David şi Goliat, sau despre dimensiuni

Probabil că ştiţi povestea aia cu David şi Goliat. Goliat e un tip mare din tribul filistinilor. Oamenii lui au o răfuială cu evreii, şi Goliat zice „Bă, hai să rezolvăm treaba aşa: unul dintre voi vine-ncoa, io mă bat cu el, şi cine câştigă ia tot. Adică dacă io câştig, voi, evreii, vă cărăbăniţi de-aici”. Evreii stau pe gânduri; Goliat este totuşi un fel de uriaş, şi nimeni n-are chef să şi-o ia în faţă de la el. Dar de undeva apare un tip destul de mic de statură, care zice „Ce bă, cine-i Goliat ăsta? Io mă bat cu el, şi fără armură, doar cu o praştie”. Toată lumea zice „Ai înnebunit, o să te facă zob”, dar David se duce pe câmpul de luptă, îi zboară o piatră-n cap lui Goliat, îi taie capul şi gata, evreii i-au bătut pe filistini şi David ajunge regele evreilor.

Povestea s-a întâmplat (dacă s-a întâmplat) acum câteva mii de ani, dar totuşi şi-a pus amprenta pe tot ce s-a întâmplat mai târziu. Pentru că de-atunci lumea ţine cu ăia mai mici. În orice: fotbal, politică, război, şah, tenis, economie, film… Numai în literatură nu, unde când un scriitoraş necunoscut ia premiul Nobel, toată lumea sare cu gura, că de ce i l-au dat lui şi nu unui scriitor mare, gen Philip Roth sau Updike sau Murakami sau Cărtărescu.
În fine, dar regula cere să ţinem cu ăla mai mic. De-aia ne bucurăm când Lichtensteinul face un egal cu Portugalia, când un film care a costat patru lei ia vreun premiu la Cannes sau chiar Oscarul, când Erin Brockovich câştigă procesul contra unui concern uriaş.
Doar că uneori ne bucurăm prosteşte, zic eu. Sau ţinem cu ăla mai mic fără să ne intereseze dacă el are şi dreptate. Nu, babelor, ne-ajunge să ştim că-i mai mic. De-aia juma’ de Europă tinde să dea dreptate palestinienilor în conflictul ăstora cu Israelul: pentru că sunt mai mici (bine, şi pentru că juma’ de Europă are boală pe evrei). De-aia oamenii dau bani la Greenpeace ca să facă tot felul de năzbâtii contra unor concerne: pentru că sunt mai mici. Vă daţi seama că dacă Greenpeace ar zice „o să demonstrăm contra măcelarului Georgescu, pentru că spintecă animalele cu un cuţit neascuţit, provocându-le dureri groaznice”, toată lumea ar ridica o sprânceană: „Măcelarul Georgescu? Dar e un tip foarte simpatic, ţine măcelăria aia de patruzeci de ani, cuţitul e neascuţit pentru că moşul n-are bani să-l ascută”. Aşa că ăia de la Greenpeace se leagă în schimb de uşa vreunui concern, şi lumea zice „Da, normal, concernele astea sunt ceva de groază, conduc lumea din umbră, blablablablablablabla”. Deşi poate că concernul în cauză n-a făcut nimic rău, ba chiar dimpotrivă: a inventat un leac înpotriva tuberculozei sau un măr în care nu intră viermi. Greşeala lui fiind că nu dă medicamentul gratis întregii Africi, sau că viermele care nu poate intra în măr moare de foame (scandal!).
Din păcate, nici Hollywoodul nu înţelege că „Small is not always good”, şi ne serveşte tot felul de filme cretine, gen Erin Brockovich sau The Constant Gardner sau Insider sau sau sau sau sau, în care nişte oameni amărâţi luptă contra unor trusturi uriaşe. Oamenii amărâţi având evident mereu dreptate şi trusturile uriaşe fiind întotdeauna imorale.
Bine, şi mai sunt filmele alea în care un biet om luptă contra statului. Statul fiind de obicei ăla American, nu un stat pe bune imoral, cum ar fi Rusia, Siria, Coreea de Nord sau Arabia Saudită.
În fine, babelor, vorba lungă, sărăcia omului. Vreau doar să vă zic că ăla mai mic nu are întotdeuna dreptate, şi că mărimea nu este un indicator moral.

