David şi Goliat, sau despre dimensiuni

Probabil că ştiţi povestea aia cu David şi Goliat. Goliat e un tip mare din tribul filistinilor. Oamenii lui au o răfuială cu evreii, şi Goliat zice „Bă, hai să rezolvăm treaba aşa: unul dintre voi vine-ncoa, io mă bat cu el, şi cine câştigă ia tot. Adică dacă io câştig, voi, evreii, vă cărăbăniţi de-aici”. Evreii stau pe gânduri; Goliat este totuşi un fel de uriaş, şi nimeni n-are chef să şi-o ia în faţă de la el. Dar de undeva apare un tip destul de mic de statură, care zice „Ce bă, cine-i Goliat ăsta? Io mă bat cu el, şi fără armură, doar cu o praştie”. Toată lumea zice „Ai înnebunit, o să te facă zob”, dar David se duce pe câmpul de luptă, îi zboară o piatră-n cap lui Goliat, îi taie capul şi gata, evreii i-au bătut pe filistini şi David ajunge regele evreilor.

Povestea s-a întâmplat (dacă s-a întâmplat) acum câteva mii de ani, dar totuşi şi-a pus amprenta pe tot ce s-a întâmplat mai târziu. Pentru că de-atunci lumea ţine cu ăia mai mici. În orice: fotbal, politică, război, şah, tenis, economie, film… Numai în literatură nu, unde când un scriitoraş necunoscut ia premiul Nobel, toată lumea sare cu gura, că de ce i l-au dat lui şi nu unui scriitor mare, gen Philip Roth sau Updike sau Murakami sau Cărtărescu.
În fine, dar regula cere să ţinem cu ăla mai mic. De-aia ne bucurăm când Lichtensteinul face un egal cu Portugalia, când un film care a costat patru lei ia vreun premiu la Cannes sau chiar Oscarul, când Erin Brockovich câştigă procesul contra unui concern uriaş.
Doar că uneori ne bucurăm prosteşte, zic eu. Sau ţinem cu ăla mai mic fără să ne intereseze dacă el are şi dreptate. Nu, babelor, ne-ajunge să ştim că-i mai mic. De-aia juma’ de Europă tinde să dea dreptate palestinienilor în conflictul ăstora cu Israelul: pentru că sunt mai mici (bine, şi pentru că juma’ de Europă are boală pe evrei). De-aia oamenii dau bani la Greenpeace ca să facă tot felul de năzbâtii contra unor concerne: pentru că sunt mai mici. Vă daţi seama că dacă Greenpeace ar zice „o să demonstrăm contra măcelarului Georgescu, pentru că spintecă animalele cu un cuţit neascuţit, provocându-le dureri groaznice”, toată lumea ar ridica o sprânceană: „Măcelarul Georgescu? Dar e un tip foarte simpatic, ţine măcelăria aia de patruzeci de ani, cuţitul e neascuţit pentru că moşul n-are bani să-l ascută”. Aşa că ăia de la Greenpeace se leagă în schimb de uşa vreunui concern, şi lumea zice „Da, normal, concernele astea sunt ceva de groază, conduc lumea din umbră, blablablablablablabla”. Deşi poate că concernul în cauză n-a făcut nimic rău, ba chiar dimpotrivă: a inventat un leac înpotriva tuberculozei sau un măr în care nu intră viermi. Greşeala lui fiind că nu dă medicamentul gratis întregii Africi, sau că viermele care nu poate intra în măr moare de foame (scandal!).
Din păcate, nici Hollywoodul nu înţelege că „Small is not always good”, şi ne serveşte tot felul de filme cretine, gen Erin Brockovich sau The Constant Gardner sau Insider sau sau sau sau sau, în care nişte oameni amărâţi luptă contra unor trusturi uriaşe. Oamenii amărâţi având evident mereu dreptate şi trusturile uriaşe fiind întotdeauna imorale.
Bine, şi mai sunt filmele alea în care un biet om luptă contra statului. Statul fiind de obicei ăla American, nu un stat pe bune imoral, cum ar fi Rusia, Siria, Coreea de Nord sau Arabia Saudită.
În fine, babelor, vorba lungă, sărăcia omului. Vreau doar să vă zic că ăla mai mic nu are întotdeuna dreptate, şi că mărimea nu este un indicator moral.

