În care Rhetta Marx se înfurie pe bună-dreptate.

Babelor,

Bine că trăim în timpurile astea, că avem de ce să râdem. De exemplu:

Pe blogul secţiei de dramaturgie şi critică teatrală a ASB (asociaţia scriitorilor Bucureşti) a apărut o scrisoare deschisă adresată senatului României. O citesc. Nu îmi vine să cred. Din două motive: primul este conţinutul scrisorii. Al doilea, limbajul. De lemn, de plută, de iarbă, nu ştiu de ce. Hai să vă fac, cu ajutorul unor citate, să înţelegeţi despre ce este vorba.

„După 1989 artele spectacolului au avut şansa să se descătuşeze de cutume şi constrângeri şi odată cu ele a apărut şi şi-a făcut loc timid şansa creaţiei dramatice româneşti. Si totusi, din păcate, şansa piesei româneşti contemporane autentice de a fi jucată în faţa publicului nostru a fost în tot acest răstimp obturată de atitudinea potrivnică a conducătorilor de teatru, […] de nepăsarea majorităţii regizorilor români care par lipsiţi de curaj, încremeniţi în parantezele strâmte ale dramaturgiei verificate, clasice, bătătorită de atâtea şi atâtea versiuni […].”

„Sunt teatre importante în ţară care nu au mai programat de ani de zile o piesă autohtonă contemporană, scrisă pentru spectatorii zilelor noastre. De asemenea, sunt tot mai mulţi autori străini, unii de calitate îndoielnică, importaţi fără nici un criteriu de valoare şi jucaţi numai pentru că sunt subiectul unor schimburi de facilităţi între cei care îi promovează şi oamenii noştri de teatru […].”

Babelor, îmi pare rău, dar nu pot continua. Pentru că ar trebui să postez aici tot textul, şi mai bine daţi click pe link şi îl citiţi la el acasă. O să vă spun însă cam cum continuă:
Dramaturgii români sunt valoroşi. Faptul că încă nu au scos nici o capodoperă se datorează absenţei lor de pe scenele româneşti. Deci dacă s-ar juca, ar fi capodopere. În continuare, ei solicită ca „toate teatrele româneşti finanţate din bugetele publice (adică plătite de cetăţeni români) să cumpere, să producă şi să programeze în mod obligatoriu în repertoriul stagional premierele a cel puţin două piese româneşti contemporane”.

Adică solicită ca statul român să-i plătească pentru a continua să-şi scrie inepţiile lipsite de sens, care nu se joacă pentru că nici un regizor nu este atât de cretin încât să le facă. În fine, mai aduc ei nişte argumente, de exemplu că lipsa pieselor româneşti în repertorii „este pur şi simplu o avere a creativităţii româneşti aruncată la coş din cauza unor interese meschine sau din limitare şi necunoaştere.” Şi mai aflăm că „este obligaţia Statului – prin intermediul instituţiei teatrale pe care o finanţează – să întoarcă acest gest [contribuţia cetăţeanului la buget, n.r.] promovând spectacole româneşti, care reflectă realităţi, sensibilităţi şi caractere româneşti.”

În fine, mă opresc aici, pentru că m-am înfuriat îngrozitor. Mai vreau doar să dau paste and copy listei semnatarilor:

Ştefan Caraman, Radu Macrinici, Saviana Stanescu, Horia Gârbea, Mircea Radu Iacoban, Ioan Peter, Mugur Grosu, Lucia Verona, Paul Everac, Dinu Grigorescu, Emil Lungeanu, Emil Mladin, Ioan Drăgoi, Adrian Mihalache, Paşcu Balaci, Mircea M. Ionescu, Valentin Busuioc, Dan Mihu, Sânziana Popescu, Olga Delia Mateescu, Constantin Abăluţă, Octavian Soviany

Dintre numele astea cunosc doar cinci, şi mă tem că n-aş fi pierdut absolut nimic dacă n-aş fi cunoscut niciunul.
Şi mai ţin să adaug că oricine îşi pune numele pe o listă pe care se află şi Paul Everac exact asta şi merită: să fie pe o listă alături de Paul Everac.

Şi stau şi mă întreb: oare acestor dramaturgi nu le-a trecut absolut nici o secundă prin cap că ar fi foarte posibil ca piesele lor să nu fie jucate din simplul motiv că sunt foarte proaste?
Cred că nu.

Motan mişto, vrea om

Babaciunilor,

Salvat cu mana mea astazi un motan. De la ce? De la indiferenta, normal. Trecut pe strada si gagiul avea o personalitate atat de misto, ca m-am oprit si m-am intrebat ce e de facut. E ceva birmanez, e mare si se vede ca a fost bine crescut si bine hranit. O persoana care isi doreste cu tot dinadinsul sa decada de la rangul de om, totusi, l-a abandonat.

