Shit that really happened

Cum ziceam: am făcut niscai vacanţă în sud-estul României, cu nebuna. Multe întâmplări, din care am uitat deja vreo jumătate. Să vă zic ce îmi mai amintesc:

O noapte în Vamă. De undeva se aude o formaţie care cântă live. Mă apropii de local. Vocalistul cântă într-un fel de engleză: „iull nevă nou hau maci ai mist iu, uer uer iu deat nait, uer hev iu biin, uil iu cam bec”. Ridic o piatră de pe jos, o arunc în direcţia din care vin aceste sunete oribile, nimeresc însă doar un câine. Bine, îmi zic. Intru în local, mă duc pe scenă, iau microfonul şi îl pocnesc pe vocalist în cap cu el. „Ce? Ce?”, face tipul. „Sau înveţi engleză ca lumea, sau cânţi în română de-acum încolo”, îi explic. „Da’ e dreptul meu…”, începe el să se explice. Îl sugrum cu cablul microfonului şi plec.

…

Aceeaşi noapte în Vamă. La Szoeni, sau cum s-o numi locul ăla, se cântă blues. Formaţia este compusă din (de la stânga la dreapta): 1. O fătucă speriată, ascunsă în spatele unui microfon. Nu vom şti niciodată ce caută pe scenă. De cântat nu cântă.
2. Un toboşar prost, lipsit de fantezie, care reuşeşte să bată un fel de solo de vreo patru minute fără să schimbe ritmul măcar odată.
3. Solistul vocal şi totodată chitaristul. Vreo 40 de ani, păr lung şi negru, ţoale negre, un fel de barbişon. Cântă ok din voce, slab la chitară. Adică repetă mereu acelaşi solo, compus din vreo şase note. În timp ce cântă aceste şase note, individul închide ochii şi dă capul pe spate. Publicul, în delir.
4. Basistul. Invizibil, ca mai toţi basiştii. De fapt, eu doar presupun existenţa lui, fără să am vreo dovadă clară, absolută.
5. Clăparul. Probabil cel mai bun instrumentist de pe scenă, cauză din care clapa nu se auzea aproape deloc, cel puţin nu înaltele. Exista undeva un inginer de sunet, dar probabil că omul avea altă ocupaţie.
În total, habar n-am cine a cântat acolo, dar nu mi-a plăcut. Nici Vetei, care era cu mine şi care la sfârşit s-a dus şi a borât pe fiecare muzician în parte.

…

Aceeaşi noapte în Vamă, sau poate alta. intrăm în Expirat. De ce intrăm în Expirat? Da, chiar, de ce? Nu ştiu ne salutăm cu cineva, ieşim. La mese, tone de oameni care se uită unii la alţii şi dau din cap aproximativ în ritmul muzicii. Nu se poate sta de vorbă, muzica acoperă totul. De altfel, nimeni nu pare să fi venit acolo ca să stea de vorbă. Plecăm de la Expirat, intrăm în El Comandante. Acolo, cam pustiu. La o masă se făcuse un pariu: pe ce album este Sultans of Swing, al băieţilor de la Dire Straits. Unii ziceau că pe Communique, alţii că pe Love Over Gold sau Brothers in Arms. Acum mă uit pe Wikipedia şi văd că nimeni n-a ştiut: piesa era pe Dire Straits.

…

Tot noapte, către ora patru. Mă îndrept către Expirat. Mă opresc. Mă uit la lumea care dansează de nebună acolo. Realizez că Vama este un loc cu multă libertate, dar zero individualitate. Cineva mă bate pe umăr, o voce îmi zice „Bravo, Rhetta, ce maximă genială ai scos!”. Mă întorc. Mâna pe care o simt pe umăr este chiar a mea. Am băut cam mult. Mă duc la culcare.

…

To be continued, în cazul puţin probabil în care îmi mai amintesc şi altceva.

De-ale mele

Babelor,

Despre vacanţa pe care tocmai am încheiat-o voi vorbi zilele următoare mai pe larg, că am multe de zis. Acum, însă, tema e Madonna. Adică aşa mi-am propus.