Bine, poate că ar trebui să adaug că tot postul ăsta a pornit de la bătaia de aseară dintre mine şi Veta. Când în sfârşit vecinii au reuşit să ne despartă, mai toţi au zis că eu sunt de vină, că sunt mai mare şi mai bătrână, şi i-au plâns de milă soră-mii.
Şi de fapt nu-i chiar aşa, babelor. Nu-i de loc aşa. Veta a început. A mâncat toţi cârnaţii, pe care EU i-am cumpărat, după care mi-a râgâit în faţă.
Şi eu ce era să fac?

Recomandarea vizuala – www.mysoju.com

Pentru cei care cred ca lumea anglo-saxona si domnul Andrei Boncea produc singurele seriale din lume care merita vazute, iata, vin din nou sa raspandesc lumina. Adica sa fac recomandarea vizuala a lunii – si nu numai. Puteti s-o folositi dupa bunul plac mult timp de-acum incolo pentru ca e un adevarat filon de pepite, sau corn al abundentei, sau damigeana cu bunatati, nu stiu cum sa mai zic. Este vorba despre situl nipon http://www.mysoju.com, pe care daca aveti rabdarea sa va dati cu placa virtuala, veti vedea ca si altii – sau mai ales altii – stiu sa faca seriale. Si chiar bune, nu ca Tache.

Primele doua recomandari pe care vi le fac sunt Hana Yori Dango (Boys Over Flowers) si Densha Otoko (The Train Man). Presimt ca producatorii romani de seriale trebuie sa ia notite si, ca o consecinta fireasca, sa-si dea demisia. N-o vor face, pentru ca producatorii romani de seriale nu au bun simt. Pacat.

Recomandarea muzicala

Babelor, zilele trecute am crezut pentru un scurt moment ca am reusit in sfarsit sa scap de sor-mea. Fiind plecata de-acasa si vazand ca-ntarzie am avut asa, un filing, cum zice baiatul de la parter, ca mi s-a implinit visul de-o viata si nu se mai intoarce. Ca, adica, am scapat de ineptiile pe care le debiteaza zilnic. N-a fost sa fie. S-a-ntors cu o verva mai mare ca oricand, perorand in continuare despre evrei si alte nemultumiri pe care le-a acumulat in decursul celor obzecisiceva de ani pe care i-a trait.

Si pentru ca tot zicea ca aici, la noi, nu se vorbeste despre futai, ma grabesc s-o contrazic. Asta nu inseamna ca o sa devalui picanterii si puloaiele de doi metri care m-au penetrat in decursul acelorasi obzecisiceva de ani pe care-i am. Nu fiind de moda veche, adica old school – cum zice tot baiatul de la parter, am sa va impartasesc o aventura romantica din tineretea mea. Si, odata cu asta, am sa va fac si recomandarea muzicala a saptamanii.

Il chema Ralph, dar eu ii spuneam Ralphica, sau Ralphisor. Era englez, nascut prin 1870 daca va vine sa credeti, da’ nu la oras, ci undeva pan imprejurimile mlastinoase ale Londrei. Io, io eram de la oras, da el era englez si ma mandream cu asta de cate ori venea la noi in Valahia sa ma vada. Ma rog, a venit o singura data, dup-aia nu i-a mai trebuit. Da’ a fost suficient cat sa se petreaca fapta. Bucuria. Ma rog, cum vreti sa-i ziceti. Da’ cert e ca atunci, in singura seara pe care am petrecut-o in casa alor mei, gagiu a fost atat de impresionat de mine si de sarmalele pe care le facuse maica-mea, ca a scris cea mai buna lucrare a lui.