L-am luat, ce era sa fac. Pentru ca sunt convinsa ca e ceva normal. Plus ca motanul e prea misto. Are o fatza de va cacati pe voi. Momentan l-am adapostit in curte la sabaway, dar nu-l vom putea tine acolo mult timp.

Va rog, ajutati-ma si ajutati-l. Cred ca asta ar fi un moment bun sa vedem daca blogul asta are intr-adevar fortza si e relevant.

A voastra,

Veta

În care Rhetta Marx prezintă un scenariu.

Babelor,

Ieri, nu ştiu ce s-a întâmplat ieri, doar că la un momentdat a apărut pe blogul ăsta o fată, s-o numim Batrinu Alina Florentina. Îmi suna vag cunoscut numele, şi după ce fata a început să se manifesteze, mi-am dat seama şi de ce: este o mai veche cunoştinţă a cunoştinţei noastre Creatrix. Creatrix a scris undeva cum că PJ Harvey ar fi urâtă, şi Batrinu Alina Florentina şi-a ieşit din fire şi nu şi-a mai intrat niciodată înapoi. De atunci, o urmăreşte, ponegreşte, blestemă, huiduie, înjură şi mânjeşte cu căcat pe biata Creatrix, care neavând ce să facă, o ignoră cu bunul-simţ care ne-o face nouă, tuturor, atât de dragă.

Da, Creatrix, la complimentul ăsta aştept un contra-compliment.

OK, şi râzând eu în sinea mea de Batrinu Alina Florentina în timp ce-i ştergeam comentariile şi îi banam IPurile, mi-am zis: Hait!
Da, babelor, fix asta mi-am zis.
Pentru că mi-am amintit de ceva: acum 434 de ani, noi, adică eu şi Veta, adică de fapt numai Veta, i-a promis unui producător de film din România că o să îi dăm – deci m-a băgat şi pe mine în căcat – cel mai tare scenariu scris vreodată. Şi bineînţeles că a uitat instantaneu de promisiune. Eu însă nu.

În fine, asta era de fapt o paranteză, aşa că puteţi sări peste ea dacă mai aveţi cum, dar probabil că n-aveţi.

Şi aseară mi-a venit ideea. Scenariul. Primul film despre blogosferă. Despre atmosfera de-aici, despre oamenii de-aici, despre nebunii de-aici. E aşa:

O seară de Mai, Iunie sau Iulie. Nu contează, important e să fie cald, dar nu exagerat. Vedem intrarea unui bloc. În imagine intră o fată, care de fapt intră chiar în bloc. Nu ştim încă cine e, dar vă zic eu că o cheamă Corina.
Corina asta e o fată drăguţă. Poartă o fustă în carouri, cămaşă, cizme. Vine de undeva, că are o geantă pe umăr. Se urcă în lift, apasă pe un buton, se închid uşile, se deschid ceva mai sus, Corina intră într-un apartament. E al ei, că are cheia de la uşă. O garsonieră, cam mică, cam aglomerată. Nu s-ar putea spune că domneşte curăţenia, ba chiar dimpotrivă.
Corina aruncă geanta pe un scaun, porneşte laptopul, îşi scoate cizmele, merge în bucătărie să-şi facă un nes. Goleşte o scrumieră, aprinde o ţigară, se aşează în faţa laptopului, se loghează pe un blog. Blogul ei, că doar are parola (DETALIU: parola este deja salvată în browser!). Se uită ce mai e nou, dacă a mai scris cineva ceva. Ultima ei postare este despre Nick Cave, e şi un clip de pe Youtube, cu Cave şi PJ Harvey. În textul de deasupra clipului scrie ceva cum că doi oameni urâţi fac muzică superbă. Corina citeşte comentariile. Surpriză: sunt 38! Altă surpriză: 32 sunt de la aceeaşi persoană! Pe persoană o cheamă Flori, şi este supărată că Corina s-a luat de PJ Harvey. „Eu sunt cea mai mare fană PJ Harvey şi ea este cel mai frumos om din lume! Şi cine o face urâtă este o curvă împuţită!”
Cam ăsta este tonul celor 32 de comentarii. Corina se amuză, râde; câţiva vizitatori ai blogului au luat-o şi ei la mişto pe Flori. „Ei”, îşi zice Corina, „e o fată cu probleme”.
Doar că Flori comentează mai departe. Corina se mai amuză o vreme, după care îşi pierde răbdarea şi umorul şi îi scrie lui Flori că e de-ajuns, că nu mai e comic şi că în general să se care de pe blogul ei. Flori, fiind nebună, continuă; comentariile devin din ce în ce mai dure, mai scârboase. Corina începe să le şteargă. Pe la 12, Corina se duce la culcare. Pe ecranul rămas aprins vedem cum comentariile lui Flori continuă să apară (deşi ştim bine că comentariile nu apar dacă nu dai refresh; ăsta este însă un artificiu al scenaristei, ca să vedem cât de nebună este Flori).
Se face a doua zi, Flori continuă să inunde blogul. Corina îi banează IPul. Dar Flori nu se dă bătută, scrie pe alte bloguri că Corina e o tâmpită, o vacă, o imbecilă.
Trec zile. Prietenii Corinei au aflat despre nebuna care îi spamează blogul. Corina este la o terasă cu nişte lume. Se discută despre Flori, se dă cu presupusul, se fac planuri. Miki, un băiat care are şi el blog şi care este prieten cu Corina, ba chiar puţin îndrăgostit de ea, şi pe deasupra lucrează ceva în IT, zice că are el ac de cojocul lui Flori: o să afle cine este şi o să se ducă să stea de vorbă cu ea. Adică s-o ameninţe puţin, s-o sperie. Bine, ne dăm seama că vrea să facă asta numai ca să îi arate Corinei ce cool e, şi probabil că şi Corina îşi dă seama, şi discuţia oricum o ia pe alt făgaş. Totuşi Miki este hotărât să dea de Flori.
Şi se pune pe treabă. Îl vedem făcând şmecherii la computer, dând telefoane, scriind cifre, dând alte telefoane, scriind altceva (nu desluşim exact ce). Trece încă o zi, îl vedem pe Miki intrând undeva. Acolo unde lucrează Flori, mai exact. Întreabă de ea la recepţie (e o firmă oarecare), i se spune că tocmai a ieşit. El îndrugă ceva, că trebuie s-o vadă urgent în interes de serviciu dar nu ştie cum arată, i se face o descriere sumară, i se spune că s-ar putea să fie în parc. Parcul de lângă firmă.
Miki mulţumeşte, iese, merge în parc. Pe o bancă, o tipă. Miki se apropie de ea. O tipă drăguţă. Fumează nervoasă. Miki se opreşte în faţa ei. O tipă mai mult decât drăguţă, observă Miki. „Pot să stau aici?”, întreabă arătând înspre bancă. Fata se uită la el. Are nişte ochi superbi. Buza de jos îi tremură nu chiar imperceptibil. „Da”, zice.
Miki se aşează, îşi aprinde şi el o ţigară. Şi-a pregătit textul de mult; are de gând să-i zică lui Flori „Auzi, te-aş ruga să o laşi în pace pe Corina. Altfel, s-ar putea ca acţiunile tale să aibă consecinţe neplăcute pentru tine”. Da, cam aşa ceva vrea să spună. Îşi drege glasul, se întoarce spre Flori, se uită la ea.
Şi e şocat, pentru că fata plânge. Nu tare, nu hohoteşte, dar din ochii ăia superbi îi curg lacrimi, multe lacrimi, şi Miki habar n-are ce să facă, pentru că nu poate să îi facă scandal unei fete care deja plânge, nu, nu poate, şi în plus i se face brusc foarte milă de ea, şi se aude întrebând-o „e totul în regulă?”.
„Nu, nu-i nimic în regulă”, zice Flori, are o voce liniştită, plăcută.
„Dar plângi”, zice Miki.
„Da”, zice Flori.
„De ce?”
„Din cauza lumii.”
Miki rămâne blocat. Ce să facă?
„Ce ai păţit? Ce s-a întâmplat?”, zice.
„Nimic”, spune Flori. „O să-mi treacă.”
Şi într-adevăr se opreşte din plâns şi îi zâmbeşte lui Miki. Are un zâmbet angelic, minunat, şi Miki îşi dă seama că este pe cale să se îndrăgostească de ea.
„Eşti primul om care îmi vorbeşte frumos pe ziua de azi”, zice Flori. „Mersi.”

Ei, babelor, nu mai stau să vă zic tot restul cu de-amănuntul, că ar dura două ore să scriu şi probabil vouă v-ar lua vreo trei ore să citiţi. Pe scurt, povestea continuă aşa:

Miki se îndrăgosteşte de Flori. Ştie că este puţin nebună, dar îşi zice că poate nu este complet nebună, poate… În plus, este atras de ea, fizic, foarte atras. Îngrozitor de atras, şi pe bună dreptate, pentru că Flori arată senzaţional, şi cum poate o femeie frumoasă să fie complet nebună?, îşi zice Miki. Se revede cu ea, ies undeva, se distrează, deşi Flori este puţin sărită, dar lui Miki i se pare că nebunia o face şi mai mişto, şi mai fascinantă. În fine, între ei se înfiripă ceva, într-o seară sunt la Miki acasă şi aproape că se culcă împreună, dar în ultimul moment Flori zice „nu” şi pleacă.
Miki nu înţelege. Adică ok, e nebună, dar…
Îi dă telefon. O întreabă de ce.
Şi ea îi spune. Îi spune că nu poate să fie cu el, pentru că pe lumea asta există o fată numită Corina, şi Flori şi-a jurat că atâta timp cât Corina trăieşte, ea o să rămână fecioară. Sau aşa ceva.
Miki nu prea ştie ce să zică. Dar improvizează: „Şi dacă o omor pe Corina asta?”, zice.
„Dacă o omori, sunt a ta”, zice Flori.
Bun. Miki vorbeşte cu Corina. Îi zice că a cunoscut-o pe Flori şi că vrea să-i joace o festă şi că trebuie să însceneze uciderea Corinei. Nu-i zice exact despre ce este vorba, dar Corinei ideea i se pare amuzantă şi se prinde în joc. Cu ajutorul câtorva prieteni, se pregăteşte ditamai show-ul. Peste câteva zile, Miki o ia pe Flori de la birou. „Azi e ziua cea mare”, zice. Merg împreună undeva, Corina stă la o masă alături de alte persoane. „Stai aici”, îi zice Miki lui Flori. După care se îndreaptă către Corina, scoate un pistol pe care îl avea băgat în pantaloni, se opreşte în dreptul Corinei, îndreaptă pistolul către ea şi trage. Corina se prăbuşeşte de pe scaun, lumea începe să strige, să se agite, Miki fuge, o ia pe Flori de mână, fug împreună înspre o staţie de metrou. Pe drum, Miki aruncă pistolul într-un coş de gunoi.
În metrou, Flori este extaziată. „Ai făcut asta pentru mine”, zice. „Da”, spune Miki. „Pentru că te iubesc.” Se sărută. Se duc direct în apartamentul lui Flori, pe care Miki îl vede pentru prima oară. Un apartament aproape normal, în afară de faptul că este decorat cu mii de poze cu PJ Harvey. Intră amândoi în dormitor, se aruncă în pat, se dezbracă în grabă şi încep să se fută, ca să zic aşa. Şi se fut şi se fut, transpiraţie, gâfâituri, piele pe piele, până când Miki, care este sub Flori, are ditamai orgasmul. Şi ce face? Se ţine cu mâna de perete, mai exact de un afiş. Şi îl rupe. De fapt, îl rupe doar puţin, se aude „hârşti!”, şi vedem cu rupe vreo 12 centimetri. Flori îl priveşte îngrozită. Vedem afişul mai clar: este un afiş cu PJ Harvey, pe care este semnătura cântăreţei. Exact în colţul pe care l-a rupt Miki. Doar că Miki nu-şi dă seama. Stă cu ochii închişi şi respiră greu. Flori ia perna de lângă ea şi, fără să clipească, o apasă pe faţa lui Miki. Acesta încearcă să se apere, dar te pui cu nebuna? N-are nici o şansă. Dă din mâini ca un gândac nenorocit, se zbate, dar degeaba. În cele din urmă, mişcările îi devin mai încete, apoi braţele îi cad moi pe lângă corp. Flori se dă jos de pe el. Se ridică din pat. Caută ceva în nişte sertare. Se întoarce cu o rolă de scoci şi începe să lipească afişul, liniştită.

Sfârşit.

Hop şi eu. Despre Polanski.

Babelor,

Văd că ezitaţi să mă întrebaţi ce cred despre treaba cu Polanski. Foarte drăguţ din partea voastră, dar nu-i nevoie.
Dar mai întâi să relatăm faptele în cuvintele noastre.

