Ghicitoare

Babelor,

Scriam într-un post anterior cum că scriitorul Alexandru Vakulovski a fost dat afară din România pentru că i-a expirat viza sau aşa ceva. Poate vă amintiţi, a fost un mini-scandal – şi bine zic „mini”: ca dovadă stă faptul că habar n-am cum s-a terminat povestea, dacă omul a fost reprimit în ţară, dacă i s-a dat cetăţenia română, dacă a murit la revoluţia moldoveană sau ce s-a întâmplat cu el. Nici nu mă interesează, de altfel, deşi la vremea respectivă mi se păruse un caz demn de semnalat.

Ei, trec peste detaliile astea plictisitoare, pentru că vroiam de fapt să spun altceva. Cine a făcut o petiţie online „pentru acordarea cetăţeniei române scriitorului Alexandru Vakulovski”, petiţie semnată de 1584 de persoane. Absolut întâmplător am aruncat o privire pe ea, să văd şi eu cine semnează. Multe nume cunoscute, şi mai multe nume necunoscute, cum era de asteptat. Mi-am permis să fac o mică selecţie, lăsând datele aşa cum au fost introduse în formularul petiţiei de către semnatari. Deci, printre alţii:

Mahmoud Djamal, poet
Ioan Moldovan, scriitor
Marius Surleac, scriitor
Grigore SOITU – scriitor, membru Asociatia Scriitorilor Bucuresti
Eugen Bunaru, scriitor
Iulia Pana, scriitor
Dumitru Radu Popa, scriitor
Dumitru Augustin Doman, scriitor
Ioan Pintea, scriitor
Ovidiu Nimigean, scriitor
Marius Marian Solea, scriitor, consilier Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului
National
Alex Leo Serban, critic de film
George Muresan, scriitor
Horia Vicentiu Patrascu, scriitor, lector universitar doctor Facultatea de Filosofie, Stiinte
Politice si Studii Culturale, Universitatea „Spiru Haret” Bucuresti
Liviu Antonesei, scriitor
Igor Cobileanski, regizor de film
Marius Th. Barna, regizor de film
mircea lacatus – plugar

Bun. Ce obervăm? Despre ce vreau să vorbesc aici? Hai, sunt drăguţă şi vă las pe voi să ghiciţi. Premiul va fi o poză cu câştigătorul sau câştigătoarea la frageda vârstă de patru ani, scobindu-se în nas.
Repet, nu am modificat datele (deşi am pus nişte virgule unde mi s-a părut că era nevoie). Iulia Pana, de exemplu, oricine ar fi ea, a scris în formular „Iulia Pana” la nume şi „scriitor” la comentarii.

Şi? Unde bat?

WHERE LE BRON HAPPENS

Imbecilo, daca iti inchipui ca o sa scapi nepedepsita pentru injuriile pe care mi le-aduci, te-nseli amarnic. Da Rhetto, despre tine e vorba. Stii bine ca voi veni dupa tine pe orice planeta te-ascunzi, asa ca bucura-te de viata cat poti. Asta pentru ca-ntro buna zi vei auzi padurile vuind, pamantul cutremurandu-se, ca-n basme, bautura din pahar cazand pe tavan. Ala va fi semnul ca atat ti-a fost. M-ai enervat cumplit.

Fac o paranteza si spun ca cele mai noi cautari de pe acest blog implica ceva ce se numeste „futai cu japoneze in pizda”. Ma-ntreb ce e-n mintea oamenilor de langa noi.