Se numeste Concertul pentru oboi si coarde in la minor. A, da, si numele lui complet era Ralph Vaughan Williams. Probabil n-o sa ascultati niciodata chestia asta, dar dac-o faceti promit sa nu va para rau. Prietenii nostri de la ateneu’ din Ploiesti ar fi probabil mandri de mine.

Rhetta se oftică degeaba

Babelor,

Stăteam pe balcon şi fumam o ţigară, încercând să fac rotocoale din fum. Am reuşit, aşa că am trecut la cuburi. Am reuşit şi asta, aşa că am căzut pe gânduri.
Mă gândeam la internet, mai exact. Şi la anonimitate.
Pentru că aici, în internet, ce suntem noi? Nişte anonime şi anonimi, reduşi la un nume şi un avatar. Dar de fapt ce ştim unii despre alţii, unii despre altele, unele despre alţii, unele despre altele?
Păi vă zic eu, ştim un căcat.
Adică voi ce ştiţi despre mine? Numai ce v-am zis eu: cum mă cheamă, că am o soră afurisită şi nişte pisici, că îmi place să mă uit la filme, că mă băşesc în somn… În fine, ştiţi voi câte ceva. Dar este de ajuns? Uitaţi, de exemplu nu ştiţi când este ziua mea. Şi deci nu o să îmi daţi nici un cadou, başca că nici măcar o felicitare n-o să primesc, două cuvinte acolo… Şi atunci? În ziua respectivă o să stau pe canapea privind în gol sau la televizor, e cam totuna, şi o să aştept cadouri, şi ca în fiecare an nu o să primesc decât o cană de la Rhetta şi o damigeană cu vin de la administratorul blocului. Dar de la voi? Pula! Nimic! Halal cititori şi cititoare, care de ziua mea nu îmi dau nici măcar o şalupă să mă plimb pe Herăstrău cu ea, sau un set de şase valize Rimowa, în valoare de 2600 Euro, cu care să mă duc în Brazilia de Crăciun!
Aşadar, babelor, notaţi-vă mare în calendar, ca să nu uitaţi: ziua mea este pe 3,4 şi 17 Noiembrie. Şi mai notaţi acolo: set de valize Rimowa, seria Classic Flight, sau şalupă Herăstrău. Eventual vorbiţi-vă, să nu îmi daţi din greşeală acelaşi cadou.

Vă pup,

Rhetta

O conferinţă

Babelor,

V-am ginit, nu vă mai ascundeţi. Ştiu că veniţi aici doar ca să ne auziţi pe mine şi pe soră-mea depănând poveşti, în speranţa că odată şi-odată va veni vorba şi despre futai.
Nu ziceţi că nu-i aşa, că-i păcat de Dumnezeu.
Totuşi, nici astăzi nu vă voi vorbi despre sex.
Vă voi spune în schimb o poveste despre o parte a lumii în care avem norocul şi/sau ghinionul să trăim.
Se întâmplă aşa:

Săptămâna trecută a avut loc la Geneva sub egida UNO o conferinţă despre rasism. Mai exact, o conferinţă despre faptul că rasismul e de căcat.
Până aici sunt de-acord. De-aici în colo, nu.
În comitetul de organizare a conferinţei se află Libia, Cuba şi Iran, state care se află, după cum ne putem da seama cu uşurinţă, nu tocmai în prima linie a luptei contra rasismului şi discriminării. Oaspetele de onoare al conferinţei a fost un domn Ahmadinejad, preşedintele Iranului, cunoscut mai ales prin tiradele sale interminabile, mincinoase şi imbecile la adresa evreilor şi a Israelului.
După cum era de aşteptat, Ahmadinejad s-a urcat la tribună şi a început să-i porcăiască pe evrei, învinuindu-i de mai tot: rasism, genocid, minciună, etc., şi pomenind în treacăt şi holocaustul, despre care domnul Ahmadinejad are o părere destul de în afara mainstreamului celor care studiază subiectul. Mai precis, el crede că holocaustul este o exagerare, menită să ne facă pe noi, vest-europenii, să le plângem evreilor de milă şi să le dăm un stat în care să poată să comită în voie un genocid, la rândul lor.
Ştiind cam despre ce va fi vorba la conferinţa asta, câteva state au preferat să nu se ducă, ci mai bine să facă un ping-pong în curte sau să iasă la o bere cu prietenii. Alte state s-au dus, dar au anunţat că dacă Ahmadinejad începe să vorbească despre evrei, ele vor părăsi sala.
Zis şi întâmplat: Ahmadinejad şi-a început discursul, a zis de evrei, şi delegaţii statelor din UE s-au ridicat în picioare şi au ieşit din sală.
Mare gest mare, nu?
Bineînţeles că majoritatea delegaţiilor a rămas şi la sfârşit a aplaudat. Bineînţeles că delegaţiile Elveţiei, Vaticanului şi Norvegiei au rămas şi ele. Măcar trimisul Norvegian a ţinut un discurs după Ahmadinejad şi a afirmat că spusele acestuia nu aduc nici un folos nimănui, sau ceva în genul ăsta. Bineînţeles că conferinţa s-a dovedit a fi fost o greşeală.
Dar asta e, nu?
Nu.
Să fi fost eu preşedinta României, titlu care mi se cuvine pe deplin, m-aş fi dus personal la conferinţă, în loc să trimit un eunuc securist. Aş fi rămas în sală în timpul discursului lui Ahmadinejad. Aş fi cerut cuvântul după el. Şi i-aş fi zis în faţă că este un imbecil, o javră, o jigodie, un căcat, un rasist, un clovn, un banc prost, etc. etc. etc.
I-aş fi explicat cum a fost de fapt cu holocaustul. Cum este de fapt cu Palestina. De ce Israelul are dreptul să existe. De ce cuvintele lui nu fac altceva decât să împroaşte cu căcat religia de care este atât de mândru. Şi, last but not least, de ce locul său, al lui Ahmadinejad, în istorie, va fi undeva, sub talpa lui GWB, între o gumă de mestecat şi o fărâmitură de căcat.
Amin.

Universitatea Nationala de Moarte

Babelor, noi ne-am adunat aici din cauza unui scop comun: suntem batrane si vrem sa fim si mai batrane. In afara de asta, totusi, e ceva mai mult care ne uneste: o rautate incredibila care, sper eu, creste de la o zi la alta tot mai mult si (iar sper) intr-o buna zi va da pe dinafara, cotropind viata reala.

Ma aflu acum, aici, scriind aceste randuri, pentru ca rautatea mea cumplita si-a gasit o noua tinta, cred eu, pe buna dreptate. Aceasta tinta se numeste Universitatea Nationala de Arte Bucuresti, mai exact websitul acestei – cica – facultati. Babelor, eu insumi credeam c-o sa ajung candva Goya – sau Ion Barbu, nu mai stiu – dar n-a fost sa fie. Chiar si-asa, referitor la lumea asta am pastrat mereu in minte, suflet si ficat, o imagine – o imagine, repet, si nu o scandura sau altceva – extrem de plastica si de grafica in acelasi timp, dand pe dinafara de o voluptate… cum sa explic… a, da, o voluptate a culorilor si formelor care converg spre infinit, reducand imposibilitatea si conceptualizand-o irefutabil, asa cum ar teoretiza, probabil, orice critic de arta adevarat. Ati inteles, in mintea mea decrepita, se nasc, cand ma gandesc la asa ceva, imagini inefabile, nespuse, nemaigandite candva, care explodeaza in nuante, si culori si structuri 2d care depasesc orice imaginatie. Iar lucrul asta il traieste, banuiesc, orice persoana pentru care universul respectiv inseamna ceva. Dar nu si cei care au conceput situl facultatii.