Inutil de precizat, sper, că nu m-am dus la concert. Madonna mă plictiseşte chiar mai mult decât Michael Jackson, şi în plus mai şi trăieşte. Am trimis-o pe Veta, care s-a întors de acolo cu relatări destul de aiuritoare, din care nu am înţeles absolut nimic. Printre altele, mi-a povestit că la un momentdat Madonna a zis că să fim toleranţi cu ţiganii (se referea, bag de seamă, la noi, românii), şi publicul a fluierat-o sau huiduit-o sau aşa ceva.
Acum, nu stau să interpretez chestia asta. Eu am zis cu mult înaintea Madonnei că trebuie să fim toleranţi. Normal că ea a preluat apoi întreaga mea teorie, expusă cu rafinament şi umor undeva pe acest blog. În fine, nu contează, mi se fâlfâie ce zice Madonna. Interesant însă de urmărit reacţiile de după concert: oriunde intrai, în orice bar, stadion sau cafenea, lumea vorbea despre Madonna, şi despre câtă dreptate au avut sau n-au avut cei care au fluierat-o.
Ei bine, eu zic că n-au avut dreptate. Pentru că sunt nişte cretini. Pentru că dacă te duci la un concert Madonna, corect este să fluieri şi să huidui tot timpul, în semn că nu eşti de acord cu muzica de căcat pe care o face. Păi, şi dacă nu fluieri la muzică, reiese că eşti un bou lipsit de gust, ba chiar fluieratul tău înnobilează obiectul fluierăturilor.
Da, ştiu că am dreptate, dar aşa sunt eu.
Şi încă ceva: mă plimbam acum nişte zile prin Vama Veche. Acolo, într-un chioşc cu haleală, e o poză cu Ceauşescu. O poză uriaşă, alb-negru. Şi ce să zic: eu o huiduiesc de fiecare dată când trec pe lângă ea. O fluier. Strig „Muie”. Şi iarăşi am dreptate. Şi iarăşi e de prost gust să treci pe lângă ea fără să-i adresezi măcar o flegmă trasă la vinclu.
Nu râdeţi, că aşa e.

G-Shot & Post-Madonna

Miercuri seara, lume buluc la Madonna. Ceva fetze misto in multime, semn ca orasul s-a mai spalat, dar predomina inca hainele de cacat, roz si verde fosforescent, purtate de oameni fara gust. Dar nu asta e important, ci ca la un moment dat, tot asteptand, ma intalnesc cu X, masterand in chirurgie plastica la Paris.

Tipul volubil, spune ca face cursa Paris – Bangkok periodic si e lesne de inteles de ce. Fara sa-i cer, detaliaza: „Stii ce merge cel mai bine acuma?” „Nu”, zic. „G-shot”, zice, „modificarea punctului G”. „Aoleu”, zic eu, banuind ca omul mi-a pus ceva gand rau. I-or placea babele, desi e tinerel.

Dar nu e vorba despre asta. Tipul face un act benevol, voluntar, de a lumina masele in ce priveste munca lui. Ceea ce mi se pare foarte misto. „Da”, zice el, „modific punctul G cum vrei tu, il pun unde vrei tu si asta fara durere”. Il lamuresc ca nu vreau. Mi-e bine asa cum e. „Pacat”, zice el. „Acum o luna unul din colegii mei a facut o operatie din asta si tipa a avut un orgasm colosal exact atunci”. „Bine. Nu mai vreau detalii”, zic eu, desi alte cateva perechi de urechi in jurul nostru se facusera palnie.

Dar nu apuc sa plec fara sa aflu ca „curul sunt noile tatze”. Si inainte sa ma pierd in multime mai aud ca poate mari sfarcurile fara operatie. O problema care m-a urmarit toata seara, estompand showul Madonnei. Cum naiba face asta? Nu mi-a putut imagina decat ca le umfla cu gura si atat.

Intrebarea mea pentru voi: exista ceva mai rau de atat? Iata si raspunsul meu: Da. O femeie care canta death-metal. E groaznic, babelor. Pe cuvantul meu daca nu e groaznic.

