În care Rhetta Marx se înfurie pe bună-dreptate.

Babelor,

Bine că trăim în timpurile astea, că avem de ce să râdem. De exemplu:

Pe blogul secţiei de dramaturgie şi critică teatrală a ASB (asociaţia scriitorilor Bucureşti) a apărut o scrisoare deschisă adresată senatului României. O citesc. Nu îmi vine să cred. Din două motive: primul este conţinutul scrisorii. Al doilea, limbajul. De lemn, de plută, de iarbă, nu ştiu de ce. Hai să vă fac, cu ajutorul unor citate, să înţelegeţi despre ce este vorba.

„După 1989 artele spectacolului au avut şansa să se descătuşeze de cutume şi constrângeri şi odată cu ele a apărut şi şi-a făcut loc timid şansa creaţiei dramatice româneşti. Si totusi, din păcate, şansa piesei româneşti contemporane autentice de a fi jucată în faţa publicului nostru a fost în tot acest răstimp obturată de atitudinea potrivnică a conducătorilor de teatru, […] de nepăsarea majorităţii regizorilor români care par lipsiţi de curaj, încremeniţi în parantezele strâmte ale dramaturgiei verificate, clasice, bătătorită de atâtea şi atâtea versiuni […].”

„Sunt teatre importante în ţară care nu au mai programat de ani de zile o piesă autohtonă contemporană, scrisă pentru spectatorii zilelor noastre. De asemenea, sunt tot mai mulţi autori străini, unii de calitate îndoielnică, importaţi fără nici un criteriu de valoare şi jucaţi numai pentru că sunt subiectul unor schimburi de facilităţi între cei care îi promovează şi oamenii noştri de teatru […].”

Babelor, îmi pare rău, dar nu pot continua. Pentru că ar trebui să postez aici tot textul, şi mai bine daţi click pe link şi îl citiţi la el acasă. O să vă spun însă cam cum continuă:
Dramaturgii români sunt valoroşi. Faptul că încă nu au scos nici o capodoperă se datorează absenţei lor de pe scenele româneşti. Deci dacă s-ar juca, ar fi capodopere. În continuare, ei solicită ca „toate teatrele româneşti finanţate din bugetele publice (adică plătite de cetăţeni români) să cumpere, să producă şi să programeze în mod obligatoriu în repertoriul stagional premierele a cel puţin două piese româneşti contemporane”.

Adică solicită ca statul român să-i plătească pentru a continua să-şi scrie inepţiile lipsite de sens, care nu se joacă pentru că nici un regizor nu este atât de cretin încât să le facă. În fine, mai aduc ei nişte argumente, de exemplu că lipsa pieselor româneşti în repertorii „este pur şi simplu o avere a creativităţii româneşti aruncată la coş din cauza unor interese meschine sau din limitare şi necunoaştere.” Şi mai aflăm că „este obligaţia Statului – prin intermediul instituţiei teatrale pe care o finanţează – să întoarcă acest gest [contribuţia cetăţeanului la buget, n.r.] promovând spectacole româneşti, care reflectă realităţi, sensibilităţi şi caractere româneşti.”

În fine, mă opresc aici, pentru că m-am înfuriat îngrozitor. Mai vreau doar să dau paste and copy listei semnatarilor:

Ştefan Caraman, Radu Macrinici, Saviana Stanescu, Horia Gârbea, Mircea Radu Iacoban, Ioan Peter, Mugur Grosu, Lucia Verona, Paul Everac, Dinu Grigorescu, Emil Lungeanu, Emil Mladin, Ioan Drăgoi, Adrian Mihalache, Paşcu Balaci, Mircea M. Ionescu, Valentin Busuioc, Dan Mihu, Sânziana Popescu, Olga Delia Mateescu, Constantin Abăluţă, Octavian Soviany

Dintre numele astea cunosc doar cinci, şi mă tem că n-aş fi pierdut absolut nimic dacă n-aş fi cunoscut niciunul.
Şi mai ţin să adaug că oricine îşi pune numele pe o listă pe care se află şi Paul Everac exact asta şi merită: să fie pe o listă alături de Paul Everac.

Şi stau şi mă întreb: oare acestor dramaturgi nu le-a trecut absolut nici o secundă prin cap că ar fi foarte posibil ca piesele lor să nu fie jucate din simplul motiv că sunt foarte proaste?
Cred că nu.

26 comentarii

  1. Io o singura nelamurire am, si ca de obicei cand ai dreptate (ca intotdeauna adica, na, recunosc), nu are legatura cu subiectul, predicatul sau continutul post-ului. Ci cu o meschinarie (am mentionat ca nu vreau motan, deci se pune ca am marturisit ce fel de om sunt). Nelamurirea mea: nu cumva copy and paste?

  2. Poate că ai şi tu dreptate, Petronia. Îmi stătea gândul la nişte paste cu sos de roşii şi vin.

  3. @ Rhetta: Lovitura sub centura cu vinul din ecuatie. Pastele poti sa le pastrezi, ca nu-s carbonara. Ma duc sa numar o sticla de Carmenere, doua sticle de Carmenere, trei sticle de Carmenere… pana adorm. Sau sa mai caut vreo faclie prin debara.