In mintea acestor imbecili, portalul virtual prin care se patrunde in lumea lor grafinefabila, sau pictotala, sau cum ar trebui de fapt sa fie, arata pur si simplu ca o pula. Ma rog, aici le fac un compliment, pentru ca o pula arata totusi cumva, are o forma, un sens, un scop. Situl lor, nu. De o banalitate si o saracie cumplita, el nu arata de fapt nici cum. E gol. Searbad. Nu tu o schita, un crochiu de Lautrec, sau de Caracci, sau de cine vreti voi, care sa se ghiceasca subtil din layerele artificiale ale sitului. Nu. Nimic. Nada. Urat si trist, ca si viziunea lor despre artele plastice. Prefer sa cred – si, din nou, sa sper – ca o asemenea raportare la imagine nu e simptomatica pentru romani. Mi-e teama ca ma insel.

Singura intrebare pe care mi-o pun vazand asa ceva, este de ce studentii cacatului respectiv de facultate nu fac ceva in sensul asta. De ce nu se revolta, de ce nu scriu pizda pe websit, de ce nu dau foc la facultate. Mai ales ca sunt o gramada de sectii responsabile de multe din elementele vizuale ale acestei societati. Explicand in debutul postului ca rautatea mea creste pe zi ce trece si mandrindu-ma cu asta, am decis sa-i ajut. Asa se face ca, pe calea asta, doresc sa-i fut in gura pe autorii websitului – desi n-am cu ce – si sa declar ca sunt niste nulitati. De asemenea si pe aceia dintre profesori care au aprobat vizualul sitului, spunand „e bine, merge-asa”.

Pentru cei care nu-mi intelegeti indignarea sau va intrebati cum de-mi suporta sor-mea lipsa de maniere, intrati, va rog, o secunda pe http://www.unarte.ro. Mai mult nici nu se poate, veti regreta instantaneu.

Colecţia de filme babane: Pat Garrett and Billy the Kid

Babelor,

Ştiu că vă plac westernurile. Se citeşte pe mutrele voastre. Şi mie îmi plac: cai, pistoale, dueluri, tâgâdâm-tâgâdâm, poc-poc…

De-aia vă recomand astăzi un film deosebit de baban. Pat Garrett and Billy the Kid.

Povestea (oareşcum adevărată) este următoarea:

America. Secolul 19 se apropie de sfârşit. Lucrurile încep să se schimbe. Vestul sălbatic este pe cale să fie domesticit. Pat Garrett, un fost bandit, este numit şerif şi i se porunceşte să-l aducă în faţa justiţiei pe Billy the Kid, căruia Garrett i-a fost mentor, tată, prieten. Garrett îi cere lui Kid să se lase de prostii şi să plece în Mexic. Îi explică că locul său nu mai este în America. „The time have changed, Kid”, îi spune. „Maybe, but I didn’t”, răspunde Kid.
Ei, şi de aici începe vânătoarea. Garrett şi oamenii lui contra lui Kid şi oamenii lui.
Nu vă spun ce se întâmplă în film, pentru că vreau să-l vedeţi. De fapt nici nu se întâmplă mare lucru. Ne este clar de la început încotro se îndreaptă. Dar pot să vă zic de ce trebuie văzut.
În primul rând, din cauza regiei lui Peckinpah. Care a fost un regizor mare, foarte mare, şi care a influenţat enorm tot ce a venit după el (observaţi, de exemplu, cum foloseşte ralanti-ul, care este într-un fel emblema lui).
Apoi, muzica lui Bob Dylan. Unora s-ar putea să nu le placă. Pe mine mă dă pe spate de fiecare dată când o aud.
Şi în al treilea dar nu ultimul rând, atmosfera din anumite scene. Poate că nu scenele importante: dialogul lui Garrett cu un tâmplar care construieşte sicrie. Un fel de duel între Garrett şi un barcagiu (mai curând plutagiu, de fapt). Scena în care Kid se întâlneşte absolut întâmplător cu unul din ajutoarele lui Garrett, un moşulică.