In vacanta cu sor-mea

Dragele babei. N-am murit, asa cum ati crezut. Adevarul e insa ca zaceam intr-o oarecare letargie datorata vacantei cu sor-mea, dar strigatul lui storyplanner m-a trezit. E adevarat ca m-a trezit si strigatul lui Stefan, ale carui calitati de scenarist mi se pare ca echilibreaza pierderea slujbei. Mersi, Stefan, am inceput deja filmarile la scenariul tau. Data viitoare protejeaza-ti ideile. La Surorile Marx se fura tot.

Dar nu asta e ideea. Vacanta cu sor-mea e ideea. Proasta idee, altminteri. Nici nu stiu de ce m-am dus. Probabil pentru ca erau deja trei ani de cand nu mai fusesem cu ea nicaieri si mi-a batut obrazul. Oricum, ce sa va zic. Dupa prima noapte ne-am certat atat de rau ca m-am mutat la cort. Pe care cort, celebrul Sinaia 2 pentru cine cunoaste, nici macar nu stiam sa-l pun. Farmecele mele deosebite au facut insa sa apara instantaneu vreo 10 oameni de pe plaja care si-au dat si sufletul sa-l instaleze. Jur. Si-au scos elasticele de la chiloti, cuiele de la pantofi, copiii din rulota si pana la urma panza veche de vreo treij’ de ani a devenit erecta. Inutil sa spun ca era cel mai urat cort de pe plaja. Inutil sa mai spun ca era maro. Util e faptul ca eram departe de sor-mea.

As vrea sa mentionez ca seful de proiect al punerii cortului meu a fost un domn absolut pitoresc, pe nume Vartejan. M-am indragostit pe loc de el in ciuda faptului ca are vreo 180 kg. Sunt, insa, 180 de kg care ii vin bine, asa ca dupa ce-am ras o sticla de palinca m-am felicitat ca am scapat de scorpia de sor-mea. Care scorpie a ramas la gazda cu o seama de poponari pe capul ei. Iarasi, n-am absolut nimic cu ei, dar dupa urletele care se auzeau se pare ca au torturat-o. Nu stiu cine sunt, n-am aflat, se pare insa ca erau condusi de un anumit Maurice Scoicaru’, sau cam asa ceva.

In fine. Partea interesanta de-abia acum vine. De ce? Pentru ca intr-o buna zi, strecurandu-ma sa vad ce face, am gasit unul din caietele ei vechi. N-o sa va vina sa credeti, dar nebuna incepuse un ditamai raportul securistic. Exact, securistic. Asta ca sa intelegeti cine e cu adevarat. Stiu, nici mie nu mi-a venit sa cred, dar ce-am vazut scris acolo era dincolo de imaginatie. Scria totul despre toti, inclusiv despre voi, dragii nostri cititori. Citez cateva fragmente:

RAPORTUL COMITETULUI DE INITIATIVA FORMAT DIN MINE SI MINE. DARE DE SEAMA ASUPRA SEJURULUI DE ODIHNA 13-29 AUG.

23 AUG (!!) 2009. Astazi de diminiata (!) am mancat fasole cu gem. Foarte buna combinatia pe care am gasit-o. Niste copii au urlat asa tare ca pe unul l-am strivit cu capul de masa de pe veranda. Maica-sa a urlat la mine ca de ce, da’ am convins-o cu un sut in pizda. Asa-i trebuie.

Orele 19.45. Veta n-a aparut nici acum. Idioata dracului. Se fute cu unul, Vartejan, pe plaja. I-am vazut pe amandoi, arata ca dracu. Propun excluderea ei din comitetul de initiativa. S-a votat pentru in unanimitate. Nici o abtinere.

24 AUG 2009. Subsemnata Rhetta Marx declara ca o bate gandul sa mearga diseara in Vama Veche. Ce daca e lume proasta. Daca sor-mea si-a gasit un futaci, inseamna ca pot si eu sa-mi gasesc unul. Chiar mai frumos ca al ei. De mentionat ca as vrea sa-mi iau bata cu mine. Nu stii niciodata peste cine dai acolo.