Anul 197zecişiceva. Polanski vede o gagică la vreo treişpe ani, picioare, cur, zâmbet aiuritor, părul lung şi frumos, ochii la fel.
„Auzi”, îi zice Polanski lui mă-sa gagicii, „eu sunt marele regizor Roman Polanski, şi tocmai lucrez la ceva pentru Vogue. Aş vrea s-o fotografiez pe fi-ta.”
„Vai”, zice mama ăleia, „ce onoare! La numai treişpe anişori să ajungă în Vogue! Ura!”
Ok. Polanski o ia pe copilă cu maşina, o duce în casa lui Jack Nicholson, aia cade pe spate, „mamă, ce casă mişto! Şi uite, prezervative înrămate pe pereţi!”
„Da”, zice Polanski. „Hai să-ţi fac nişte poze”.
Şi îi face nişte poze. Una aşa, alta altfel, „da, foarte bine, mhm, joacă-te cu părul, zâmbeşte, bagă sugiucul ăsta în gură, aşa, suge-l, mmm ce frumos, nu ţi-e cald, poţi să-ţi scoţi tricoul, ia nişte şampanie, câţi ani ziceai că ai, treişpe, nu pari, da, mai toarnă-ţi, cât vrei tu, mhm, daaa, pari cam nervoasă, ia un tranchilizant din cutia aia, da, aia albă cu scris negru, mhm, acum ţi-e mai bine, arăţi minunat, poţi să-ţi scoţi şi sutienul, mersi, da, sigur, hai în bazin, ei, hai că nu te mănânc, auzi, n-ai vrea, nu pot…”
„Nu! Nu!”
„Ei, nu fă pe mironosiţa! Hai, vreau doar să te mângâi!”
„Nu!”
„Chiar nu, sau zici nu şi gândeşti da?”
„Nu, chiar nu! Lasă-mă să plec!”
„Nu pleci nicăieri.”
După care marele regizor Roman Polanski o ia pe fată, îi dă jos chiloţii şi o fute. Aşa cum fuţi un copil de treişpe ani în care ai băgat şampanie şi calmante mai devreme. După care, ca să fie treaba cât mai clară, o fute şi-n cur. Scuzaţi-mi limbajul, da’ aşa a fost, ce să ne-ascundem după deget. Şi cum o treabă începută trebuie musai dusă până la capăt, îi dă şi-o muie scurtă, ca să nu încapă îndoieli. Păi nu?

Ei, şi de unde pornisem? A, vroiam să vă spun ce cred despre toată tărăşenia.
Cred că între timp nu mai e nevoie.

Şi cred că vă imaginaţi şi ce părere am despre alde Costa-Gavras, Wong Kar-Wai, Fanny Ardant, Ettore Scola, Giuseppe Tornatore, Mónica Bellucci, Tilda Swinton, Pedro Almodóvar, Wim Wenders, Julian Schnabel, Milan Kundera, Bernard-Henri Levy, Isabelle Adjani, Alejandro González Iñárritu, Bertrand Tavernier, Michael Mann şi Pascal Bruckner, cărora li se pare că e ok să fuţi în cur un copil de treişpe ani dacă faci în schimb Chinatown şi Pianistul.
Ei, babelor, eu una zic că nu e ok.

Ideea Rhettei Marx

Babelor,

Tăceţi şi ascultaţi-mă. Aflu următoarele ştiri:

Joi, 17 Septembrie: Circulatia feroviata pe ruta Constanta – Bucuresti, deviata dupa ce o locomotiva a deraiat.

Luni, 21 Septembrie: Acceleratul Timisoara-Bucuresti a sarit de pe sine luni dimineata.

Luni, 21 Septembrie: Un tren de marfa incarcat cu produse petroliere a deraiat in judetul Cluj.

Luni, 21 Septembrie: Nouă trenuri de pe ruta Craiova-Caracal au întârzieri de circa două ore.

Miercuri, 23 Septembrie: Circulatie ingreunata in Capitala dupa ce un tramvai de pe linia 8 a deraiat.

Duminică, 27 Septembrie: Un vagon al rapidului Bucuresti-Iasi a deraiat in judetul Galati.

Ok. Ok, babelor. Ce ne spun nouă aceste groaznice întâmplări, acest oribil lanţ de evenimente violente, parţial sângeroase, această adevărată epidemie de catastrofe feroviare?

Păi ne spun că tot ce merge pe şine în România este de căcat, asta ne spun, ceea ce ştiam oricum de mult. La care eu îmi spun: „babelor, hai să nu fim răutăcioase, hai să nu bombănim satisfăcute de nenorocirea altora, dar fără să facem nimic. Pentru că atunci are dreptate Alexandra Soviet când zice că nimeni nu face nimic! Hai să-i arătăm că se înşeală!”

Cam aşa mă gândeam. Avem o problemă, ne trebuie o soluţie. Care este?

Babelor, mi-a luat fix treizecişiopt de secunde ca să o descopăr. E simplă, la mintea cocoşului, însă totuşi destul de complicată ca să nu fie descoperită de altcineva decât mine. Şi anume:

De ce deraiază trenurile?
Pentru că sar de pe şine.
De ce sar de pe şine?
Pentru că… Nu ştiu.
Bine. Dar ce putem face ca să nu mai sară de pe şine? Ce putem face ca să rămână acolo?
Păi, ce se face de obicei? Se delimitează un spaţiu. Pentru ca maşinile să rămână pe stradă şi nu pe trotuar, se pun borduri.
ŞI VOM PUNE BORDURI ŞI LA ŞINE!!!!!!!!
URAAAAAAAAAAAAAA!!!! URAAAAAAAAAAAAA!!!! URAAAAAAAAA!!!!
STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA, RHETTA MARX DIN ROMÂNIA!
No?