Babelor, vă zic: filmul merită. Este vorba despre prietenie, bărbaţi, valori morale, respect, trădare, libertate, progres, autoritate, moarte, America… Aproape despre tot, în afară de dragoste. Este vorba despre cum curge timpul şi ce pierdem din cauza asta. Un film melancolic şi trist, care pune multe întrebări şi ne lasă pe noi să găsim răspunsurile.

Şi dacă tot îl vedeţi, căutaţi versiunea lui Peckinpah, adică aveţi grijă să scrie director’s cut pe el.

Rhetta

Cum se închide un blog

Babelor,

Nu vă speriaţi şi nu intraţi în panică, nu este vorba despre ce credeţi. Blogul Surorilor Marx nu se închide, sau nu astăzi, nu acum, nu cu acest post. Despre altceva este vorba.
Ixtab ne aduce la cunoştinţă pe blogul ei că s-a închis blogul Poiana lui Mayuma. Cumva îi pare rău, ceea ce este dreptul ei. Mayuma îşi închide blogul cu următoarele cuvinte:

„Un gînd mai vechi îmi şoptea că trebuie să mă opresc, aşa voi face, declar închis blogul acesta Poiana lui Mayuma, şi nu voi reveni asupra deciziei în nicio circumstanţă. Am alte proiecte asupra cărora mă voi concentra în perioada următoare şi blogul nu mai face parte din viaţa mea, mă voi opri din scris, nu voi mai intra pe alte bloguri nu voi mai citi blogurile de la noi şi nu voi mai posta niciun fel de comentarii pe nicaieri, au trecut aproape trei ani, cred că asta este soluţia cea mai echitabilă cu putinţă şi cea mai comodă pentru mine. Vă doresc succes şi multă baftă! Paşte fericit! Vacanţă plăcută!”

Bun, ok, treaba lui, spor la treabă în continuare, îi dorim succes în activitate etc.
Ce mă enervează la Mayuma, şi ce m-a indispus la teroristă, este doza mărită de melodramă hollywoodiană din ultimul post. Adică bine, îşi închid blogurile, şi? De ce trebuie să anunţe şi explice acest fapt divers cu atât tam-tam? De ce nu scriu oamenii ăştia pur şi simplu cuvântul „închis” şi gata?
Faptul că unii nu pot face una ca asta nu denotă decât că se iau prea mult în serios, îşi dau prea multă importanţă. Închipuiţi-vă că pe uşa florăriei de la colţ (oricine are o florărie la colţ) ar apărea într-o zi următorul anunţ:

„În ultima vreme m-am gândit din ce în ce mai des că ar fi momentul să trag oblonul şi să închid tărăboanţa. Lumea nu mai cumpără flori ca pe vremuri, tinerii nu se mai duc la întâlniri cu un buchet de trandafiri, copiii nu le mai aduc mamelor nici măcar o simplă garoafă, nimeni nu mai are timp să se bucure de mirosul unei flori. Şi iată deci că am luat în sfârşit o hotătâre: această florărie, în care am muncit opt ani cu drag şi pasiune, se va închide astăzi definitiv. Nimeni şi nimic nu mă va face să revin asupra acestei decizii, pe care o declar finală. Nu voi mai atinge o floare în viaţa mea. Nu voi mai explica nimănui cum trebuie alcătuit un buchet pentru o mireasă. Nu voi mai mângâia ferigile fragile în vecii vecilor. Nu voi mai trage în piept mirosul lalelor în nici o dimineaţă. Nu. Această florărie este închisă. Mă voi deda altor activităţi, voi încerca să-mi fac alte pasiuni. Nu încercaţi să mă faceţi să-mi schimb părerea; nu veţi reuşi, chiar dacă mi-aţi fost clienţi fideli de la începuturile florăriei. Aceste uşi nu se vor mai deschide pentru nimeni niciodată. Vă doresc sărbători fericite. Florarul Dumneavoastră.”

