Românii. Un studiu aprofundat. Partea VII: Viaţa culturală: poeţii.

Babelor,

Românul s-a născut poet. Ăsta este un FAPT, deci nu îl discutăm, ci îl băgăm la cutiuţă. Pornind de la acest fapt, constat următoarele:

Anul 133 sau pe-acolo. Se naşte primul român. Are pe buze o poezie. Maică-sa zâmbeşte.
Trec câteva sute de ani. Un român inventează hârtia şi creionul. Scrie o poezie. Hârtia şi creionul zâmbesc.
Secolul 20, spre sfârşit. Românul inventează internetul. Are un singur scop: să facă un site de poezie. Îl va numi agonia.net sau poezie.ro. Internetul zâmbeşte.

Şi iată-ne ajunşi în secolul 21, spre început. Toţi românii au cont pe agonia.net. Mii de români postează milioane de poezii pe acest site. Se scriu 70 de tone de poezii pe minut. 100% din aceste poezii sunt de căcat. Restul sunt bune. Oamenii scriu şi scriu şi scriu, fără minte, fără control de calitate, fără rimă. Însă totodată ei îşi comentează unii altora creaţiile, îşi dau note, puncte, steluţe. Prietenii aparent trainice se destramă din cauza unei virgule în plus sau în minus, a unui comentariu răuvoitor, a unui smilie ironic. Se lasă cu scandaluri gigantice între poeţi de care pe bună dreptate n-a auzit nimeni niciodată. Unii poeţi, jigniţi de lipsa de respect a confraţilor lor, îşi iau jucăriile şi se mută pe alt site, să-i zicem roliteratura.ro. Acolo, cearta continuă: de ce nu mi-ai dat steluţă? De ce mi-ai dat doar şase puncte din opt? Ce-ai cu mine? A, te fuţi cu fata aia şi de-aia ai scris comentariul ăla acru?

Babelor, vorbesc cât se poate de serios. Oamenii ăştia – dintre care, recunosc, vreo doi sunt talentaţi şi vreo patru au bun-simţ – se consideră (fiecare pe el însuşi) crema culturii române. Eu una aş fi crezut că unui poet adevărat i se rupe de părerea altora despre el, de steluţe, puncte, jocuri de culise, etc. Dar nici vorbă de aşa ceva, babelor. Iată aici un comentariu al unui poet (da, sigur…) supărat pe cineva dintr-o cauză oarecare (am înlocuit numele din text cu litere, din politeţe):

„nu era o eroare, asa era site-ul atunci: se putea tehnic si nici interdictie nu era (ai putea verifica, pt. a te edifica, inclusiv stelutele date de Y, ca sa iau un singur exemplu – el avand nivel mai mare ca mine si la curent fiind in mod sigur cu regulamentul – pe cateva texte dupa ce in prealabil le punctase, vezi ca is in topul anual textele respective, in caz ca n-ai observat). iar eu si X, din ce stiu, a fost o discutie ca am dat astfel de puncte (repet: fara nici o contradictie cu regulamentul sau cu bunul simt: pur si simplu, eu de ex. -si in mod sigur X la fel- am considerat ca textul e suficient de bun pt. cele 24 de puncte acordate de mine), dar nu unul pe textul celuilalt, ci amandoi pe un text de Z, W mi se pare ca a fost deranjat de acest lucru, dar au am motivat toate punctele pe care le-am dat, daca nu le-as fi motivat imi puteau fi puse la OffTopic si punctele acordate ar fi disparut. altfel, sigur ca da, cred ca am mai punctat identic, poate inlusiv dintre ale X, alte 5-6 texte, cand am considerat ca 16 puncte nu sunt de ajuns si am acordat 24 – culmea ca vorbeste unu’ care e editor, si care acorda 32 de puncte dintr-un foc, cu o singura steluta… (dar nimeni nu s-a sesizat vizavi de acele texte -in afar de W in cazul Z- si nu vad de ce o faci tu peste paispe ani si dand exemplu doar un text al lui X, cand eu am acordat 24 de puncte pe diverse texte, ale diversi autori, nu doar celui postat de X). dar ma surprinde ce neinformat -ca editor- poti fi si te suspectez deja de rea intentie. esti cel putin al doilea in aceasta neplacuta situatie pe ziua de azi, asa ca s-ar putea ca in febra „luptelor intestinale” de pe acest site, la nivel de administratie, unii sa nu se prinda ca eu nu ocup nici un rol si sa ma atace „preventiv” inainte. f nasol. continuati balciul, daca vreti, dar, pls, fara mine.”

