Antonescu şi Dracula….

Reciproc îşi sugeau pula.

Citez din comentariile de la articolul „Ţigan nu rom”, de pe siteul ziarului Căcat:

„PACAT CA NU A REUSIT ANTONESCU SA I ARDA PE TOTI”

„Daca ar mai fi trait Antonescu…. !!!!!”

„caut ANTONESCU…”

„poate se mai naste un patriot ca Antonescu”

„Unul ca V.Tepes ne trebuie in Romania si unul ca Antonescu sa ea toate jegurile societatii.”

„Unde este Antonescu sa deporteze totii tiganii”

„Pacat ca a fost lasat maresalul Antonescu sa-si duca traba pana la capat”

„daca mai traia Antonescu i-i facea autostrazi pe toti!”

„priviti in spate si vedeti ce au facut stramosii nostri – Decebal, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Vlad Tepes Mihai Viteazul, Cuza, Carol I, Antonescu”

„numele etniei asteia de „untermencheni”este de …tigani!si era bine bine daca ANTONESCU si HITLER 9ii strapea din europa !!!!!”

„UNDE ESTI TU ANTONESCULE?”

„daca mai traia antonescu dadeam la circ sa vad un tigan”

„Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punand mana pe ei, Sa’i imparti in doua cete: in smintiti si in misei, Si in doua temniti large cu de’a sila sa’i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni”

„tepes cred ca invie”

Ei, babelor, şi citind eu acest comentarii, mi-am dat seama că asta e. N-avem ce să facem. Ăsta e poporul român: un bou. Sau, dacă poporul român este femeie, o vacă.
Pentru că ne este scris, ca popor, să tânjim pentru eternitate după Ţepeş şi Antonescu, în timp ce un englez poate spune „ah, ne-ar trebui un nou Churchill sau o nouă Thatcher sau un nou Disraeli”, iar americanii îşi pot dori un nou Kennedy sau Reagan sau Roosevelt (ba până şi nemţii pot să îşi amintească de Adenauer sau Erhard sau Kohl).

Ei, şi noi, românii, avem de ales dintre un conducător medieval care n-a ieşit din faza anală (mă refer la chestia cu ţepele) şi un mareşal imbecil care a făcut căcatul praf.

Shit, doamnele mele.
Shit.

Romani si tigani

Rhetto, am disparut pentru ca mi-e sila de ce e in jurul meu. De viata pe care o duc. De viata pe care o duc cu tine, bineinteles. Daca as fi mai tanara, as scapa, poate, m-as duce dracului undeva departe. Dar nu mai pot, nu mai am cum. Mi-e scris sa stau langa tine si basinile tale. Iti da mana sa scrii posturi savante si sa azvarli idei marete in globosfera, da’ sa platesti intretinerea nu mai stii. Sa speli cacatu dupa pisici ai uitat. Te besi si te caci toata ziua, da esti prima aicea la discutii cu cei mai tineri ca noi. Daca ai sti ce-nseamna cuvantul asta, ti-as spune RUSINE, dar nu stii.

In rest, ce pot sa zic. In sfarsit ai scris si tu in sfarsit un post inteligent, asta cu tiganii. Da, te felicit, lucrurile astea trebuie spuse si e bine ca le discutam aicea.

Culmea este ca zilele trecute chiar am fost intr-un sat de tigani din Romania, unde am stat cateva zile. Nu, nu e nici o gluma, chiar am fost, am martori. Oamenii traiau intr-o mizerie sinistra, dar nu faceau nimic rau, sau cel putin nu mie. Se mai bateau intre ei, se mai trageau de par, dar in rest erau foarte ok. O vorba rea nu mi s-a aruncat, iar cand eu – eu, atentie – am pronuntat cuvantul pula, barbatii si femeile lor si-au intors privirea. De ce? Ei bine, pentru ca le era rusine de ce-am zis. Iarasi, nu e nici o gluma, ceea ce spun s-a intamplat in Romania, la aprox. 100 – 120 km de bucuresti.

Intr-una din seri, insa, cand stateam la o sueta cu romanii care erau cu mine, limbile s-au dezlegat la o tuica. Asa se face ca unul din romani, nume cunoscut in cinematografia romaneasca, a spus ca tiganii trebuie omorati cu totii. Eu am inlemnit, fireste. Mai mult, cei alti cativa romani care erau in preajma l-au aprobat cu multa convingere. Da, parea sa fie concluzia serii, tiganii trebuie omorati in masa, peste ei data bomba atomica sau cu pisat, aruncat napalm, facute rautati. Iar n-am putut crede ca cineva poate uri pe cineva atat de mult, drept care am spus stop.