Si-ajung si la ce vroiam sa zic de fapt, si anume ca Asociatia Cultivatorilor de Prune din Romania, organizatie respectabila din care fac parte, este extrem de nemultumita de rezultatul playoff-ului NBA care se desfasoara in acest moment. Nu e normal ca acest securist numit Kobe Bryant sa faca, din nou, legea pe teren asa cum ii vine pe chelie. Anul trecut s-a lovit de zidul Boston Celtics. Anul asta, spre dezamagirea mea, peretele Denver Nuggets e incapabil deocamdata sa-l opreasca. Nu-i nimic, eu inca mai sper intr-o finala Denver – Cleveland Cavaliers. Sper degeaba, bineinteles. Iar asta pentru ca – pentru cunoscatori, daca sunt printre voi – se profileaza din ce in ce mai mult o finala Lakers – Orlando Magic. Lucru neplacut, pentru ca si numai daca pronunti cuvantul Lakers, LA Lakers, iti dai seama ca gandul zboara imediat la niste cocalari imputiti, plecand de la Bryant si ajungand pana la locuitorii orasului respectiv. Ha-ha. Intr-adevar, cine si i-ar inchipui pe cretinii de Lamar Odom, Sasha Vujacic si Trevor Ariza castigand? Singurul individ cat de cat normal de acolo e Pau Gasol. Singurul cu fatza de om.

Iar totul, babelor, totul e cu atat mai rau cu cat de partea ailalta, omul cu fatza de plastic si minte de bou pe nume Dwight Howard, pare hotarat sa-si duca prostia in finala. Si cu cine, cu niste nimeni gen Turkoglu, ca de restul n-a auzit nimeni. Foarte, foarte trist. Zilele viitoare voi da acatiste puternice sa se inverseze situatia. Go Le Bron.

Rhetta’s Fantastic Return!!!

Babelor,

Vorba lui Terminator: M-am întors. Da, m-am întors, şi o să vă povestesc acum ce s-a întâmplat, unde am fost în ultimele două luni, şi ce a făcut soră-mea în acest timp.

Să încep cu ea, cu vaca, cu Veta.

Crezând că am dispărut pentru totdeauna, că voi fi zăcând în vreo prăpastie sau voi fi fost spintecată de vreun ucigaş, cretina a înebunit de bucurie. Mi-a vândut toate lucrurile, blănuri, bijuterii, hi-tech, în fine, tot ce era al meu, şi a băut toţi banii. Din câte am aflat de la vecini, de la administrator şi de la cunoştinţe, nebuna a ţinut-o într-o petrecere timp de aproape două luni. De altfel, urmele se mai văd şi astăzi în apartamentul nostru, şi constă dintr-o colecţie de peste 700 de sticle de vodcă. Dar nu sunt supărată pe ea, babelor. Nu. Şi eu aş fi procedat la fel.

Bine, ziceţi voi acum, foarte interesantă chestia asta, dar nu asta vrem să ştim. Ni se rupe de Veta. Unde ai fost tu, Rhetto, unde ai dispărut atâta amar de vreme? Ştiu că asta este întrebarea care străjuie pe buzele voastre. Ei, hai să vă spun.

Era noapte. În ziua dinaintea nopţii avusesem un fel de ceartă cu o vecină care avea o problemă cu faptul că ţinem un porc pe balcon. Aiurea, ţinem de fapt o vacă, pentru lapte, dar vecina nu era în stare să-nţeleagă lucrul ăsta. Îi tot dădea înainte cu porcul, zicea că face plângere la administraţie, că are un nepot care lucrează la Realitatea, că ne dă în judecată şi alte prostii de-astea. Ok, deci asta se întâmpla ziua. Se face noapte, cum am mai zis, şi ies şi eu ca tot omul în faţa blocului să respir nişte aer proaspăt de Bucureşti. Şi cum stau aşa în faţa blocului, brusc îmi vine o idee. O idee bună de tot. Atât de bună încât purced să o pun în aplicaţie, şi anume în felul următor: mă duc la maşină, scot ranga pe care o ţin sub scaun, mă duc la Skoda vecinei cu care mă certasem şi încep s-o distrug. Acum, oricât o fi devenit Skoda de bună de când au cumpărat-o Volkswagen, tot nu se poate pune cu ranga mea. Zbang! Un geam. Zbang! Parbrizul. Zbang! Retrovizorul stânga. Zbang! Retrovizorul dreapta. Zbang! Un far. Zba…