Hm? Nu că-i jenant? Am postat acest comentariu pentru că este absolut reprezentativ pentru nivelul, felul de gândire şi inteligenţa poetrimii române. Pe autor prefer să nu-l numesc; nu-l cunosc personal şi nici nu vreau să-l cunosc, dar nici nu vreau să-l prejudiciez în vreun fel.

În fine, vorba lungă sărăcia omului; nu vreau să fac minimalism, ca soră-mea, aşa că mă opresc aici, lăsându-vă în compania unei gâlcevi sublime, pe care o găsiţi aici.

Dramă la surorile Marx: despre starea Vetei.

Dragi cititori şi cititoare ale blogului nostru,

Într-un comentariu anterior pomeneam faptul că sora mea, Veta, a suferit ieri un atac de minimalism. A fost consultată imediat de doctorul nostru de familie, domnul Săndel Urziceanu, care a constatat că atacul a afectat iniţial numai zona urechei stângi şi care i-a prescris un tratament cu antibiotice. Din păcate, peste noapte starea Vetei s-a înrăutăţit rapid, şi acum o oră am chemat salvarea şi Veta a fost transportată la spitalul de urgenţă din Bucureşti, unde a primit îngrijirile medicale necesare. Acum starea ei este gravă, dar stabilă, însă se pare că minimalismul s-a extins în bătrânul ei corp, afectându-i inima şi nasul. Deşi doctorii sunt optimişti, pentru că le-am dat o sticlă de whisky şi un cartuş de ţigări de contrabandă, soră-mea pluteşte încă între Nimic şi Tot. Acum câteva minute a reacţionat la auzul vocei mele („de ce dracu’ m-ai adus aici? Vrei să-mi furi banii de sub saltea? Du-mă imediat acasă!”, a zis), şi sper să-şi revină, dar minimalismul este o boală periculoasă, cu care nu-i de glumit. Eu voi rămâne peste noapte cu ea la spital, că poate are nevoie de ceva – o bere, un cartof prăjit. Vă ţin la curent cu evoluţia bolii.

A, doctorii sunt de părere că ceea ce a declanşat boala a fost postarea „Liga pentru România”, care pare să fi fost prea lungă şi extenuantă pentru o persoană de vârsta Vetei. Aşa că aveţi grijă cât scrieţi. Mai bine prea puţin decât prea mult.

Poşta redacţiei şapte

Babelor,

Găsesc în cutia poştală o scrisoare cu următorul conţinut:

„Fă proastelor,
Mă cac în blogul vostru de 2 bani. Scrieţi numai tâmpenii amândouă şi altceva decât să înjuraţi lumea din jurul vostru nu ştiţi să faceţi. Totul e rău şi toţi sunt proşti, bine că v-aţi găsit voi două să faceţi ordine în România! Măcar dacă aţi avea un pic de umor, dar n-aveţi absolut deloc şi când văd cum vă pupă în cur toată lumea îmi vine să vomit. Şi mai sunteţi şi pro-ţigani şi pro-gay şi probabil că şi voi sunteţi defapt două ţigănci împuţite şi lesbiene.
Şi ca să vedeţi că nu mi-e frică de voi, ciorile naibii, semnez cu numele meu adevărat: Petrică Badea din Slatina.
Vă fut în gură de javre. Să muriţi!”

I-aş răspunde cu plăcere domnului Badea, dar din păcate nu se mai află printre noi. A fost ucis într-un accident de maşină aseară, în timp ce se plimba nebănuitor prin parc. Şoferul sau şoferiţa autoturismului a fugit de la locul faptei, nu înainte însă de a trece de patru-cinci ori peste trupul victimei.

Ca să vezi.

Rhetta Marx îşi deapănă o amintire

Babelor,

Citeam pe blogul lui Bad Pitzi (asta-i fata aia care ţine pitzipoanca.org) o postare destul de violentă la adresa minorităţilor maghiare din România. Povestea, pe scurt, ar fi următoarea: BP s-a dus la Târgu Mureş, şi acolo a dat peste o grămadă de unguri care nu vroiau să vorbească româneşte, o serveau cu silă în restaurante şi în general se străduiau să o facă să se simtă prost.
Well, şi furia ei mi-a amintit de o întâmplare asemănătoare a cărei eroine am fost chiar eu. Să vă povestesc.