Nu, babelor, nu veţi citi niciodată cuvintele de mai sus. Pentru că florarul dumneavoastră ştie prea bine că este doar un florar printre mulţi alţii, şi că clienţii săi pot cumpăra flori la fel de bine şi din altă parte. Aşa că va lipi pe geam un mic bilet pe care va scrie „Închis” sau „Florăria se desfiinţează” sau „Reducere 50%: închidem”, şi that’s it. Fără lacrimi, fără explicaţii, fără regrete.
Şi fără să dea interviuri în care să-şi explice decizia mai apoi.

E chiar atât de greu?

Vizi -tor

Nu. Aseara, in ciuda lu’ amortzeala de care ziceti, s-a intamplat totusi ceva fain. Eram singura, asa cum se-ntampla in toate filmele-alea cand apare nava spatiala si toti restu familiei doarme de la placinte si friptane, si nu vede nava. Si muzica face: tan-tan-tan-tannnnn… si de dupa colt apare unu cu capu’ verde si palnie-n loc de urechi si nimeni nu te crede dup-aia daca spui ca l-ai vazut.

Deci ies pa scara blocului sa duc gunoiu. 4, 6 dimineatza, ora care nu exista, io singura nebuna care face-asa ceva. E si unde nu mi se pare deodata ca lucrurile nu mai sunt asa cum erau, desi erau la fel. Da’ stiti senzatia aia, cand te uiti in jiur si ti se pare c-ai mai vazut totu’ o data, desi nu l-ai mai vazut. Impresie care mi se-ntarea de la bazaitu’ de la becurile de la ghena, albinoase, alburoase-asa, nu stiu cum sa zic, ca zgomotu de albine. Soneria in forma de leu a lu don’ colonel de la 3 clipea din ochi, parca. Ceva in jur susura neprielnic, ca si cum uzina lu’ nea Mitica fusese data numa pa-nalte, cu bassu la minim. As continua, da n-are rost. Totu’-n jur plutea, asta-i ideea, si io insami nu eram sigura daca io ma misc, peretii danseaza, sau si io si peretii curgem la vale.

E si-acuma… unde nu-ncep sa aud niste voci nasoale-n juru meu, desi io le percepeam in mii de feluri, adica mi se pareau si nasoale, si ca ma gadila, si pline de zahar, si maro. Adica, cum sa zic, la orice ma gandeam in clipa aia, asa deveneau vocile, de nu-mi venea sa cred. E, si vocile au inceput sa zica cam asa: „heptip. erdetu. frepepep. reverbewdoy. saipolur. cneazdon. filiropula. cruntop. lopata. fidibonjur. houspart. ignet. Aa… stai sa-mi aduc aminte ce-au mai zis. A, da, la un moment dat au inceput sa cante pe niste voci de-astea de te baga-n mormant, de ziceai ca-i o biserica care canta la chitara. Asa facea: iuuuuuuuu… balabalabalabala… si la un moment dat pe multe voci exploda: ngngngstraboladid!! Imi aduc aminte perfect cuvantu asta, ca-l ziceau repetat, probabil ca sa-mi atraga atentia ca nu e bine.

