Before and After 22/12/1989

Astazi, sau poate ieri, ne-a parvenit la redactia apartamentului un DVD. Pe el scria doar atat: Before and After 22/12/1989. Linistita din cauza ca Rhetta lipseste din ce in ce mai mult, am bagat dvd-u’ -n dvd, ca sa zic asa.

Pe scurt, avem in ceva mai mult de 10 minute povestea unui el arhitect si a nevesti-sii, care sunt vizitati de securitate. Vin doi baieti ferchesi intreaba ca ce, ca cum, ca regulamentu ne spune sa ne uitam, arhitectu’ (Mimi Branescu) nu-ntelege cu ce-a gresit, nevasta-sa (Clara Voda) nici atat. Pana la urma, dupa ce unul din baieti gaseste ce cauta (un sertar cu ceva documente), cuplul e invitat sa mearga cu baietii undeva. Si stop. Asta a fost inainte, before. Urmeaza after, care, se-ntelege, e candva dupa decembrie 89. In acelasi apartament pe care l-am vazut before, acelasi cuplu poarta o discutie misterioasa despre o anume actiune pe care se pregateste s-o faca arhitectu’ si care le poate aduce (sau nu) anumite beneficii. Dupa care arhitectu’ pleaca si ajunge la un coridor de genul sectie de politie, nu se intelege exact, si acolo intreaba pe cineva unde se elibereaza certificatele de detinut politic. Surpriza, insa, biroul la care si-a gasit sa-ntrebe e ocupat chiar de baiatul care i-a venit in casa before. Doar ca acum e after, si baiatului i s-a dat ceva functie in institutia care se ocupa cu certificatele respective. Arhitectu face o fatza uluita cumva, si filmul se termina.

Acuma, ca sa vorbim despre ce s-a vazut pan-aici, trebuie spus ca regizorul e la debut, sau aproape la debut, pentru ca se pare ca a mai facut oarece filme inainte. Dupa care, adica after, treci peste chestia ca face film despre acelasi subiect pe care-l ecranizeaza majoritatea regizorilor romani si zici, bine, ok, poate ca trebuia dramatizata si o vizita a securitatii acasa la niste oameni obisnuiti. Nu s-a mai facut, asa ca poate trebuia sa existe si chestia asta. In sinea ta, insa, iti blestemi inca o data zilele pentru incapacitatea de a visa sau de a aborda si alte subiecte a regizorilor generatiei respective. Dar nu-i nimic. Sa mergi mai departe, zici, oricum banii publici nu sunt decat pentru asemenea subiecte, deci pana nu vor fi platite toate, dar absolut toate politele cu comunismul, nu se va face nimic altceva. Si-atunci te resemnezi, mai mult sau mai putin.

Chiar si-asa, insa, exista urmatoarele probleme: cred ca e pentru prima oara cand ma deranjeaza atat de tare partea de art direction. Apartamentul unui arhitect nu ar fi aratat in veci before asa cum arata cel din film. Lumina multa, vopsele si culori ne sunt bagate in nas la prim plan, vrand parca sa zica: uite ba, asa era un arhitect before, in casa lui intra lumina pentru ca se spre deosebire de altii avea vise si idealuri, in casa lui erau culori pentru ca vedea viata altfel. Bullshit. Casa oricui in perioada aia avea un singur ton: gri. Asta ca sa nu mai spun ca nici after 89 art direction-ul nu e foarte inspirat. Diferentele intre before/after sunt destul de mici, ceea ce face lucrurile si mai necredibile. Sigur, poate nu trebuie insistat pe asta, poate oamenii n-au avut suficient gri sa spoiasca peretii, dar e important. Faci un film cu securisti in multe culori, nu te crede nici dracu. Sau poate tocma aia-i smecheria, da’ n-o vad io.

In afara de asta, in lunga mea viata am fost eu insumi martora la perchezitia unor securisti. Casa era chiar a mea si trebuie sa spun ca baietii nu prea cereau voie sa intre, cum fac in filmu asta. Intrau pur si simplu, da’… in fine, hai sa zici ca la astia mai noi merge. De unde dreacu sa stie ei ca securistii n-aveau nici un fel de maniere? Habar n-am. Din film n-o sa afle sigur, asta e clar.

Trecand peste aceste mici amanunte, insa, observi ca indiferent daca regizorul are sau nu scoala, indiferent daca stie cum se scrie un scenariu sau nu, rezultatul nu e rau. Camera se misca bine, actorii principali se misca si ei rezonabil, securistul-sef (Sorin Cocis) e chiar bun, dialogul e acceptabil. Dar pana la fineturi dramatice care sa smulga din noi ceea ce trebuie – adica emotie – mai e un pic. Important e ca regizorul ar putea sa ajunga acolo. Pentru curaj si efort, filmul primeste nota 6,5 din 10, ceea ce la mine si la sor-mea in apartament e enorm.

Cerem scuze pe calea asta lui als pentru faptul ca ne-am permis sa scriem o cronica de scurt-metraj. Promit sa nu mai recidivez o luna si ceva.

4 comentarii

  1. Babo,

    am gasit DVD-ul pe masa. Mai bine zis, chiar in momentul asta il tin in mana. Dar nu o sa ma uit la el. Si stii de ce, soro? Stii de ce nu o sa ma uit la el, cu toate ca cronica ta m-a facut curioasa? Uite, iti zic, iti zic imediat: nu o sa ma uit la el pentru ca nu pot sa iau in serios nici un fel de lucru in care apare un barbat pe care il cheama Mimi. Pot sa ma uit la filme in care joaca Robert, Michael, chiar si Serban sau Andrei, ba poate pana si Gica. Pot sa tin cu o echipa de fotbal in care joaca Banel (desi nu tin cu Steaua, stii bine). Nu ma deranjeaza daca pe chitaristul formatiei mele favorite il cheama Joey sau Steve sau Keith. Si nu am nici cea mai mica problema sa citesc o carte de Maria, Garcia, Cormac sau Kazuo.
    Dar la filme cu Mimi nu ma uit. Nu. Nu.
    Tu stii de ce.

  2. Stiu babo, d-aia nici n-am zis nimic. Nu te-am rugat decat sa ma scoti din hotelul asta de la Eforie, unde m-ai lasat.

  3. Gata, soro, am reprogramat matrixul, te-am adus din nou in realitatea asta. Desi hotelul de la Eforie era ieftin si avea si ceva stele.

  4. kocher film, parol! :))


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s