Eram la Beirut, pe vremea războiului (dar când n-a fost război acolo?, mă întreb eu retoric. Deci eram la Beirut cândva, prin anii 80, sau 90, sau 00, am început să încurc datele. Să zicem că eram acolo anul trecut, da? Da.). Mă aşezasem într-o cafenea ferită de rafalele de mitralieră care indică acolo ora exactă (altă paranteză: rafalele astea sunt ca clopotele de biserică: o rafală înseamnă ora unu. Două rafale, ora două. Şi aşa mai departe până la 23. La miezul nopţii explodează o grenadă).
Ei, şi apare un chelner.
„O cafea tare şi neagră şi un pahar de apă”, zic eu.
Ăla răspunde ceva într-o limbă pe care nu o mai auzisem niciodată, deci probabil franceza.
Eu repet comanda. Ăla iarăşi zice ceva în limba aia.
„Bă”, zic, „dă-te-n pula mea, vorbeşte româneşte cu mine!”
Da ăla tot nu vroia, fir-ar al dracu’ să fie. Că aşa sunt ăştia, nene, chiar dacă ştiu româneşte, nu vor să vorbească. Se cred mai buni decât noi, tâmpiţii dracu’. L-am porcăit, l-am blestemat, l-am înjurat. Până la urmă i-am zis să-l cheme pe patron. I-am zis asta în vreo şapte limbi, şi până la urmă a plecat. Peste vreun minut apare un domn gras, transpirat, speriat şi totuşi zâmbitor, şi-mi zice ceva în limba aia necunoscută.
„Vorbiţi domne româneşte”, îi răspund eu.
„Aaaaaa, scuze, vai, doamnă, vă rog să mă scuzaţi”, face el.
Îi explic eu ce şi cum, cine sunt, ce vreau, că mi se pare o nesimţire că chelnerul n-a vrut să vorbească româneşte cu mine, că o să vadă ei, etc.
Bă babelor, şi dacă nu şi-a cerut ăla scuze patruj’ de minute să nu mai îmi ziceţi mie Rhetta Marx. A plâns, a îngenunchiat, mi-a pupat picioarele, mi-a oferit despăgubiri (o găină), şi-a rupt cămaşa de pe el, şi-a dat cu pumnii în cap, tot tacâmul, ce să mai vorbim. Şi în cele din urmă l-a adus pe chelnerul care mă enervase, să-şi ceară scuze şi el, şi abia atunci s-au descurcat iţele problemei: chelnerul, săracul, fusese la dentist în dimineaţa aia, şi i se făcuse o anestezie locală. De-aia nu l-am înţeles; el de fapt mă întrebase de fiecare dată dacă vroiam şi fursecuri la cafea.
Şi bineînţeles că vroiam, fursecurile libaneze sunt cele mai bune din lume.

Reflecţie asupra minimalismului în fenomenul blogging

.

O întâmplare ciudată.

Babelor,

După cum zic şi în titlul postării, tocmai mi s-a întâmplat ceva ciudat.
Stăteam în pat şi dormeam. Normal, este ora 8:34, totul s-a întâmplat acum 20 de minute, deci ce altceva era să fac? Dormeam.
Şi cum dormeam eu aşa cuminte, aud o sonerie. Nu putea fi ceasul deşteptător, pentru că n-am aşa ceva. Nu putea fi nici mobilul, pentru că este închis. Iar fixul l-a stricat Veta alaltăieri, când a deschis nuci cu el.
Nu mai rămânea decât soneria.
„Du-te-n pizda mă-tii!”, am strigat, dar persoana continua să sune. M-am ridicat, am pus capotul pe mine şi m-am dus să deschid. Aveam şi o tigaie în mână, în caz că ceva, dar n-a fost nevoie de ea. Deschid, şi ce-mi văd ochii? Adică pe cine?
Pe Silviu Andreescu, amantul meu din anii 90. Un bărbat frumos la vremea aia, înalt, mustăcios, privirea glumeaţă, semăna cu Borat. Seamănă în continuare.
„Ce surpriză”, zic. „Nu ne-am mai văzut de vreo 16 ani”.
„Da”, zice Silviu. „De fapt, am venit să îţi zic ceva”.
Se uita la mine de parcă se aştepta să-l poftesc în casă.
„Ce?”, am întrebat.
„Rhetta”, face el luându-mi mâna între mâinile lui. Mi-am retras-o şi mi-am aprins o ţigară. „Rhetta”, zice el din nou, „îmi pare rău că relaţia dintre noi s-a terminat atât de brusc atunci…”
Relaţia se terminase brusc, într-adevăr. Adică într-o după-masă eram la un restaurant şi mâncam nişte şniţele, când eu i-am zis lui Silviu „Da’ mai du-te-n pizda mă-tii” şi am plecat.
În fine.
„Vroiam să-ţi spun, Rhetta, că atunci când ne-am despărţit eu eram… cum să-ţi zic, tocmai aflasem că urma să avem… noi… Mi-e greu să-ţi spun, nu găsesc cuvintele potrivite, dar… Rhetta, noi doi avem un copil.”
„Da?”, zic eu.
„Da. O fată. Miruna. Are 16 ani. Este aici.”
Într-adevăr, de după un colţ apăru o fată, o puştoaică, destul de drăguţă, chiar semăna cu mine.
„Ea este fata ta”, zise Silviu.
„Aha”, am spus.
„Mamă”, zise fata.
„Şi ce vreţi de la mine?”, am întrebat. „Bani?”
„Nu, nu, Rhetta, nu mă înţelege greşit… Nu ţi-aş fi zis niciodată dacă nu aş… Sunt foarte bolnav, Rhetta. Mai am doar câteva luni de trăit, şi nu vreau s-o las pe Miruna singură… Nu de bani este vorba, bani am şi eu, mi-a mers foarte bine… Dar…”
„Ascultă, Silviu”, am zis, „eu am o vârstă la care nu mai vreau să mă încarc cu tot felul de probleme. N-am ce să fac cu un copil. E foarte drăguţă puştoaica, dar nu-i treaba mea, îmi pare rău. Hai, nu fi tristă, Miruna, nu plânge, aşa e viaţa, dură. Uite, ia banii ăştia” – aici am scos un teanc de dolari din buzunar şi i-am pus fetei în mână – „şi cară-te. Un sfat am să-ţi dau, totuşi, pentru că se pare că sunt mama ta: citeşte toate cărţile lui Boris Vian, inclusiv pe alea scrise sub pseudonim. Sunt geniale. Te pup. Toate bune. Pa.”
Şi zicând astea am închis uşa şi m-am dus să-mi fac o cafea.

