Cum ziceam: am făcut niscai vacanţă în sud-estul României, cu nebuna. Multe întâmplări, din care am uitat deja vreo jumătate. Să vă zic ce îmi mai amintesc:
O noapte în Vamă. De undeva se aude o formaţie care cântă live. Mă apropii de local. Vocalistul cântă într-un fel de engleză: „iull nevă nou hau maci ai mist iu, uer uer iu deat nait, uer hev iu biin, uil iu cam bec”. Ridic o piatră de pe jos, o arunc în direcţia din care vin aceste sunete oribile, nimeresc însă doar un câine. Bine, îmi zic. Intru în local, mă duc pe scenă, iau microfonul şi îl pocnesc pe vocalist în cap cu el. „Ce? Ce?”, face tipul. „Sau înveţi engleză ca lumea, sau cânţi în română de-acum încolo”, îi explic. „Da’ e dreptul meu…”, începe el să se explice. Îl sugrum cu cablul microfonului şi plec.
…
Aceeaşi noapte în Vamă. La Szoeni, sau cum s-o numi locul ăla, se cântă blues. Formaţia este compusă din (de la stânga la dreapta): 1. O fătucă speriată, ascunsă în spatele unui microfon. Nu vom şti niciodată ce caută pe scenă. De cântat nu cântă.
2. Un toboşar prost, lipsit de fantezie, care reuşeşte să bată un fel de solo de vreo patru minute fără să schimbe ritmul măcar odată.
3. Solistul vocal şi totodată chitaristul. Vreo 40 de ani, păr lung şi negru, ţoale negre, un fel de barbişon. Cântă ok din voce, slab la chitară. Adică repetă mereu acelaşi solo, compus din vreo şase note. În timp ce cântă aceste şase note, individul închide ochii şi dă capul pe spate. Publicul, în delir.
4. Basistul. Invizibil, ca mai toţi basiştii. De fapt, eu doar presupun existenţa lui, fără să am vreo dovadă clară, absolută.
5. Clăparul. Probabil cel mai bun instrumentist de pe scenă, cauză din care clapa nu se auzea aproape deloc, cel puţin nu înaltele. Exista undeva un inginer de sunet, dar probabil că omul avea altă ocupaţie.
În total, habar n-am cine a cântat acolo, dar nu mi-a plăcut. Nici Vetei, care era cu mine şi care la sfârşit s-a dus şi a borât pe fiecare muzician în parte.
…
Aceeaşi noapte în Vamă, sau poate alta. intrăm în Expirat. De ce intrăm în Expirat? Da, chiar, de ce? Nu ştiu ne salutăm cu cineva, ieşim. La mese, tone de oameni care se uită unii la alţii şi dau din cap aproximativ în ritmul muzicii. Nu se poate sta de vorbă, muzica acoperă totul. De altfel, nimeni nu pare să fi venit acolo ca să stea de vorbă. Plecăm de la Expirat, intrăm în El Comandante. Acolo, cam pustiu. La o masă se făcuse un pariu: pe ce album este Sultans of Swing, al băieţilor de la Dire Straits. Unii ziceau că pe Communique, alţii că pe Love Over Gold sau Brothers in Arms. Acum mă uit pe Wikipedia şi văd că nimeni n-a ştiut: piesa era pe Dire Straits.
…
Tot noapte, către ora patru. Mă îndrept către Expirat. Mă opresc. Mă uit la lumea care dansează de nebună acolo. Realizez că Vama este un loc cu multă libertate, dar zero individualitate. Cineva mă bate pe umăr, o voce îmi zice „Bravo, Rhetta, ce maximă genială ai scos!”. Mă întorc. Mâna pe care o simt pe umăr este chiar a mea. Am băut cam mult. Mă duc la culcare.
…
To be continued, în cazul puţin probabil în care îmi mai amintesc şi altceva.