscă: nu-l vreţi voi? Este un drăguţ, cred că nu are mai mult de o lună, dar se vede că o să fie frumos. E negru cu ochii roşii. Uitaţi şi o poză cu el:

babyfly

Bun, deci care îl vrea să zică. First-come, first-served.

Pupăciuni,

Rhetta

Alte pagini

Adaug câte ceva în blogroll. În primul rând, PhotoshopDisasters, un site din al cărui nume putem deduce şi conţinutul: o adunătură de greşeli făcute de Photoshopperi şi publicate într-un fel sau altul, adică sau în presă, sau pe net. Amuzant, în general:

http://photoshopdisasters.blogspot.com/

Şi ar mai fi un site, numit IdiotToys, pe care îl citesc aproape zilnic. Este vorba despre lucruri importante: cine face cea mai bună poză a unei baterii exotice? Ce director de firmă are mustaţa cea mai mişto? Şi eterna întrebare de ce persoanele care apar în reclame (mai ales în reclamele la telefoane mobile şi laptopuri) sunt mereu atât de fericite?
Aici:

http://www.idiottoys.com/

Impactul lui Barack Obama asupra muzicii

Babelor,

Promisesem anterior că mă duc la culcare, dar uitaţi că nu mă ţin de cuvânt, pentru că am o mare teamă. Este vorba, după cum reiese din titlul postului, despre influenţa probabil nefastă a lui Barack Obama asupra muzicii, să zicem, pop – dacă prin pop înţelegem popular/ă.

Ascultând ultimul album System of a Dawn, m-am speriat îngrozitor. Dar îngrozitor. Pentru că mai toate versurile formaţiei respective aveau o legătură mai mult sau mai puţin directă cu preşedinţia lui George W. Bush. Şi SoaD nu sunt singurii: Nine Inch Nails, Radiohead, Pearl Jam, Eminem – mai toţi au avut o problemă cu Bush. Şi stau şi mă întreb despre ce o să cânte ei acum. Despre răul făcut de America? Greu de crezut; doar ei, ăştia numiţi mai sus, l-au susţinut pe Obama, şi acum Obama reprezintă America, deci nu mai poţi să lălăi că America este de căcat, că dai în Obama. Nasol, da.
Iarăşi, tot hip-hop-ul vorbeşte de obicei despre Bad White Man sau despre nedreptăţile suferite de afro-americani. Dar acum unul dintre este preşedinte, deci cam toate lyricsurile lor nu mai au nici un sens. Iarăşi, în Heavy Metal şi Hardcore s-a cântat mult despre Bush. Ce se fac ăştia acum? Ce sursă de supărare mai au bieţii oameni?

Treaba este groasă, oameni buni. Groasă rău. Băieţii despre care am vorbit trebuie sau să îşi schimbe meseria, sau să cadă pe gânduri (ceea ce nu prea le stă în fire, ca să fim cinstiţi), sau să se apuce de muzică pur instrumentală.

Urâtă dilemă. Foarte urâtă. N-aş vrea să fiu în locul lor.
A, dar nici nu sunt.

Acuza la adresa neamului romanesc (cu r mic)

Babelor, ma mira, ma amuza si ma uimeste importanta pe care o dati acestui CNC, sau QBF, sau XPH, vorba Rhettei. Prin asta nu vreau sa spun ca imi arog cine stie ce superioritate, in sensul in care sa zicem ca eu nu as fi mirata, amuzata, sau uimita. Nu, dimpotriva. Sunt si eu, ca si voi. Ma uimeste si ma dezgusta manevrele pe care le fac membrii comisiei CNC, si ai tuturor celorlalte CNC-uri si QPH-uri care ne iau banii cu galeata pentru cine stie ce servicii care ar trebui sa fie in mod normal mai ieftine.

Dar sa pastrez cumva discutia in sfera artistica. Am spus totusi ca ma mira importanta pe care o dati acestor rezultate din cauza faptului ca in mine, de exemplu, exista undeva o piedica care ma ajuta sa nu le iau in serios. Pur si simplu, se declanseaza un mecanism – pac – si imi dau seama de ridicolul acestor inchipuiti, altfel spus niste simulacre ale profesionalismului. Sa luam cateva exemple: Doru Mitran (ce legatura are un director de imagine cu lecturarea profesionista de scenarii? Aud?), Radu F. Alexandru (cine? nimeni, nu are nici un succes major la activ in afara deturnarii de fonduri publice pentru a sponsoriza pseudo-cariera in teatru a unui anumit membru al familiei dansului), Alexa Visarion (fara nume pe partea de film, pe partea de teatru nu stiu si nici nu asta e obiectul postului).