E, si la moment dat ca sa n-o lungesc apare o chestie-n fatza mea de nu era adevarat. Da’ nu era cu cap verde si alte cacaturi ca-n filme, ca niciodata nu-i asa, stiti si voi din intalnirile pe care le-ati avut. Nici nu stiu cum dracu era, ca mintea mea nici nu putea sa perceapa imaginea. Sa zic asa, poate, da nu se-apropie, da’n fine acuma ‘ncerc si io: deci ca un afis, avea capu’ ca un afis transparent, sau de apa, care mergea de colo-colo si-n acelasi timp venea repede-napoi, nu stiu cum dracu sa zic. In acelasi timp din afisu asta iesea o muzica asa inceata cu culori, care te simtea daca esti suparat sau nu si imediat intervenea in tine sa te deranjeze cu muzica aia, care era cumva ca o mana. Mama ce m-am speriat, habar n-aveti, de fapt cre’ ca nici speriata nu mai eram ca-mi borasem tot interioru’ pe scara blocului.

E si pan la urma dupa toata asta se lasa cumva ca o liniste si-ncepe afisu’ ala sa vorbeasca cu mine, da tainic, asa soptit, ca si cum era un mare secret: fifin. vreron. iurer. rrruben, ddovleac, sinapt, deklog, zibzend, si dup-aia ncepe din ce in ce mai repede si mai rau, de te cacai pe tine: dukdebdukdebdukdebden, si-o tine-asa pana trage cumva ceva din mine, ca si cum sufletu meu era pus pe un pres si l-ar fi scuturat. Si-atat.

Dup-aia m-am trezit in pat langa Rhetta, da’ cu un gust ingrozitor in gura. Habar n-am ce-a vrut sa-nsemne chestia asta. Poate ca blogu nostru se va-nchide curand sau va capata alta forma? Posibil. Tot ce stiu e cacamasa ma simt io fatza cu majoritatea de bloage romanesti, ca extraterestru’ fatza cu mine. Sau invers, nici nu stiu acuma, ca prea m-am speriat. La ALȘ mai platesc atentie cand vorbeste cu sor-mea, ca pare singuru cu ceva de zis.

A, da, si mi-a lasat extraterestru si poza asta. Banuiesc c-a vrut sa v-o arat voua. O dedic atunci la cititorii blogului nostru.

Rhetta Marx se plictiseşte

Babelor,

Ieşisem aseară la plimbare pe aleile blogosferei româneşti. N-aveam nici un gând rău, jur; vroiam doar să văd cine ce prostii mai scrie, să arunc cu câteva pietre în ferestrele oamenilor şi să fug.
Şi uitându-mă eu aşa în stânga şi-n dreapta, pe blogurile de top din nu ştiu ce ranking, am descoperit cu tristeţe că n-am cu cine.
Nu, domne, n-am cu cine. N-am cu cine să mă cert. Unii scriu despre politică, care mă interesează la fel de puţin ca botanica. Alţii scriu despre ce muzici ascultă. Alţii despre ce fac la birou. Nu zic că e rău; dimpotrivă, e bine să ştii cum lucrează oamenii, ce se mai întâmplă pe piaţa imobiliară din Bucureşti, sau că ACDC nu vin în România. Am citit lucruri interesante, cugetări de bun-simţ, poveşti haioase, descrieri emoţionante, etc. etc. etc.
Doar că nu de asta plecasem la plimbare.
Babelor, problema mea e că nu prea mai am cu cine să mă hărţuiesc: soră-mea e într-o stare de semi-comă alcoolică, vecinii care erau deranjaţi de muzica pe care o ascult s-au mutat, iar cei câţiva bloggeri de care m-am luat sunt oameni care n-au chef de ceartă. Până şi ALŞ s-a moleşit, probabil din cauza căldurii.
Şi atunci? Ce-i de făcut? Îmi poate recomanda cineva o ţintă de calitate, de preferinţă o persoană irascibilă şi întrucâtva publică de care să mă pot lua şi care să nu zică „mda, ai şi tu dreptatea ta”?
Hai, babelor, ajutaţi-mă. Vă rog mult.

Ca de obicei, cele mai bune sugestii primite vor fi premiate.