Bine, poate că ar trebui să adaug că tot postul ăsta a pornit de la bătaia de aseară dintre mine şi Veta. Când în sfârşit vecinii au reuşit să ne despartă, mai toţi au zis că eu sunt de vină, că sunt mai mare şi mai bătrână, şi i-au plâns de milă soră-mii.
Şi de fapt nu-i chiar aşa, babelor. Nu-i de loc aşa. Veta a început. A mâncat toţi cârnaţii, pe care EU i-am cumpărat, după care mi-a râgâit în faţă.
Şi eu ce era să fac?

Anunțuri

Recomandarea vizuala – www.mysoju.com

Pentru cei care cred ca lumea anglo-saxona si domnul Andrei Boncea produc singurele seriale din lume care merita vazute, iata, vin din nou sa raspandesc lumina. Adica sa fac recomandarea vizuala a lunii – si nu numai. Puteti s-o folositi dupa bunul plac mult timp de-acum incolo pentru ca e un adevarat filon de pepite, sau corn al abundentei, sau damigeana cu bunatati, nu stiu cum sa mai zic. Este vorba despre situl nipon http://www.mysoju.com, pe care daca aveti rabdarea sa va dati cu placa virtuala, veti vedea ca si altii – sau mai ales altii – stiu sa faca seriale. Si chiar bune, nu ca Tache.

Primele doua recomandari pe care vi le fac sunt Hana Yori Dango (Boys Over Flowers) si Densha Otoko (The Train Man). Presimt ca producatorii romani de seriale trebuie sa ia notite si, ca o consecinta fireasca, sa-si dea demisia. N-o vor face, pentru ca producatorii romani de seriale nu au bun simt. Pacat.

Recomandarea muzicala

Babelor, zilele trecute am crezut pentru un scurt moment ca am reusit in sfarsit sa scap de sor-mea. Fiind plecata de-acasa si vazand ca-ntarzie am avut asa, un filing, cum zice baiatul de la parter, ca mi s-a implinit visul de-o viata si nu se mai intoarce. Ca, adica, am scapat de ineptiile pe care le debiteaza zilnic. N-a fost sa fie. S-a-ntors cu o verva mai mare ca oricand, perorand in continuare despre evrei si alte nemultumiri pe care le-a acumulat in decursul celor obzecisiceva de ani pe care i-a trait.

Si pentru ca tot zicea ca aici, la noi, nu se vorbeste despre futai, ma grabesc s-o contrazic. Asta nu inseamna ca o sa devalui picanterii si puloaiele de doi metri care m-au penetrat in decursul acelorasi obzecisiceva de ani pe care-i am. Nu fiind de moda veche, adica old school – cum zice tot baiatul de la parter, am sa va impartasesc o aventura romantica din tineretea mea. Si, odata cu asta, am sa va fac si recomandarea muzicala a saptamanii.

Il chema Ralph, dar eu ii spuneam Ralphica, sau Ralphisor. Era englez, nascut prin 1870 daca va vine sa credeti, da’ nu la oras, ci undeva pan imprejurimile mlastinoase ale Londrei. Io, io eram de la oras, da el era englez si ma mandream cu asta de cate ori venea la noi in Valahia sa ma vada. Ma rog, a venit o singura data, dup-aia nu i-a mai trebuit. Da’ a fost suficient cat sa se petreaca fapta. Bucuria. Ma rog, cum vreti sa-i ziceti. Da’ cert e ca atunci, in singura seara pe care am petrecut-o in casa alor mei, gagiu a fost atat de impresionat de mine si de sarmalele pe care le facuse maica-mea, ca a scris cea mai buna lucrare a lui.

Se numeste Concertul pentru oboi si coarde in la minor. A, da, si numele lui complet era Ralph Vaughan Williams. Probabil n-o sa ascultati niciodata chestia asta, dar dac-o faceti promit sa nu va para rau. Prietenii nostri de la ateneu’ din Ploiesti ar fi probabil mandri de mine.