Ei, aici m-am oprit din acţiune, pentru că am observat că deasupra mea plana un OZN. Nu zbura foarte sus, şi nici prea mare nu era, dar era totuşi un OZN: rotund, ceva lumini roşii pe la colţuri, se învârtea, o jucărie frumuşică, nimic de zis. Doar că nu zbura prea bine, ci mai curând ca o muscă beată, părea să fie manevrat de nişte copii. Începe să coboare, ba chiar aterizează în cele din urmă cu chiu, cu vai, şi din el coboară patru extratereştri: nişte creaturi mici, la vreun metru treizeci, portocalii, schiloade, uscăţive. Se apropie tipii de mine şi încep să mă răpească, adică să mă tragă de mânecă, de picior, emiţând totodată nişte sunete banale, care sunau ca o limbă africană şi neimportantă. Normal că tipii nu reuşesc să mă mişte nici un centimetru, dar până la urmă îmi spun eu „hai domne să merg cu ăştia, să vedem ce s-o întâmpla, că n-am mai avut o aventură ca lumea de vreo 20 de ani, ce mă-sa!”. Şi mă duc cu ei în OZN. Obiectul se ridică la cer şi începe să zboare înspre undeva, moment în care eu încep să moţăi puţin. Mă trezesc peste vreo jumătate de oră, mă uit în jos printr-un geam şi văd ceva ce pare să fie ditamai oraşul: o mare de lumini, aparent interminabilă. Mă minunez eu ce mă minunez, că ce mişto arată planeta ăstora, chestii, până când realizez că de fapt tocmai survolăm un restaurant, şi luminile pe care le văd sunt nişte becuri de 60 de waţi, şi sunt atât de multe pentru că în restaurant tocmai are loc o nuntă. Şi mai zburăm vreo cinci minute şi aterizăm, şi eu realizez că suntem în Slobozia. Adică undeva unde aş fi putut ajunge la fel de bine şi cu trenul, ba poate chiar că în mai puţin timp.

Ei, şi deci mă înfurii îngrozitor şi încep să-i fac pe bieţii extratereştri cu ou şi cu oţet, că ce le-a trebuit să mă aducă aici, că mai bine mă lăsau dracu’ în pace, că o să le trag o mamă de bătaie soră cu moartea şi alte de-astea. Ăştia, extratereştrii, se cam căcau pe ei de frică. În cele din urmă, unul dintre ei începe să-mi explice într-o română destul de proastă cum au ajuns ei acolo şi de ce.

Se pare că strămoşii acestor extratereştri au venit pe pământ acum vreo 10.000 de ani, au făcut piramide pe unde-au apucat, au plantat nişte statui pe insula Paştelui, au mai făcut nu-ştiu-ce chestii şi în cele din urmă s-au stabilit în România, unde îşi propuseseră să îşi petreacă cei trei mii de ani de vacanţă pe care îi adunaseră. Doar că odată ajunşi în România, tipii au început să semene cu băştinaşii. Şi asta foarte repede, aşa că peste numai patru luni, uitaseră deja cum se zboară nava, cum se clădeşte o piramidă, cum se ajunge din nou pe planeta de pe care au venit, şi multe alte lucruri. Şi au rămas în starea asta de uitare şi nepăsare până acum, când au început să îşi recapete facultatea mintală conform căreia tot acasă este cel mai bine.

Şi poate că de-aia m-au răpit tocmai pe mine. M-au văzut bătrână, inteligentă şi experimentată, şi şi-au zis probabil că eu sunt exact omul de care au ei nevoie. Ceea ce era absolut adevărat: în numai şapte săptămâni i-am învăţat cum să-şi zboare OZN-ul, cum să construiască o piramidă, cum să ajungă acasă. Muncă grea, desigur, dar rezultatele au fost fructuoase: ieri seară, după o petrecere de pomină, cu ţuici, vinuri, varză călită, murături, muzică şi alte cele, extratereştrii s-au cărat înapoi pe planeta lor, şi eu m-am întors de la Slobozia ca să vă spun şi vouă povestea asta.

Şi acum v-am spus-o.