Orele 23.00. Ma aflu in Vama Veche. Atmosfera e atat de cretina incat ma trec ganduri criminale. As putea otravi jumate din lumea de-aici fara probleme. Muzica e atat de imbecila ca nu-mi vine sa cred. Ciudat ca unii oameni inca mai danseaza pe YMCA. Unul dintre ei s-a uitat la mine mai lung. L-am smucit de par si l-am dat cu dintii de bar. Cativa oameni au sarit sa-l apere, dar am fugit.

Orele 00.50. M-am intors acasa plina de ura. Am dat peste poponari, care mi-au mancat tot borcanul de Finetti. Le-am cerut explicatii, l-au inlocuit instantaneu cu alte trei borcane nou-noute in clipa cand l-am prins de pula pe Maurice Scoicaru’. Sa-i fut in gura daca mai fac asta.

25 AUG 2009. In lipsa vacii de Veta, dialoghez cu Brownie, motanul de pe terasa. El intelege ce-i spun si ma aproba. Un alt tovaras de distractie mai e si Motanul lui Pancreate, venit din vecini. Asta e un motan cu totul si cu totul special, care inventeaza teorii. Numele imi aduce aminte de paradoxul lui Zenon din Elea. Pacat ca nu mai stiu despre ce era vorba in el.

Blogul de aur

Babelor,

Drept dovadă că avem cel mai tare blog din lume, am primit de la Afreuda o poză cu o diplomă de aur. Arată aşa:

Pe ea scrie ceva că „Blog de oro”, adică blogul de aur, din câte îmi dau eu seama. Şi Afreuda ne ameninţă că ne retrage diploma dacă n-o dăm mai departe la zece bloggeri sau bloguri. cum noi suntem două, dau eu cinci, dă Veta cinci şi ne-am scos. Încep eu, că-s mai bătrână. Dar înainte de a începe vreau să nu mulţumesc nimănui pentru nimic, şi în nici un caz Vetei pentru orice. Îmi cântă toată ziua din Veceus, de simt că mă apucă pandaliile, chiar dacă nu ştiu ce-s alea. Dar aşa mă simt.

Bun. Încep. Ştiu că cei pe care nu îi voi numi o să se simtă îngrozitor de nedreptăţiţi, da’ acum asta e, nu eu sunt de vină, de vină e Afreuda, că ea a început. O să încerc să numesc şi bloguri ale căror posesori nu prea scriu pe la noi, ca să le fac reclamă.

1. Lorena Lupu

2. Moshe & Mordechai

3. Lumina Sfântă (deşi a cam murit, din păcate)

4. Veone

5. Tlön Society

Urmează Veta, care n-are nimic altceva de făcut decât să editeze postarea asta şi să adauge ce vrea să adauge.
A, şi să specifice şi regulile, că eu am uitat, adică mi-a fost lene.

Bine soro, atunci ma bag peste postarea ta si premiez pe umatorii (desi cu Tlön Society mi-ai luat-o inainte, era si in capul meu).

Primul pe lista este dragon. Motivul: desi se lauda ca scrie prost si neinteresant, scrie in mod evident bine si interesant. Ii trecem cu vederea acest fapt.

Al doilea, sau a doua pe lista: dreaming jewel. Pentru ca scrie bine si ne place ce scrie.

Trei: creatrix. Pentru ca de asemenea, scrie bine, si pare ca se lupta cu idiotii din jurul ei.

Patru: Stefan. Pentru ca si el scrie bine pe teme foarte interesante, si pentru ca nu intelegem unde a disparut.

Si cinci, adica ultima, dar evident nu cea din urma. Sabina away, o aparitie noua in blogrollul nostru, dar pe care vi-o recomand. Motivul: pentru ca este o persoana foarte draga si apropiata noua, pentru ca scrisul ei ma inspira si pentru dragostea ei pentru Japonia.

Motivele le-am expus, ca regula trebuie sa va spun ca nu sunteti nevoiti/nevoite sa dati acest premiu mai departe. Il puteti pastra, incuia in dulap, sau va puteti mandri cu el cand vine cineva in vizita.

Si pentru ca vreau si imi permit, voi mai da inca un premiu, doar ca acesta se va intoarce inapoi la afreuda.

Rhetta Marx vă adresează o întrebare.