Rhetta se oftică degeaba

Babelor,

Stăteam pe balcon şi fumam o ţigară, încercând să fac rotocoale din fum. Am reuşit, aşa că am trecut la cuburi. Am reuşit şi asta, aşa că am căzut pe gânduri.
Mă gândeam la internet, mai exact. Şi la anonimitate.
Pentru că aici, în internet, ce suntem noi? Nişte anonime şi anonimi, reduşi la un nume şi un avatar. Dar de fapt ce ştim unii despre alţii, unii despre altele, unele despre alţii, unele despre altele?
Păi vă zic eu, ştim un căcat.
Adică voi ce ştiţi despre mine? Numai ce v-am zis eu: cum mă cheamă, că am o soră afurisită şi nişte pisici, că îmi place să mă uit la filme, că mă băşesc în somn… În fine, ştiţi voi câte ceva. Dar este de ajuns? Uitaţi, de exemplu nu ştiţi când este ziua mea. Şi deci nu o să îmi daţi nici un cadou, başca că nici măcar o felicitare n-o să primesc, două cuvinte acolo… Şi atunci? În ziua respectivă o să stau pe canapea privind în gol sau la televizor, e cam totuna, şi o să aştept cadouri, şi ca în fiecare an nu o să primesc decât o cană de la Rhetta şi o damigeană cu vin de la administratorul blocului. Dar de la voi? Pula! Nimic! Halal cititori şi cititoare, care de ziua mea nu îmi dau nici măcar o şalupă să mă plimb pe Herăstrău cu ea, sau un set de şase valize Rimowa, în valoare de 2600 Euro, cu care să mă duc în Brazilia de Crăciun!
Aşadar, babelor, notaţi-vă mare în calendar, ca să nu uitaţi: ziua mea este pe 3,4 şi 17 Noiembrie. Şi mai notaţi acolo: set de valize Rimowa, seria Classic Flight, sau şalupă Herăstrău. Eventual vorbiţi-vă, să nu îmi daţi din greşeală acelaşi cadou.

Vă pup,

Rhetta

O conferinţă

Babelor,

V-am ginit, nu vă mai ascundeţi. Ştiu că veniţi aici doar ca să ne auziţi pe mine şi pe soră-mea depănând poveşti, în speranţa că odată şi-odată va veni vorba şi despre futai.
Nu ziceţi că nu-i aşa, că-i păcat de Dumnezeu.
Totuşi, nici astăzi nu vă voi vorbi despre sex.
Vă voi spune în schimb o poveste despre o parte a lumii în care avem norocul şi/sau ghinionul să trăim.
Se întâmplă aşa:

Săptămâna trecută a avut loc la Geneva sub egida UNO o conferinţă despre rasism. Mai exact, o conferinţă despre faptul că rasismul e de căcat.
Până aici sunt de-acord. De-aici în colo, nu.
În comitetul de organizare a conferinţei se află Libia, Cuba şi Iran, state care se află, după cum ne putem da seama cu uşurinţă, nu tocmai în prima linie a luptei contra rasismului şi discriminării. Oaspetele de onoare al conferinţei a fost un domn Ahmadinejad, preşedintele Iranului, cunoscut mai ales prin tiradele sale interminabile, mincinoase şi imbecile la adresa evreilor şi a Israelului.
După cum era de aşteptat, Ahmadinejad s-a urcat la tribună şi a început să-i porcăiască pe evrei, învinuindu-i de mai tot: rasism, genocid, minciună, etc., şi pomenind în treacăt şi holocaustul, despre care domnul Ahmadinejad are o părere destul de în afara mainstreamului celor care studiază subiectul. Mai precis, el crede că holocaustul este o exagerare, menită să ne facă pe noi, vest-europenii, să le plângem evreilor de milă şi să le dăm un stat în care să poată să comită în voie un genocid, la rândul lor.
Ştiind cam despre ce va fi vorba la conferinţa asta, câteva state au preferat să nu se ducă, ci mai bine să facă un ping-pong în curte sau să iasă la o bere cu prietenii. Alte state s-au dus, dar au anunţat că dacă Ahmadinejad începe să vorbească despre evrei, ele vor părăsi sala.
Zis şi întâmplat: Ahmadinejad şi-a început discursul, a zis de evrei, şi delegaţii statelor din UE s-au ridicat în picioare şi au ieşit din sală.
Mare gest mare, nu?
Bineînţeles că majoritatea delegaţiilor a rămas şi la sfârşit a aplaudat. Bineînţeles că delegaţiile Elveţiei, Vaticanului şi Norvegiei au rămas şi ele. Măcar trimisul Norvegian a ţinut un discurs după Ahmadinejad şi a afirmat că spusele acestuia nu aduc nici un folos nimănui, sau ceva în genul ăsta. Bineînţeles că conferinţa s-a dovedit a fi fost o greşeală.
Dar asta e, nu?
Nu.
Să fi fost eu preşedinta României, titlu care mi se cuvine pe deplin, m-aş fi dus personal la conferinţă, în loc să trimit un eunuc securist. Aş fi rămas în sală în timpul discursului lui Ahmadinejad. Aş fi cerut cuvântul după el. Şi i-aş fi zis în faţă că este un imbecil, o javră, o jigodie, un căcat, un rasist, un clovn, un banc prost, etc. etc. etc.
I-aş fi explicat cum a fost de fapt cu holocaustul. Cum este de fapt cu Palestina. De ce Israelul are dreptul să existe. De ce cuvintele lui nu fac altceva decât să împroaşte cu căcat religia de care este atât de mândru. Şi, last but not least, de ce locul său, al lui Ahmadinejad, în istorie, va fi undeva, sub talpa lui GWB, între o gumă de mestecat şi o fărâmitură de căcat.
Amin.

Universitatea Nationala de Moarte

Babelor, noi ne-am adunat aici din cauza unui scop comun: suntem batrane si vrem sa fim si mai batrane. In afara de asta, totusi, e ceva mai mult care ne uneste: o rautate incredibila care, sper eu, creste de la o zi la alta tot mai mult si (iar sper) intr-o buna zi va da pe dinafara, cotropind viata reala.

Ma aflu acum, aici, scriind aceste randuri, pentru ca rautatea mea cumplita si-a gasit o noua tinta, cred eu, pe buna dreptate. Aceasta tinta se numeste Universitatea Nationala de Arte Bucuresti, mai exact websitul acestei – cica – facultati. Babelor, eu insumi credeam c-o sa ajung candva Goya – sau Ion Barbu, nu mai stiu – dar n-a fost sa fie. Chiar si-asa, referitor la lumea asta am pastrat mereu in minte, suflet si ficat, o imagine – o imagine, repet, si nu o scandura sau altceva – extrem de plastica si de grafica in acelasi timp, dand pe dinafara de o voluptate… cum sa explic… a, da, o voluptate a culorilor si formelor care converg spre infinit, reducand imposibilitatea si conceptualizand-o irefutabil, asa cum ar teoretiza, probabil, orice critic de arta adevarat. Ati inteles, in mintea mea decrepita, se nasc, cand ma gandesc la asa ceva, imagini inefabile, nespuse, nemaigandite candva, care explodeaza in nuante, si culori si structuri 2d care depasesc orice imaginatie. Iar lucrul asta il traieste, banuiesc, orice persoana pentru care universul respectiv inseamna ceva. Dar nu si cei care au conceput situl facultatii.

In mintea acestor imbecili, portalul virtual prin care se patrunde in lumea lor grafinefabila, sau pictotala, sau cum ar trebui de fapt sa fie, arata pur si simplu ca o pula. Ma rog, aici le fac un compliment, pentru ca o pula arata totusi cumva, are o forma, un sens, un scop. Situl lor, nu. De o banalitate si o saracie cumplita, el nu arata de fapt nici cum. E gol. Searbad. Nu tu o schita, un crochiu de Lautrec, sau de Caracci, sau de cine vreti voi, care sa se ghiceasca subtil din layerele artificiale ale sitului. Nu. Nimic. Nada. Urat si trist, ca si viziunea lor despre artele plastice. Prefer sa cred – si, din nou, sa sper – ca o asemenea raportare la imagine nu e simptomatica pentru romani. Mi-e teama ca ma insel.