Rhetta

Calatorie spre centrul pamantului

Babelor, de ani si ani, de foarte multi ani, ni se spune prin diverse reviste de specialitate ca centrul pamantului e here and there. Unii pretind ca l-au vazut la New York, altii la Paris, altii la Londra, Amsterdam, Focsani, Tancabesti s.a.m.d. Ei bine, prin amabilitatea lui Kaly-chan, o persoana foarte draga si apropiata blogului nostru, primim salutul (timid, e adevarat) unei cosplay din Harajuku. Cartier super-baban din Tokyo, bineinteles. Si in acelasi timp un sfat: pentru cei care cred ca centrul pamantului e unde credeti voi ca e, dati o fuga pana in Harajuku. Parerile vi se vor muta si ele, o data cu centrul respectiv.

Arigato gozaimasss, kaly-chan!

Before and After 22/12/1989

Astazi, sau poate ieri, ne-a parvenit la redactia apartamentului un DVD. Pe el scria doar atat: Before and After 22/12/1989. Linistita din cauza ca Rhetta lipseste din ce in ce mai mult, am bagat dvd-u’ -n dvd, ca sa zic asa.

Pe scurt, avem in ceva mai mult de 10 minute povestea unui el arhitect si a nevesti-sii, care sunt vizitati de securitate. Vin doi baieti ferchesi intreaba ca ce, ca cum, ca regulamentu ne spune sa ne uitam, arhitectu’ (Mimi Branescu) nu-ntelege cu ce-a gresit, nevasta-sa (Clara Voda) nici atat. Pana la urma, dupa ce unul din baieti gaseste ce cauta (un sertar cu ceva documente), cuplul e invitat sa mearga cu baietii undeva. Si stop. Asta a fost inainte, before. Urmeaza after, care, se-ntelege, e candva dupa decembrie 89. In acelasi apartament pe care l-am vazut before, acelasi cuplu poarta o discutie misterioasa despre o anume actiune pe care se pregateste s-o faca arhitectu’ si care le poate aduce (sau nu) anumite beneficii. Dupa care arhitectu’ pleaca si ajunge la un coridor de genul sectie de politie, nu se intelege exact, si acolo intreaba pe cineva unde se elibereaza certificatele de detinut politic. Surpriza, insa, biroul la care si-a gasit sa-ntrebe e ocupat chiar de baiatul care i-a venit in casa before. Doar ca acum e after, si baiatului i s-a dat ceva functie in institutia care se ocupa cu certificatele respective. Arhitectu face o fatza uluita cumva, si filmul se termina.

Acuma, ca sa vorbim despre ce s-a vazut pan-aici, trebuie spus ca regizorul e la debut, sau aproape la debut, pentru ca se pare ca a mai facut oarece filme inainte. Dupa care, adica after, treci peste chestia ca face film despre acelasi subiect pe care-l ecranizeaza majoritatea regizorilor romani si zici, bine, ok, poate ca trebuia dramatizata si o vizita a securitatii acasa la niste oameni obisnuiti. Nu s-a mai facut, asa ca poate trebuia sa existe si chestia asta. In sinea ta, insa, iti blestemi inca o data zilele pentru incapacitatea de a visa sau de a aborda si alte subiecte a regizorilor generatiei respective. Dar nu-i nimic. Sa mergi mai departe, zici, oricum banii publici nu sunt decat pentru asemenea subiecte, deci pana nu vor fi platite toate, dar absolut toate politele cu comunismul, nu se va face nimic altceva. Si-atunci te resemnezi, mai mult sau mai putin.

Chiar si-asa, insa, exista urmatoarele probleme: cred ca e pentru prima oara cand ma deranjeaza atat de tare partea de art direction. Apartamentul unui arhitect nu ar fi aratat in veci before asa cum arata cel din film. Lumina multa, vopsele si culori ne sunt bagate in nas la prim plan, vrand parca sa zica: uite ba, asa era un arhitect before, in casa lui intra lumina pentru ca se spre deosebire de altii avea vise si idealuri, in casa lui erau culori pentru ca vedea viata altfel. Bullshit. Casa oricui in perioada aia avea un singur ton: gri. Asta ca sa nu mai spun ca nici after 89 art direction-ul nu e foarte inspirat. Diferentele intre before/after sunt destul de mici, ceea ce face lucrurile si mai necredibile. Sigur, poate nu trebuie insistat pe asta, poate oamenii n-au avut suficient gri sa spoiasca peretii, dar e important. Faci un film cu securisti in multe culori, nu te crede nici dracu. Sau poate tocma aia-i smecheria, da’ n-o vad io.