Stop. Tiganii nu trebuie omorati pentru ca nu sunt toti la fel, logic vorbind este imposibil, iar realitatea imi sustine cuvintele. Nu ma apuc sa dau exemple de tigani cu doctorate sau mai stiu eu ce, pentru ca n-au relevanta. Argumentele mele au fost insa urmatoarele: E periculos sa generalizezi; e periculos pentru ca e pur si simplu imposibil ca o anumita grupare, etnie sau rasa sa fie compusa din indivizi identici unii cu ceilalti; 2 – nu poti uri pe cineva cu atata intensitate, pentru ca in felul asta – intr-un mod subtil – te autodistrugi. Asta o stie oricine.

Atat mi-a trebuit sa zic. In momentele urmatoare initiatorii acestei discutii destepte aproape ca au vrut sa ma stranga de gat. „Iubitoareo de tigani!” au urlat la mine, „si tu esti tiganca, e clar, de-aia le ei partea! Te lasam intre ei, nu mai ramane os din tine!” Nu mai continui, nu are sens. Cinstita sora Rhetta o poate da in scris, nu sunt tiganca. Chiar daca as fi insa, n-as avea nici o rusine. O spun aici sus si clar, a fi tigan e unul si acelasi lucru cu a fi roman, bulgar, rus, sau pur si simplu cu a fi om. De-asta petitiile si proiectele de lege de genul asta (care spre oroarea mea sunt sustinute de prea multa lume) nu au nici o sansa de reusita.

Eu una nu voi subscrie in veci la o asemenea ineptie, doamna Gabriela Antoniu, sau Pizdoniu, sau cum te numesti, jurnalista a ziarului Cacat. Nu veti reusi sa semanati ura intre noi, pentru ca nu toti suntem imbecili. Sora Rhetta are insa pe undeva dreptate – ar trebui sa ne fie rusine de articolul pe care l-ai scris. Iar tu sa-ti dai demisia sau sa fii concediata. Sa ne mai miram ca Harghita si Covasna vor autonomie? N-avem de ce. Cu oameni ca tine e normal sa vrea sa-si faca propria lor tara. Sa puna granita intre ei si cacatul din capul tau.

As vrea, desi poate nu e locul aici, sa le multumesc celor care au scris vorbe bune despre blogul nostru. Chiar si celor care nu le-au scris, cum ar fi domnul Alex Leo Serban, a carui prezenta a imbogatit intr-un fel sau altul nimicnicia noastra virtuala. Datorita voua ma intorc aici mereu si mereu desi trebuie sa am de-a face cu nesimtita de Rhetta.

In incheiere, as vrea sa va spun ca, da, am facut si poze in satul de tigani (iar pentru cei care vreti sa stiti numele locului, am sa vi-l spun in privat). Am sa atasez aici una dintre aceste poze. Va las pe voi sa decideti daca fetzele lor sugereaza faptul ca trebuie omorati, anihilati sau mai stiu eu ce. Eu una ma voi impotrivi cu toate puterile oricarei discriminari in ceea ce-i priveste.

dscn0937

Nervi presaţi

Babelor,

Acelea dintre voi care au curiozitatea să citească ce scriu îşi vor aminti poate că sunt bolnavă. Nimic grav, dar boala mă ţine în casă, oferindu-mi deci prilejul să fac lucruri mai curând plictisitoare, cum ar fi să răsfoiesc presa română pe net.
Zis şi făcut. Acum câteva zile, descopăr în Jurnalul Naţional, care este un fel de ziar, ditamai articolul, intitulat cu delicateţe „Ţigan în loc de rom”, a unei femei pe nume Gabriela Antoniu. Iar Gabriela zice aşa (cite doar începutul, restul îl puteţi găsi aici):