Hai că văd că aţi amuţit. V-aţi căcat pe voi. Mă aşteptam.
Proiectul meu este deci următorul: toate şinele din România, de tren, de tramvai, de metrou, de autobuz, de orice, vor fi îngrădite cu borduri din granit sau marmură, înalte de patru metri, late de doi. Şi astfel, când trenul va încerca să deraieze, pac! se va lovi de bordura de lângă el, care îl va trimite la loc pe şine!
Ştiu că proiectul este costisitor, dar în urma a două studii efectuate de firma RetaMa SRL, reiese că va deveni rentabil în numai patru luni! Vă daţi seama? Unde mai pui la socoteală că materialul este ieftin, ca şi mâna de lucru de altfel, şi amândouă pot fi furnizate imediat de firma ArxRhet Constructions LTD, din Insulele Cayman!

Ţin să mă felicit pe această cale pentru măreaţa idee pe care tocmai v-am povestit-o, şi să vă felicit şi pe voi pentru că aţi citit această postare şi acum vă bucuraţi pentru mine.

Vă pup,

Rhetta

La vot

Babelor,

Să vedeţi ce chestie mi s-a întâmplat aseară.
Ies eu cuminte cu câinele la plimbare, când mi se năzare că trebuie să votez. Mă uit dacă am buletinul, îl am. Întreb în stânga-n-dreapta unde-i secţia de votare, aflu. Mă duc acolo, închis.
Hopa, zic, ceva nu e-n regulă. Sparg geamul puţin şi intru. Înăuntru, o şcoală. Bag nasul prin clase, scriu „căcat” pe table, la un momentdat apare un tip. Că ce-i cu mine acolo, vrea să ştie. Am venit să votez, zic. Ăla începe să râdă: alegerile nu sunt astăzi, doamnă! Hahahaha!
Nu văd nimic comic. Îi zic şi lui. Râde şi mai tare. Cum omul pare să fie complet imbecil, îl pocnesc puţin peste gură, pierde doi dinţi, dar măcar nu mai râde.
Vreau să votez, zic. Acum.
Şi ca să nu mai existe discuţii, îl mai pocnesc odată, şi îi arăt şi câinele. Câinele e rău, omul îşi dă seama de asta. Îşi cere scuze, îmi dă o hârtie cu nişte nume şi un pix. Votez, îi dau pixul înapoi.
Vezi că se poate? zic.
Tipul admite că se poate, că la început gândise greşit. Aşa e.
Îi mai explic că dacă rezultatul alegerilor nu se va potrivi cu votul meu, îl voi socoti personal vinovat şi va suferi diverse leziuni, îi arăt şi obiectul care le va provoca, îmi iau câinele şi plec.
Şi cam aşa am votat eu aseară. La voi cum a fost?

Optlazero sau cam asa ceva!!!

Ceea ce n-au spus matusile mele cand au creat lumea e ca au creat si fotbalu’. Pe asta mi l-au dat mie. Sa-l dezvolt, sa ma ocup. A venit la mine profa de lacatuserie, doamna Holding Elena, si a zis: Rechinroll, e la poarta fotbalul!! Vezi ce faci cu el!!! Zic: Acuma n-o sa-l mananc. N-o sa ma culc cu el. Mai zic: Fotbalu’ tre’ jucat. Ma apuca asa o veselie si zic cu gura pana la urechi: Fac doua echipe si jucam pana daramam orfelinatu’. Mai putin cancelaria unde doamna Holding experimenteaza cu proful de algebra, Spiru Haret Jr, niste formule algebrice cu mana cand in chilotii lui cand in ai ei. Cand amandoi fara. Cand sunt amandoi fara nu putem face nimic, tot orfelinatu’ e cu ochii pe fereastra. In sfarsit. A trecut ploaia, a rasarit un gutui, doi pepeni s-au ciocnit in aer, asa ca zic: Haidi, ba, boilor, sa jucam. Am facut prima echipa cu Tecuci, Craiova, Constanta, adica orasele Romaniei disponibile la noi in orfelinat, si cu chiu cu vai am adunat 11. Adversari n-am gasit. Am jucat la doua porti o singura echipa. Inscriam cand la una cand la alta si curand, pentru ca n-aveam adversari am facut optzero. Am luat pauza. Moment in care a avenit presa la orfelinat. Citim sondajele: Romania e pe ultimul loc la cirese, la studente, la bun simt, la sanatate, la lacatuserie, la algebra, la sport, la politica, la sosele, la adunat, la scazut, la motoare, la maturi, la litoral, la turism, la clopote, la fotbal, la lupte, la box, la filme si la cor. Asa ca ne-a apucat plansul pe toti. Stateam pe marginea terenului si n-am mai avut chef de fotbal. A aparut doamna Holding si-a zis: Sunteti tristi, bag seama!!! Noi nu i-am raspuns, ca uitase sa-si puna chilotii si aveam ce vedea. Doar io am zis in final: Pai, cum sa nu fim doamna Holding cand tara se scufunda cum scrie la ziar. Nici la film nu suntem buni. La care doamna Holding a zis: Lasa ca facem noi unu’, am io un scenariu, asa ca data viitoare va povestesc despre filmu’ facut de noi la orfelinat.