In afara de asta, in lunga mea viata am fost eu insumi martora la perchezitia unor securisti. Casa era chiar a mea si trebuie sa spun ca baietii nu prea cereau voie sa intre, cum fac in filmu asta. Intrau pur si simplu, da’… in fine, hai sa zici ca la astia mai noi merge. De unde dreacu sa stie ei ca securistii n-aveau nici un fel de maniere? Habar n-am. Din film n-o sa afle sigur, asta e clar.

Trecand peste aceste mici amanunte, insa, observi ca indiferent daca regizorul are sau nu scoala, indiferent daca stie cum se scrie un scenariu sau nu, rezultatul nu e rau. Camera se misca bine, actorii principali se misca si ei rezonabil, securistul-sef (Sorin Cocis) e chiar bun, dialogul e acceptabil. Dar pana la fineturi dramatice care sa smulga din noi ceea ce trebuie – adica emotie – mai e un pic. Important e ca regizorul ar putea sa ajunga acolo. Pentru curaj si efort, filmul primeste nota 6,5 din 10, ceea ce la mine si la sor-mea in apartament e enorm.

Cerem scuze pe calea asta lui als pentru faptul ca ne-am permis sa scriem o cronica de scurt-metraj. Promit sa nu mai recidivez o luna si ceva.

Adio, Rhetta Marx!

Babaciunilor. N-ati inteles nimic. Aici nu e vorba de vreo silenzio stampa, sau cine stie ce. Nu. E vorba de faptul ca zilele astea s-a transat, cu sange si mate, lupta de-o viata dintre mine si sor-mea. Ceea ce s-a intamplat acu doua seri a pus capac la orice. Si daca vreti sa stiti care-a fost problema, va spun, desi nu e greu de ghicit. Acu doua seri, deci, venind acasa, am gasit-o pe nebuna cu vecinul Dragomirescu. Nu vreti sa stiti in ce postura si cum erau si ce faceau, ca-i la mintea oricui. Ce m-a deranjat, insa, este faptul ca pusesem ochii pe Dragomirescu dinaintea ei si cred ca aveam tot dreptul sa stiu daca are de gand ceva cu el.

In fine. Cert e ca acum Rhetta e departe, s-a carat, iar eu mi-a implinit in sfarsitul visul de-a ramane singura. E-adevarat ca m-am gandit de cateva ori totusi ce nasol e sa nu mai fie, da’ s-a purtat cumva prea scarbos. Pacat. Ne cunosteam demult, de cand ne-am nascut, si e pacat sa te desparti de cineva dupa o viata. Dar asta e, nu mi-a lasat de ales. Imi aduc aminte si azi de zilele cand mergeam impreuna la 2 Mai si jucam canasta pe veranda. Aoleo, ce vremuri, ce frumos… si totusi, chiar de-atunci, caracterul ei pervers iesea mereu in evidenta. Cum lua pachetul, cum ii scapau ochii dupa gagiu care-mi placea si mie. Cum se etala la 120, cum ii cadea mana pe pula baiatului de vizavi. Da, acum cand ma gandesc, imi e din ce in ce mai clar ca sor’mea nu era ea de fapt, cineva rau pusese stapanire pe ea si se manifesta inauntru, si de fapt n-am cunoscut-o niciodata.

E, asta e. Nu mai am nici timp si nici chef de plansete acuma. Am ramas io singura cu blogu asta si gata. Sper sa va obisnuiti, multa lume spune ca sunt mai cretina ca ea. Daca nu va convine, stiti ce-aveti de facut: puneti mana pe pix si hartie si pac cu reclamatia la avizier si cutia postala.