„Recrudescenţa infracţiunilor comise de ţigani în Italia şi nu numai, precum şi asocierea acestor fapte cu poporul român prezentat ca un popor de violatori, hoţi are efecte negative nu numai asupra ţării noastre ca imagine, ci şi asupra românilor de bună-credinţă care merg în străinătate să câştige un ban cinstit. S-a ajuns la situaţii paradoxale, în care România nu mai înseamnă pentru presa şi opinia publică din străinătate ţara Nadiei Comăneci, a lui Constantin Brâncuşi sau a lui George Enescu, nu mai este ţara cu tradiţii şi frumuseţi tulburătoare, ci o ţară de barbari care fură, violează, dau în cap. Şi totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români, termeni care în alte limbi, cum ar fi italiana – rom-rumeno, se aseamănă foarte mult, iar diferenţele dispar în mentalul colectiv, astfel că aceste cuvinte devin sinonime şi nimeni nu mai ştie dacă acela care a furat sau a violat este român sau rom. Ca urmare, Jurnalul Naţional propune printr-un proiect de lege revenirea la folosirea cuvântului „ţigan” în loc de „rom”, atât în plan intern, cât şi internaţional pentru a evita confuzia. În plan intern, folosirea cuvântului „rom” este reglementată printr-un memorandum emis în anul 2000 în urma unor presiuni interne asupra autorităţilor române de a schimba un alt memorandum din 1995 care instituise folosirea termenului de ţigan.”

Bun, babelor. Aţi înţeles despre ce este vorba, nu? Jurnalul Naţionalist „propune printr-un proiect de lege” (aşa aflu şi eu că ziarele pot să propună proiecte de lege) ca romilor să li se spună „ţigani”, ca să nu mai fie confundaţi cu românii.

Hm. Mă întreb cum şi de unde să încep analiza acestui text. Probabil că nu ar trebui s-o încep de nicăieri, ci să mă duc la sediul ziarului şi să iau pe cineva la palme. Dar, cum spuneam, boala, nu pot să ies din casă…

Deci cum să încep? Să mă iau mai întâi de stil, poate. Gabi zice aşa:

„are efecte negative nu numai asupra ţării noastre ca imagine”

Ori, babelor, mie alcătuirea asta îmi pute. Sună greşit, deşi poate că nu este, dar sună mai ales urât, îmi zgârie toate simţurile. Să continuăm cu logica autoarei:

„totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români, termeni care în alte limbi, cum ar fi italiana – rom-rumeno, se aseamănă foarte mult, iar diferenţele dispar în mentalul colectiv, astfel că aceste cuvinte devin sinonime”

Să înţeleg, aşadar, că două cuvinte care se aseamănă tind să devină sinonime? Bar-par? Curat-murat? Auto-aut? Supă-superb? Român-rumen? Vrabie-vraişte?
Cum naiba nu mi-am dat seama de asta până acum? De ce nu mi s-a întâmplat niciodată să cer cuiva un cui şi persoana respectivă să îmi dea un pui? De ce controlorii nu acceptă două bile în locul unui bilet? Cum se face că garderobiera de la operă nu mi-a adus niciodată o hienă în loc de haină?
Întrebări peste întrebări, cum vedeţi. La care „mentalul colectiv” (yeah, whatever…) nu îmi poate răspunde.
Nu, acum pe bune, vouă vi se pare că „rom/rumeno” se aseamănă chiar într-atât? Mie nu.

Continuăm: „Jurnalul Naţional propune printr-un proiect de lege revenirea la folosirea cuvântului „ţigan” în loc de „rom”, atât în plan intern, cât şi internaţional”.

Mişto. Asta îmi place. Îmi place că JN cere ca lucrurile să se schimbe nu numai în România, dar pretutindeni, în plan internaţional. Foarte tare. În locul lor, aş fi cerut ca „român” să fie înlocuit „în plan internaţional” de „locuitor al ţării în care mierea curge gârlă şi codrul foşneşte cântece patriotice”. N-ar fi frumos?

În fine. Sau: „România nu mai înseamnă pentru presa şi opinia publică din străinătate ţara Nadiei Comăneci, a lui Constantin Brâncuşi sau a lui George Enescu”.
Da, asta chiar doare. Nu mai suntem ţara unei gimnaste pe care nu o mai ştie aproape nimeni în afară de noi, românii, al unui sculptor de excepţie, dar iarăşi nu tocmai celebru (să recunoaştem că numele lui Brâncuşi are o rezonanţă infinit mai mică în cercurile care nu sunt de specialitate decât Picasso sau Dali), şi al unui compozitor relativ mediocru, care nu face parte din repertoriul mai nici unei orchestre de prima mână.
Ei, nasol lucru, nu? N-o să mai vină turiştii la noi, neştiind că suntem ţara lui Enescu. Vom dispărea de pe harta lumii. Mare dramă mare.