BREAKING BAD

Adica ma fac rea, fetelor. Ma fac de-o rautate ceva ce n-ati vazut in viata voastra. Pazea. Cam ca Michael Douglas in Falling Down, daca mai tineti minte.

He-he. Desigur ca nu despre asta-i vorba. Nu despre mine e vorba, si nici despre Michael Douglas, chiar daca ce va povestesc porneste de la premisa lui Falling Down. Adica un om care, din diverse motive, o ia razna definitiv.

Adica Breaking Bad. Serialul produs de divizia de televiziune Sony. Care tocmai a castigat Emmy zilele trecute pentru cel mai bun actor. Adica Bryan Cranston, mustaciosul urat si chel pe care il vedeti in imagine.

Babelor, va dau cuvantul meu de onoare ca serialul e genialisim. Iata ditai sinopsisu’ aici, ca sa va conving:

Un profesor de chimie dintr-un oras american mic (Albuquerque) afla ca are cancer la plamani. Si – spre deosebire de mai sus pomenitul M Douglas – asta e motivul pentru care isi pierde mintile. Si pentru ca tot e un mare chimist se apuca sa „gateasca” impreuna cu un golanas de cartier… ce? Ei bine, Crystal Meth. Drogul pe care toata lumea-l vrea, toata lumea-l cauta. Evident ca din cauza asta intra in conflict cu cele mai nasoale gasti hispanice posibile. Evident ca din cauza asta ofiterul DEA (narcotice) care e si cumnatul lui, intra pe fir. Si evident ca din cauza asta se pune, el, omul pana mai ieri respectabil, in cele mai cumplite situatii posibile.

E hai, ca sinopsis ca asta n-ati mai auzit. Si asta nu-i nimic. Serialul e de o inventivitate si o prospetime cum n-am mai vazut demult. Si asta tot nu-i nimic. Serialul e si de o candoare iesita din comun, pentru ca intre aceste personaje care ajung sa intre in conflict, se nasc camaraderii stranii, uluitoare. Profesorul de chimie sta de vorba cu ucigasul pe care tocmai l-a facut prizonier in pivinita si cei doi canta impreuna un cantecel penibil. Golanasul de cartier, candva elev al chimistului si mai nou partenerul lui de crima, se cearta cu acelasi chimist pe temele nefacute in vremea liceului. Asta in timp ce amandoi cara un cadavru.

Si… cel mai fabulos… cel mai gigantic… profesorul de chimie are o revelatie contrastanta intre ceea ce isi imagina ca va fi viata lui cand era tanar si tocmai isi cunostea viitoarea sotie… si momentul de acum, cand tocmai tine in mana maxilarul homeboy-ului pe care l-a topit in acid sulfuric in cada de baie.

Cacator, stiu. Eu una n-am auzit asa ceva niciodata.

Si cu toate astea, va rog, va implor chiar sa incercati acest serial. Nu va va veni sa credeti. E baban de tot. Iar eu insumi o sa va platesc orele pierdute la dvd in cazul in care nu va place. Ceea ce nu cred. Nu pot sa cred.