Apropo: e careva prin Vamă în weekendul ăsta? Că poate o bere, o clătită, un Benson & Hedges.

Celelalte surori Marx

Babelor,

La început eram şapte. Să vă povestesc despre celelalte:

Beta Marx: a plecat încă de tânără în America. Acolo s-a căsătorit cu un ceh. Au trăit o vreme în sărăcie. Le-a fost greu. Au avut griji.
Grijile s-au terminat în 1975, când firma Sony a lansat pe piaţă prima casetă video. Formatul se numea Betamax. Beta şi-a luat un avocat şi i-a dat pe japonezi în judecată, pe motiv că i-au furat numele fără să o întrebe. Judecătorul i-a dat dreptate. Sony i-a dat 40 de milioane de dolari. De atunci, Beta n-a prea mai păstrat legătura cu noi. Nici noi cu ea, ce-i drept. Cam odată pe an primim o carte poştală dintr-un loc exotic: Bhutan, Bolivia, Bolintin-Vale. Pe spate, un singur cuvânt: Sîc!

Feta Marx: Ca şi Beta, o duce destul de bine de când statul grec i-a plătit 160 de milioane şi două insule ca urmare a unei decizii a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din Luxemburg în acel mare „proces al brânzei” care a avut loc pe la începutul anilor 80. Trăieşte în Tunisia din motive care ne scapă complet.

Geta Marx: Sora misterioasă. Despre ea nu vom vorbi decât la momentul oportun. Însă nu credem că acesta se va ivi vreodată.

Meta Marx: Mai mult un concept decât o persoană, Meta este totuşi o gagică frumoasă: picioare lungi, cur bombat, ochi albaştri. Vorbeşte puţin, dar ce spune ne dă de gândit. Locuieşte în Australia, unde studiază populaţia locală de pinguini. Un detaliu interesant: este născută în aceaşi zi cu Franz Beckenbauer.

Peta Marx: Fondatoarea unei cunoscute organizaţii pentru protecţia animalelor, folosită de Peta pentru a spăla banii câştigaţi din traficul cu arme în Haiti, Afghanistan şi Ruanda. Deşi este căutată de Interpol, CIA, MI6 şi alte servicii secrete, locuieşte de vreo 42 de ani într-un bloc din Berceni. Ne vedem rar, Peta fiind o tipă destul de plictisitoare şi pe deasupra şi peltică.

Anticipare

Babelor,

Zarurile au căzut, soarta a fost decisă, biletul cumpărat: vineri plec, şi mă întorc abia pe 29. Două săptămâni departe de acest blog, da, îmi va fi greu. Dar totodată vor fi două săptămâni departe de Veta! Dacă aţi şti ce bine m-am simţit închisă în cămară, singură, fără bombănitul soră-mii care-mi bruiază viaţa! Deci vineri plec, într-un loc în care nu cred că voi găsi vreun w-lan sau altă modalitate de a pătrunde în internet. Îmi iau rămas bun încă de pe acum, pentru că s-ar putea să uit s-o fac vineri dimineaţă, şi oricum trebuie să fac bagajele, să curăţ mitralierele, să ascut toporul, etc. Aş vrea să pot spune că o să mă gândesc la voi acolo, în depărtare, dar nu pot jura că aşa va fi, pentru că va curge alcoolul, vor fi şi nişte băieţi frumuşei, şi deci s-ar putea ca gândurile să îmi fie îndrumate în alte direcţii. Oricum. vă pup de pe acum, deşi o să mai scriu până vineri. Dar ştiţi cum sunt despărţirile la noi, la români: Cineva zice „Bă, io mă duc că mai am nişte treabă”, după care se mai stă vreo juma’ de oră de vorbă, după care acel cineva zice „acum chiar trebuie să plec”, se ridică în picioare, se mai vorbeşte o oră, cel care vrea să plece zice „auăleu, trebuia să mă întâlnesc cu unii pe la trei, şi acum e patru, hai, m-am cărat”, se iese în faţa casei sau pe palierul din dreptul apartamentului, se mai vorbeşte vreo 40 de minute, cineva strigă „Alo! Daţi drumul la lift!”, Omul Care Pleacă zice „Mă scuzaţi, bă, gata, am zburat!” şi se discută în continuare, până când vecinul care aşteaptă liftul suferă un atac de cord, apare salvarea şi în sfârşit Omul Care Pleacă pleacă.
Cam aşa o să fac şi eu.