În fine. Puteţi citi întreg textul, puteţi citi şi comentariile de la el, dar de fapt n-are nici un rost, fiind în întregime cretine. Aş mai avea însă de adăugat următoarele:

Eu personal sunt o babă destul de răutăcioasă, şi aş minţi dacă aş afirma că prejudecăţile rasiale îmi sunt străine. Nu îmi sunt. Dar totuşi nu pot trece cu vederea faptul că articolul de mai sus este absolut rasist. Absolut, nu parţial, nu în mod subtil, nu nimic. V-aţi putea imagina un asemenea text într-un ziar dintr-o ţară civilizată? Anglia? USA? Germania?
Eu una nu. Şi oricât aş fi eu de rasistă, niciodată nu mi-ar trece prin cap că am vreun drept să impun un nume unei etnii care, din câte ştiu, preferă să fie numită altfel. Când stau de vorbă cu un ţigan sau rom, nu îl întreb cum preferă să îl numesc, pentru că nu am de gând să îl numesc în nici un fel, nici ţigan, nici rom. Nu mi se pare că o etnie poate fi folosită drept apelativ, aşa că o să îi spun persoanei respective „domnule” sau, dacă este mai tânără decât mine, „tu”. Nu „ţigane”, nu „romule”, că n-am de ce – cum nici unui scoţian nu i-aş spune „scoţiene”.

Şi aş mai spune şi că articolul de mai sus ar trebui să fie mai jenant pentru un român decât dacă ar fi confundat cu un rom. Mie aşa mi se pare. Este dureros să ştii că faci parte dintr-un popor în care predomină o mentalitate asemănătoare cu cea a fetei care a scris articolul.

În fine. Sunt atât de enervată încât nici nu mai pot exprima ceea ce simt, cred şi ştiu. Totuşi, în încheiere vin cu o propunere, care are chiar gradul de proiect de lege:

Subsemnata Rhetta Marx cer ca Jurnalul Naţional să îşi schimbe numele, cel prezent fiind prea asemănător cu Furnalul Raţional, fapt care ar putea duce la confuzii nefericite. Cer aşadar ca Jurnalul Naţional să poarte începând de astăzi, 16 Martie 2009, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional simplul şi potrivitul nume Căcat.

Cu casetofonul pe plajă

Babelor,

Titlul postului nu prea are legătură cu conţinutul, lucru pentru care îmi cer scuze.
De fapt, vreau să vorbesc despre Mircea Dinescu.
De fapt, vreau să-l înjur. Printre dinţi, cu ceva scuipat la colţurile gurii.
Pe cotidianul.ro, un editorial al omului despre care vorbesc. Bine, „editorial”…
De fapt, o sumedenie de tâmpenii, puse cap la cap, unele chiar cap la coadă. Subiectele lui Dinescu sunt, conform tagurilor din capul paginii, Che Guevara, Marius Oprea, Anzii Cordilieri, Bush, Ceauşescu.
Vezi aici:

http://www.cotidianul.ro/nasol_moment_misto_coliva-76473.html

Aşa.
Povestea, pentru cei care nu îl citesc pe Dinescu din principiu, şi bine fac, ar fi cum că un fost agent CIA care a avut bunul simţ să îi scurteze viaţa lui Che Guevara a scris o carte, care a apărut şi în România, etc.etc.etc.bla.bla.bla.bla.bla.

Ei, babelor, şi Dinescu este supărat pe omul de la CIA (un oarecare Felix Rodrigues). E supărat, pentru că Rodrigues l-a căsăpit pe Guevara cumva ilegal, fără judecată. Şi, ne zice Dinescu, aşa ceva nu se face.
Mă rog. Din punctul meu de vedere, Rodrigues a făcut o treabă bună: a stârpit un criminal. Da, babelor, să vezi şi să nu crezi; eu, Rhetta Marx, sunt de părere că Guevara era un criminal. A omorât destui oameni nevinovaţi cu propria-i mână, a omorât şi mai mulţi folosindu-se de mâinile altora. Toate astea în numele unei ideologii de căcat. Şi şi-a meritat glontele cu prisosinţă. Nu mă duce pe mine Dinescu cu prostiile lui, cum că Guevara umbla prin munţi „ca un cotoi jerpelit”. O fi umblat ca un cotoi jerpelit, nu zic nu, dar avea gânduri rele, şi destule posibilităţi să le transforme în fapte şi mai rele. Zice Dinescu (despre Marius Oprea, probabil un fel de istoric):

„Dar când te înfrupţi cu voioşie în văzul lumii din coliva lui Che Guevara alături de călău, chiar că dai dovadă de o impardonabilă lipsă de pudoare nu doar istorică, ci şi omenească.”