Cum am creat lumea

Babelor,

Stăteam cu Veta pe verandă, la noi la moşie, şi ne uitam în zare. Pe masă, o damigeană de vin aproape goală, o scrumieră aproape plină, trei pachete de ţigări, o brichetă, pahare, farfurii, cuţite, brânză, roşii, pâine.
„Rhetto”, zice Veta, „ce-ar fi să creăm lumea?”
„Mda”, zic, „ar fi ceva, da’ chiar acum, cu burta plină?”
„Da”, zice ea, „că dacă nu, atunci eu mă duc să mă culc”.
Era vreo şase seara, ar fi mers un somn de după-masă, dar pe de altă parte şi ideea Vetei era tentantă.
„Bine, dragă”, zic, „hai s-o facem”.
Nu-i simplu, vă zic. În primul rând, trebuie mult material: pământ cât să faci un pământ, carne pentru oameni şi animale, verde pentru plante, lemn pentru copaci. După aia, în pământ trebuie să bagi minereuri, petrol, fosile, tot felul de chestii. Da’ ne-am descurcat, am făcut rost de ce ne trebuia şi ne-am pus pe treabă. În primele cinci minute am făcut Pământul. L-am făcut împreună, Veta a făcut munţii, eu oceanele. Muncă grea, îmi tot intra pământ sub unghii. Până la urmă am luat o forfecuţă din casă şi mi le-am tăiat.
Ok, deci terminasem pământul. Ne-am uitat la el, am mai netezit deşerturile, am mai făcut nişte râuri, am mai băut nişte vin, Veta s-a dus în pivniţă şi a mai adus o damigeană. Am trecut la plante: trandafiri, copaci, iarbă, viţă de vie, garoafe, palmieri, o grămadă de chestii. Unele cam fanteziste, altele cam banale, dar până la urmă ne-a ieşit destul de bine, după părerea mea. Doar cactuşii sunt cam absurzi, dar e bine să existe şi absurdul pe lumea asta, că ce ne-am face fără?
Bun, trecem la animale. Veta le-a făcut pe alea mici, că e mai mică de statură: pisici, căţei, şerpi, oi, de-astea. Eu lucram la alea mari: elefanţi, girafe, balene, urşi. Când le-am terminat pe astea am făcut şi o grămadă de gâze şi insecte, să fie acolo la nevoie. Între timp am mai golit o damigeană, m-am dus să aduc alta, timp în care Veta a făcut nişte peşti. Am făcut o pauză, am mâncat nişte brânză, o roşie, două, în timp ce mâncam mai făceam o dungă la tigru, mai puneam un fir de mustaţă unei pisici. Se făcuse vreo opt, soarele stătea să apună.
„Hai să facem şi oamenii tot acum, că mâine parcă văd că nu mai avem chef sau vin nepotul Rechinroll şi vara Petronia pe la noi şi încingem o canastă, şi lăsăm treaba aşa, nefăcută”, zice Veta.
Eram de acord. În timp ce Veta lucra la intestine (îi plac lucrurile astea mărunte, complicate), eu am făcut pielea şi scheletele. Pe la nouă terminasem, soarele tocmai se băga după un deal. Ne-am uitat la creaţia noastră. Mişto, nimic de zis.

Mda, şi cam aşa a fost. După care am mai băut nişte vin şi am intrat în casă, că erau cam mulţi ţânţari pe-acolo. Veta s-a băgat în pat, că era cam ameţită de la vin, eu am mai stat să citesc, să ascult o muzică. Dar pe la doişpe, doişpe-jumate, m-am culcat şi eu. Şi am dormit bine, cum se doarme de obicei după o zi de muncă, şi mai ales când ştii că în ziua următoare n-ai absolut nimic de făcut.

R.

Glorious Inglorious Basterds

Babelor,

Am fost la cinematograf. Nu, nu este un fel de-a spune, ci chiar am fost. Într-o sală, cu ecran mare, cu multe scaune, cu un pahar de cola, şi toată treaba pe bani. După multe reclame, filmul: Inglorious Basterds, de Quentin Tarantino, cu Brad Pitt, Christoph Waltz, Melanie Laurent, Eli Roth, Til Schweiger, etc.

Şi acum am şi eu aceeaşi dilemă pe care au avut-o şi alţii care au scris despre film: dacă vă povestesc, se pierde farmecul. Dacă nu vă povestesc, atunci cum să ştiţi că este extraordinar?
Păi, vă zic eu: este extraordinar.
Are trei scene grase de tot. Două de actori: prima, cu care începe filmul, mie mi-a amintit de scena cu Dennis Hopper şi Christopher Walken din True Romance – adică cam la fel de simplă şi totodată încărcată cu o tensiune inimaginabilă, şi jucată perfect de Waltz şi Denis Menochet; a doua nu v-o povestesc, e cu un joc de cărţi, cu… ah, nu, dacă încep nu mă mai opresc.
Şi a treia scenă, cea despre care se va discuta mult şi bine şi care dovedeşte cât de inteligent este Tarantino (poate chiar prea inteligent, dacă este posibil aşa ceva), este aia cu filmul în film. Iarăşi nu zic mai mult, aştept să-mi spuneţi toate că l-aţi văzut ca să stăm de vorbă despre scenă, despre film. Care merită văzut, merită foarte, fie şi numai pentru felul în care este folosit Cat People, al lui David Bowie.
Da, un cântec de Bowie într-un film care se petrece în 1943.

A, şi ca să nu fiu exagerat de mieroasă: rolul lui Brad Pitt este prea mic, şi el face din el o caricatură, nu un caracter. Păcat.