Iata, deci, cateva motive pentru care aceste rezultate – sau orice alte rezultate cu asemenea membri in comisie nu pot fi luate in considerare. Ma rog, ele sunt totusi luate in considerare pentru ca cineva ii aseaza pe acesti nimeni pe niste scaune iar ei taie painea folosindu-se de cutit (desi dac-ar avea umor ar face exact invers; dar nu e cazul). Un alt motiv pentru care nu pot lua in serios aceste rezultate este acela ca, asa cum dovedesc si semnalele date de domnul Cristian Mungiu, nici membri acestei comisii nu se iau in serios. NU POT SA CRED CA DANSII CRED CA NOI NU VEDEM CA NU AU COMPETENTA IN A NOTA SCENARII. NU POT SA CRED CA DANSII NE IAU DREPT IDIOTI/IDIOATE.

Ei bine, ba da, ar trebui s-o cred. Dansii se prefac ca se iau in serios si noi ne prefacem ca ne luam in serios luandu-i in serios. Pentru ca pe aceste taramuri nimic nu conteaza. Iar mecanismul asta malign se reflecta, propaga sau cum vreti voi s-o spuneti, in absolut toate domeniile. Intrati la opera – spetacole de mana a doua. Intrati la teatru – idem. Intrati la filme – idem. Sau la concerte – degeaba. Iesiti afara din casa – sa vedeti cum nu se intampla nimic nicaieri. Nimeni nu rupe haina de pe el/ea pentru un simplu moment de adevar si nimeni nu-si striga crezul, sus, tare, cat poate de tare. Doar pentru simplul motiv ca asta inseamna sa fii viu.

In fata unei asemenea situatii, eu vad doua solutii. Una – cultura romana sa fie uitata definitiv si de catre cat mai multi oameni, asa cum merita. Cei care ne noteaza in viata si la CNC sa nu mai aiba, brusc, pe cine sa noteze. Poate doar pe ei insisi. Iar a fi om de cultura sau scenarist roman, sau regizor, sa rimeze cu nimic, cu a fi nul, pentru ca nu poti sa vorbesti limba unei culturi atat de minore; pentru ca nu poti sa aderi la sau sa faci parte dintr-o gloata de indivizi care promoveaza mediocritatea sistematica, totala, infinita, sau care lupta numai si numai pentru ei insisi.

Asta ar fi una. Doi – sa ne unim in sfarsit si sa dam nastere unei miscari culturale atat de puternice si atat de plina de personalitate incat toti acesti nimeni sa se incline si sa se dea la o parte. Despre ce vorbesc? Despre stare si despre atitudine, bineinteles, iar asta nu inseamna deloc ca eu sunt prima careia i s-au nazarit astfel de stari si atitudini. Ca mine au mai fost si vor mai fi mii. Si cu toate astea, nimic, sau aproape nimic nu s-a schimbat pana azi. Niciodata nu am auzit un politician iesind pe ecran sa spuna: „acest curent artistic mi-a schimbat felul de a vedea viata.”; „Acest grup de oameni mi-a aratat ca este pur si simplu posibil ca fara arta viata sa nu poata fi traita.” Pai atunci nici nu e de mirare ca se caca-n capul nostru.

Iar daca aveti nevoie de consemne, de nume care sa va ghideze, spuneti-i pur si simplu renasterea. Dupa 700.000 de ani de dezvoltare occidentala, romania are parte de renasterea ei. Dar nu, asta e o tampenie. Spuneti-i pur si simplu nasterea, din moment ce noi nici macar nu ne-am nascut vreodata. E greu, nici o nastere nu e simpla, stiu si eu ca doar sunt femeie. Dar, intr-un fel sau altul, ea trebuie facuta. Intr-un principiu suprem al vaselor comunicante made in romania, toti si toate sa se alature din dorinta de a se naste dracului o data si mai repede, in asa fel incat cineva de pe pamantul asta sa ne ia in sfarsit in seama.