Singura intrebare pe care mi-o pun vazand asa ceva, este de ce studentii cacatului respectiv de facultate nu fac ceva in sensul asta. De ce nu se revolta, de ce nu scriu pizda pe websit, de ce nu dau foc la facultate. Mai ales ca sunt o gramada de sectii responsabile de multe din elementele vizuale ale acestei societati. Explicand in debutul postului ca rautatea mea creste pe zi ce trece si mandrindu-ma cu asta, am decis sa-i ajut. Asa se face ca, pe calea asta, doresc sa-i fut in gura pe autorii websitului – desi n-am cu ce – si sa declar ca sunt niste nulitati. De asemenea si pe aceia dintre profesori care au aprobat vizualul sitului, spunand „e bine, merge-asa”.

Pentru cei care nu-mi intelegeti indignarea sau va intrebati cum de-mi suporta sor-mea lipsa de maniere, intrati, va rog, o secunda pe http://www.unarte.ro. Mai mult nici nu se poate, veti regreta instantaneu.

Colecţia de filme babane: Pat Garrett and Billy the Kid

Babelor,

Ştiu că vă plac westernurile. Se citeşte pe mutrele voastre. Şi mie îmi plac: cai, pistoale, dueluri, tâgâdâm-tâgâdâm, poc-poc…

De-aia vă recomand astăzi un film deosebit de baban. Pat Garrett and Billy the Kid.

Povestea (oareşcum adevărată) este următoarea:

America. Secolul 19 se apropie de sfârşit. Lucrurile încep să se schimbe. Vestul sălbatic este pe cale să fie domesticit. Pat Garrett, un fost bandit, este numit şerif şi i se porunceşte să-l aducă în faţa justiţiei pe Billy the Kid, căruia Garrett i-a fost mentor, tată, prieten. Garrett îi cere lui Kid să se lase de prostii şi să plece în Mexic. Îi explică că locul său nu mai este în America. „The time have changed, Kid”, îi spune. „Maybe, but I didn’t”, răspunde Kid.
Ei, şi de aici începe vânătoarea. Garrett şi oamenii lui contra lui Kid şi oamenii lui.
Nu vă spun ce se întâmplă în film, pentru că vreau să-l vedeţi. De fapt nici nu se întâmplă mare lucru. Ne este clar de la început încotro se îndreaptă. Dar pot să vă zic de ce trebuie văzut.
În primul rând, din cauza regiei lui Peckinpah. Care a fost un regizor mare, foarte mare, şi care a influenţat enorm tot ce a venit după el (observaţi, de exemplu, cum foloseşte ralanti-ul, care este într-un fel emblema lui).
Apoi, muzica lui Bob Dylan. Unora s-ar putea să nu le placă. Pe mine mă dă pe spate de fiecare dată când o aud.
Şi în al treilea dar nu ultimul rând, atmosfera din anumite scene. Poate că nu scenele importante: dialogul lui Garrett cu un tâmplar care construieşte sicrie. Un fel de duel între Garrett şi un barcagiu (mai curând plutagiu, de fapt). Scena în care Kid se întâlneşte absolut întâmplător cu unul din ajutoarele lui Garrett, un moşulică.

Babelor, vă zic: filmul merită. Este vorba despre prietenie, bărbaţi, valori morale, respect, trădare, libertate, progres, autoritate, moarte, America… Aproape despre tot, în afară de dragoste. Este vorba despre cum curge timpul şi ce pierdem din cauza asta. Un film melancolic şi trist, care pune multe întrebări şi ne lasă pe noi să găsim răspunsurile.

Şi dacă tot îl vedeţi, căutaţi versiunea lui Peckinpah, adică aveţi grijă să scrie director’s cut pe el.

Rhetta