Ei bine, nu. Nu, babă Dinescu. Nu numai că mi se pare absolut ok să te înfrupţi din coliva lui Guevara, dar nu m-ar deranja nici dacă Oprea s-ar pişa pe mormântul teroristului comunist, sau dacă s-ar şterge la cur cu barba lui Guevara.
Lucrurile astea sunt foarte ok. Sunt o dovadă de inteligenţă, eleganţă şi bun simţ. La fel ca aruncarea în aer a mormântului lui Ceauşescu, ungerea cu muci a mausoleului lui Lenin sau scufundarea lui Fidel Castro într-o vidanjă.
Ok?

N-am fost la teatru

Babelor,

Recunosc că n-am fost la piesa lui Chris Simion, Bad Bed Stories. Şi nici n-o să mă duc, că mă doare mâna şi nu mă pot deplasa. Şi oricum nu mă interesează piesa.
O cunosc pe Chris Simion, adică am întâlnit-o odată, undeva, prin centru. Eram cu cineva şi ne-am întâlnit cu o fată, cinevaul cu care eram s-a salutat cu ea, apoi am mers mai departe, „cine era gagica”, am întrebat, „o regizoare”, mi s-a răspuns.
Deci n-am avut până acum 10 minute nici o părere despre Chris Simion. Acum am.
Tocmai am citit în Cotidianul o cronică la piesa Bad Bed Stories,regia Chris Simion. Vedeţi aici:

http://www.cotidianul.ro/homosexuali_lesbiene_si_mihaela_radulescu-76281.html

În ea, Gabriela Lupu zice că nu i-a plăcut spectacolul. Ok, părerea ei. Urmează nişte comentarii, unii zic de bine, alţii zic de rău.
DAR: al 15lea comentariu este semnat de însăşi Chris Simion. De regizoare.
Şi ce zice Chris Simion, adresându-se unui comentator anonim pe care crede că îl cunoaşte?
Următoarele:

„4. Ati vazut ceva montat de mine in tara? Nu!!! Daca eram o superficiala, spectatorii din Bucuresti sau din orasele unde am mai montat, nu aveau nevoie de piesele mele si nu se duceam sa isi dea banii pe niste ineptii regizorale. In Bucuresti piesele mele sunt jucate cu casa inchisa, de cel putin 3 ani. atat de superficiale sunt. Eu las in urma niste nume de spectacole:DRAGOSTEA DUREAZA 3 ANI, HELL, CALATORIA, SI CAII SE IMPUSCA, NU-I ASA?, SCAUNELE, MAITREYI etc. Dvs ce lasati in urma?
5. Interventia dvs certifica un singur adevar: INVIDIE. E greu sa acceptati concurenta?
6. Tactica dvs este fumata: Cand esti un nimeni, incerci sa distrugi tot ceea ce e viu in jurul tau.”

Repet: nu aveam nici o părere despre Chris Simion. O fată, o regizoare, ok.
Dar bineînţeles că acum AM o părere.
Şi anume: de ce nu înţeleg unii oameni de teatru/film din România (vreţi nume? Halacu-Nicon, Mălăele) că proverbul sau zicala „dacă tăceai, deştept rămâneai”, conţine nu o sămânţă, ci un stejar de adevăr? Ce-i trebuie lui Chris Simion să se ia la harţă cu nişte anonimi? De ce nu a putut să-şi ţină naibii gura?

Pentru că, doamnă Simion, ce rămâne în urma Dvs. nu judecaţi Dumneavoastră, ci posteritatea. Asta e, ni se întâmplă tuturor. Şi, logic vorbind, nu poţi să fii propria ta posteritate. Nu merge. Regret. Iarăşi, cu casa închisă se joacă şi şuşele lui Ţociu şi Palade. „Casa închisă” ne spune ceva despre succesul spectacolului, poate (deşi „casa” poate fi foarte mică, şi se închide uşor), dar succesul nu înseamnă întotdeauna calitate.
Iar chestiile astea cu „invidie” şi „când eşti un nimeni”… Ce să mai zic. Penibile, doamnă Simion. Penibile. Rău de tot.

Dar desigur, împărăţia Domnului este mare, foarte mare, şi în ea are loc tot felul de lume.
Deci şi Chris Simion.