Cam asta-i toată povestea. Destul de stranie, nu?
Ce chestie!

Rhetta Marx mai zice un adevăr.

Babelor,

Mă gândeam eu aşa, cum mă gândesc uneori, la toate lucrurile de pe lumea asta deodată. Şi mi-am dat seama de o greşeală de gândire, babelor, o greşeală babană, care nu poate fi întâlnită decât la noi, femeile.

Poate că ştiţi că datorită uriaşelor progrese înregistrate în medicină în ultimii ani, femeile sunt în stare să facă un copil fără să se culce cu vreun bărbat (deşi ce rost ar avea? Care-i farmecul? Prefer opusul, adică să mă culc cu un bărbat fără să fac copil după). Procedeul este cam următorul: se ia un bărbat, i se dau o revistă cu femei goale şi un borcan, bărbatul pleacă puţin şi se întoarce cu borcanul plin cu spermă. Se ia sperma, se face nu ştiu ce şmecherie cu ea şi se bagă într-un fel sau altul într-o femeie. Femeia pleacă şi peste nouă luni dă naştere unui nou om. Cam asta-i toată treaba.

Dar femeile din zilele noastre nu vor orice fel de spermă. Aşadar, se duc la o bancă de spermă, care este de fapt un fel de bibliotecă: pe nişte rafturi sunt aranjate borcane cu spermă, începând de la sperma de muncitor, care costă cinci dolari litrul sau sperma de taximetrist, care are cam acelaşi preţ, şi terminând cu sperma de doctor, avocat, arhitect, artist (la vreo 2000 de dolari litrul) sau chiar spermă de laureat al premiului Nobel (vreo 7000 de dolari, preţurile le ghicesc doar, s-ar putea să nu fie absolut exacte). Ei, şi majoritatea femeilor iau sperma cea mai scumpă, sperând că doar-doar odrasla lor va primi şi ea un Nobel sau un Oscar sau ceva de genul ăsta.

Mie toată treaba mi se pare complet absurdă. Adică ştie toată lumea că singurul lucru care contează la un bărbat este lungimea pulii. Că are cine ştie ce medalii atârnate la gât nu interesează pe nimeni. Poţi să fi luat şi trei Nobeluri, că tot degeaba le-ai luat dacă ai o pulă de cinci centimetri. N-ar fi preferabil, deci, ca pe borcanele din banca de spermă să scrie doar lungimea organului donatorului? N-ar fi corect? Că dacă ar fi să am vreodată un băiat, ceea ce pare din ce în ce mai puţin probabil, aş fi mai liniştită ştiind că are cu ce – şi implicit şi pe cine – să fută decât dacă ar rezolva tot felul de ecuaţii la el în cameră, singur, cu gândul la lucruri pe care nu le va avea niciodată.

Părerea mea, babelor. Care desigur nu prea are sens când este vorba de copii-fete, da’ asta e, nu le pot ştii nici eu pe toate.