Dupa cum vezi baba Ana, si eu visez, dar treaza fiind. E clar insa ca visez niste tampenii cat casa.

Sau?

Un vis urat devenit realitate

Babetelor si stimati vizitatori,

iata, in urma cu ceva zile va aduceam la cunostinta un vis de-al meu, pe care la timpul respectiv l-ati considerat oribil, dezgustator si asa mai departe si pe care v-ati grabit sa-l interpretati luandu-va dupa niste dictionare de vise care s-au dovedit a fi de cacat.

Eu v-am spus de la inceput ca visez exact ce se va intampla. Drept dovada ca asa a fost. La sectiunea lung-metraj a castigat ultimul deasupra liniei un film numit Portrete in padure care, banuiesc eu, e ala despre care se vorbea in juriu in visul meu. Iar domnul cu capul patratos nu poate fi altul decat dl Mungiu care, am aflat din ziare, chiar a dat cu pumnul in masa la conferinta de presa in care s-au anuntat rezultatele.

Pentru detalii, cititi aici:

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842170/Concursul-CNC-contestat-de-Mungiu/

Asa, ca sa nu mai interpretati dupa carti tampite visele mele.

Va pup

Poşta redacţiei doi

Primesc azi un e-mail de la o cititoare. Sună aşa:

„Dragă doamnă Marx,

Deci mă numesc Florina, am 19 ani şi sunt din Focşani. Citesc în fiecare zi blogul Dumneavoastră şi trebuie să spun că vă consider o femeie foarte inteligentă şi deschisă şi cu multă experienţă de viaţă. Tocmai de aceea m-am hotărât să vă rog să mă ajutaţi într-o problemă foarte intimă, pentru că consider că sunteţi persoana cea mai potrivită.
Deci eu am un prieten Marius şi nouă ne place foarte mult să facem sex. Problema este că atunci când ne iubim eu gem foarte tare, şi amândoi locuim la părinţi şi îmi este cam ruşine să mă culc cu Marius pentru că mă gândesc tot timpul că ne-ar putea auzi părinţii şi nu pot să mă concentrez cum trebuie şi deci sunt mereu puţin timorată. Aş vrea să mă simt mai liberă şi de aceea obişnuim să punem muzică în timpul sexului, dar nouă ne place muzica house şi nu este o muzică prea potrivită cu sexul, pentru că nu prea pot să mă excit.
Am observat că Dumneavoastră vă pricepeţi foarte bine la muzică şi de aceea vă rog să îmi spuneţi şi mie ce muzică ar trebui să punem când ne iubim. Deci trebuie să fie destul de tare cât să acopere sunetele pe care le facem, dar să fie şi puţin romantică aşa încât să trezească în mine pasiunea.
Abia aştept răspunsul Dumneavoastră şi vă mulţumesc de pe acum.

Cu stimă,

Florina”

Dragă Florina,

Ce să zic; mă bucur că te-ai gândit să mă întrebi tocmai pe mine, nici că se putea o alegere mai potrivită.
În principiu, totul depinde de cât de tare eşti tu, ca sonoritate. Pentru cazuri extreme, recomand muzică Thrash, cum ar fi Megadeth sau Slayer, sau Metallica din perioada timpurie. Din păcate, aceste formaţii nu sunt poate cele mai romantice, deci aţi putea încerca cu nişte rock ceva mai clasic, mai banal; Scorpions, să zicem. Sau, dacă tot vi se pare prea violent, ce-ar fi să puneţi Prince? Fie Purple Rain, fie chiar un Best of.
Desigur, dacă gemetele tale nu sunt chiar atât de tari cât ţi se pare ţie (lucru foarte posibil, de altfel), propun să cumpăraţi nişte jazz: albumul Kind of Blue al lui Miles Davis mi se pare, de exemplu, foarte indicat pentru ce aveţi voi de gând să faceţi, doar că este, poate, cam liniştit.
De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, ideal ar fi să recurgeţi la clasici; mă refer bineînţeles la Rolling Stones, în special la perioada dintre Sticky Fingers şi Some Girls.
Sper ca sfaturile mele să fie de folos şi vă urez, ţie şi lui Marius, toate bune şi distracţie plăcută. Dacă celelalte babe care umblă pe blogul ăsta o să aibă vreo sugestie, sunt convinsă că o să te ajute şi ele cu dragă inimă.

Salutări,

Rhetta