R.

PS: De fapt, s-ar putea ca Veta să vină cu mine, să îmi prelungească chinul. Eu am tot întrebat-o ce are de gând, ca să ştiu şi ce facem cu pisicile, dar ea tace şi mustăceşte ca o nebună ce e. Şi cântă la Veceus, da’ măcar cântă frumos. Dacă între timp s-a hotărât să vină sau să nu vină, poate-mi zice şi mie.

MOTIVUL PENTRU CARE SUNT O PERSOANĂ GENIALĂ

Dupa cum probabil nu stiti despre mine, si probabil ca Rhetta nu v-a spus niciodata, eu sunt de formatie economista. O meserie umila, stiu. Ca sa compenseze acest mic neajuns, totusi, universul a hotarat sa-mi daruiasca cateva abilitati deosebit de importante. Unul dintre ele este acela de a inventa lucruri.

Iata in continuare unul din obiectele pe care le-am inventat in ultima vreme, in beciul nostru, fara stirea Rhettei. Va veti da seama aproape imediat ca poate fi considerata o noua revolutie copernicana:

Asadar, acesta este VECEUS, un instrument muzical revolutionar, cu ajutorul caruia se poate calatori oricat de departe in univers. Cele patru coarde pe care le vedeti sunt aceleasi de la bass, adica mi, la, re, sol. Diferenta este in multitudinea de acorduri pe care le puteti manipula la acest veceu muzical si care va pot transporta, asa cum am zis, in orice colt al universului.

Observati in detaliu o parte din corpul lui Veceus si finetea cu care sunt asamblate elementele. Greu de crezut ce se poate naste in beciul si din mintea surorilor marx, nu-i asa?

Mai sus aveti sistemul de acordaj creat din robinete de mare precizie. Cu ajutorul lor sunetele pot fi controlate la zecime de unda. Remarcati si cele 4 elemente de filetaj, facute dintr-un aliaj inca necunoscut umanitatii. Ele au rolul de a securiza si proteja corzile in fatza temperaturilor stelare.

Deasupra este turboreactorul cu propulsie nucleara, care are insa si capacitati de amplificare si rezonanta. Turbosuflanta din interior nu se vede in aceasta poza, dar ea exista si e conceputa in intregime din fibra de potasiu, cel mai avansat aliaj existent.

Observati de asemenea sistemul perfect de prindere al coardelor, asamblat din cel mai dur otel posibil.

Iata aici si o parte a calculului pe care l-am folosit la construirea acestei bijuterii tehnologice. Va rog sa retineti ca este de preferat sa folositi turbobasina de azot ca si combustibil. In nici un caz nu mergeti pe cacat sulfuric, compromisul care vi se ofera de obicei la benzinariile stelare. E mai ieftin, e adevarat, dar mai prost.

Acordul muzical pe care l-am folosit cel mai frecvent in galaxia noastra este Do mijor 85. Veceus are o capacitate de peste cateva sute de mii de combinatii pe fiecare nota a gamei diatonice, asa ca ghidajul cosmic va fi asigurat. Doar daca vreti sa trageti apa pe contratimp va fi mai greu, pentru ca ordinatorul incorporat in Veceus gandeste in special in masura de 4/4. E o problema pe care am s-o rezolv rapid, insa, asa ca veti putea folosi orice semnatura frazala, inclusiv, de exemplu, 448/3. Tempo-ul maxim pe care il poate dezvolta Veceus este de 10 la puterea 4 miliarde. Suficient pentru o plimbare interstelara romantica cu iubita (sau iubitul).

Va ofer in continuare si o poza pe care am suprins-o la primul sfert de ora de la decolarea de pe casa noastra. Este vorba, desigur, despre constelatia XG 19.

Calatorie (si căcare) placuta!!

Disturbing things 1

Babelor,

Nu ştiu. E un lucru bun? E un lucru prost? Probabil că depinde.