Explicaţie

Babelor,

Îmi cer scuze pentru absenţa nemotivată din ultimele zile, strâns legată de absenţa Vetei din aceeaşi perioadă. Ce s-a întâmplat:

Stăteam într-o seară la televizor şi mă uitam aşa, ca proasta, la un meci de hochei. Nici nu ştiu cine juca. Steaua? Ploieşti? Satu Mare? Habar n-am.
Ei, şi cum stăteam eu cuminte la televizor, apare Veta, beată, şi se aşează lângă mine.
„Ce te uiţi la căcatul ăsta?”, zice.
„Păi mă uit”, spun eu.
„Da’ e o prostie”, zice ea.
„N-ai decât să pleci”, răspund civilizată.
Ea că nu, că să dau pe alt program, că e nu ştiu ce balet pe Mezzo, eu că mă cac în baletul ei, ea că am creier cât o găină, eu că ea are creier cât un gândac şi mai bine să se ducă să-şi facă lecţiile la latină
(a început un curs de latină, fără nici un rost, doar ca să arunce banii pe geam şi să facă pe deşteapta, vorbeşte tot timpul aiurea acum, zice „ego te absolvo” când bate şniţelul, ce să mai, e nebună). Ei, şi aşa, din vorbă-n vorbă, s-a ajuns la înjurături, apoi îmbrânceli, şi în cele din urmă ne-am luat la bătaie. Ne-am bătut timp de trei zile şi trei nopţi: ba eu o ridicam pe ea în aer şi o trânteam pe canapea de intra în ea până la brâu, ba ea mă lua pe mine şi mă băga până la umăr în bibliotecă… În fine, în cele din urmă a apărut de undeva un corb.
„Bă corbule”, zic eu, „adu şi mie termosul cu ceai din bucătărie, şi te-oi răsplăti cu averi şi bogăţii neînchipuite”.
„Bă, stai aşa, corbule”, zice Veta, „mai bine adu-mi mie termosul ăla, şi îţi dau jumate din apartamentul ăsta”.
Bine, corbul nu vorbea, zburase şi el din întâmplare la noi, a clipit de două ori şi a plecat.
Moment în care eu şi Veta am luat fiecare câte un paloş de pe perete, unde atârnă câteva arme de toată frumuseţea, şi le-am ciocnit. Doar că eram cam slăbite amândouă, şi când s-au izbit paloşurile sau paloşele sau cum o fi pluralul lor, ne-am sucit braţele amândouă. Mergi la doctor, pune ghips, vă daţi seama… Aşa că deocamdată stăm pe fotolii uitându-ne urât una la alta, şi nu prea putem să scriem (textul ăsta l-am scris cu nasul, dar mi-a cam obosit). Promit să revenim în curând, adică azi-mâine, când ne vom mai fi întremat puţin şi ne vom fi spart ghipsurile.

Pupăciuni,

Rhetta

Poşta redacţiei trei

Altă scrisoare de la o cititoare. De fapt un mail. Zice aşa:

„Babo Rhetta Marx,

ce îmi place mie la voi e că sunteţi tupeistice. Da’ nu ştiu cât din tupeul vostru este adevărat şi cât este făcătură. Îţi trimit aici o poezie, să văd dacă ai tupeul să o bagi pe blogul vostru. Zi-mi ce crezi despre ea.

Doina”

Şi urmează poezia (n-are titlu, era într-un fişier Word numit document1):

„Venisei la mine cu un brad
Un brad frumos, spuneai
Dar era cald, poate pe drum
Când ai intrat în tramvai
Sau când ai coborât
L-ai frecat de uşă
Acele cădeau

Te uitai ca un bou
Cum caut un suport
Îl ţineai în braţe
Îl strângeai
Acele cădeau

Aşa că atunci
Când am îngenuncheat în faţa lui
Ai bâiguit o scuză
Bradul era gol
Nici un ac
Nici un con
Bradul mort
Uscat
Între noi”

Dragă Doina,

Eu nu mă pricep la poezie. Adică mă pricep la poezie, dar nu mă pricep la ce-ai scris tu. Deduc că este o metaforă pentru o partidă de sex care n-a avut loc. Tema nu mi se pare să fie mare scofală, forma e ok, are câteva pasaje bune, mai ales strofa a doua. Nu înţeleg însă de ce bradul era cald, şi nici ce importanţă are chestia asta. Aş fi scos-o în locul tău.
A, dacă mai scrii ceva, ar fi bine să fie cu rime. Aşa cum scrii tu acum, poate scrie oricine. Nu dau nume, că se subînţeleg oricum.

Salut,

Rhetta