  4. Domnisoara,

    fiind blogul dumitale, evident ca poti debita oricate prostii doresti; faptul ca adopti un limbaj care se vrea dezinhibat nu inseamna ca in spatele acestuia sta vreo inteligenta rara – eu te suspectez de antipod…; in mod normal, un om cu scaun la cap se informeaza inclusiv de ce atunci cand te adresezi Parlamentului Romaniei trebuie sa te rezumi, totusi, la un limbaj „de lemn”… cat priveste prezenta domnului Everac, am sa-ti explic si dumitale cum le-am explicat si celorlti care s-au mirat: scrisoarea a fost conceputa de unul, apoi au semnat opt, apoi s-au adaugat, fiind un document public, si ceilalti; fiind un demers democratic nu puteam sa actionam dictatorial… la urma urmei pana si domnul Everac are dreptul sa se exprime… iar daca scrie prost nu va fi jucat, nu are nicio legatura una cu alta…
    cat privste piesele proaste sau piesele bune, fa un research pe google la : Radu Macrinici, Saviana Stanescu si (deh) Stefan Caraman – e necesar pentru update… apoi fa un research prin Germania, Franta, SUA si Anglia si ai sa vezi ca nu ne-am trezit ca muta in papusoi ci avem ilustre modele…
    succes la blogareala… in Romania se pierde timpul misto…

  5. Rhetta, imi cer scuze pentru ca intervin in ceva ce nu ma priveste de fapt.

    Domnule,
    Mai intai imi cer scuze si fata de dumneavoastra pentru ca indraznesc sa raspund unei interpelari care nu mi-a fost adresata. Ofer drept justificare faptul ca ea este facuta, la urma urmei, public – ceea ce scuza amestecul a terte persoane.
    Imi permit, de asemenea, sa imi indrept raspunsul in special asupra mesajului scrisorii deschise pe care o semnati. Aceasta pare o solicitare scrisa a unui echivalent al subventiei de stat pentru agricultura, aplicata insa culturii si dramaturgiei romanesti. De acord, creatia nationala in domeniu are si valori atestate. La fel, nu poate fi negat ca recunoasterea lor in tara este cel putin deficitara.
    La fel stau insa lucrurile cu operele din toate domeniile artistice ale culturii romanesti de azi. Nu am aflat insa ca Uniunea Muzicologilor sau a Artistilor Plastici sa sugereze ca Ateneul sau muzeele de arta contemporana ar trebui obligate prin lege sa includa in repertoriu, respectiv in colectii, opere ale artistilor romani. Seamana ingrijorator de mult cu o pompare nationala a creatiei institutionalizate procedeul acesta.
    Atat timp cat, pe de o parte, nu exista nici o lege care sa impiedice existenta manifestarilor dramaturgice independente, iar pe de alta Guvernul suporta cheltuielile educatiei tinerilor artisti din toate domeniile in universitati de profil, nu vad motivul pentru care ar trebui ca acest procedeu sa fie continuat de dragul unei echilibrari artificiale a repertoriului national cu cel extern.
    In incheiere, imi permit, cu scuzele de rigoare, sa observ ca argumentul dumneavoastra – „la urma urmei pana si domnul Everac are dreptul sa se exprime…” – ii face domnului Everac un deserviciu mult mai mare decat beneficiul pe care il poate aduce. Si da, „in Romania se pierde timpul misto”. In multe moduri, se pare.

  6. Domnule Caraman,

    Aproape şocată de tonul aproape politicos al comentariului Dumneavoastră, mă străduiesc să vă răspund la fel.
    Cum o parte a răspunsului a fost deja dată de Petronia în comentariul de mai sus, trec peste comparaţia reuşită cu subvenţia pentru agricultură şi ajung direct la obiect.
    Care ar fi următorul: neavând ce face – da, îmi pierd timpul mişto – m-am uitat ce se joacă pe scenele Bucureştene, am notat, am adunat, împărţit, şi am ajuns la un rezultat.
    În repertoriul primelor şase teatre din capitală (Naţional, Bulandra, Comedie, Odeon, Metropolis şi Notarra) sunt în total 144 de spectacole. Dintre acestea, 48 sunt scrise de dramaturgi români. 48 din 144 sunt, şi vă zic asta fără să am nevoie de calculator, fix 33,3 la sută.
    Bun, şi atunci care-i problema?
    Iar dintre piesele care au câştigat ultimele cinci ediţii ale concursului Uniter, trei se joacă la Teatrul Naţional (Viaţa mea sexuală, Complexul România şi Meserii şi fundături), şi una la Teatrul Mic (ar trebui să ştiţi, chiar Dvs. sunteţi autorul). A cincea a luat premiul anul ăsta, şi nu ar fi avut cum să fie programată pentru stagiunea care a început.
    Iarăşi: ce vreţi mai mult? A, că ziceţi că numai 10% din piesele citite la UNITER au ajuns pe scenă – tot ce se poate, dar poate că numai ele merită. V-aţi întrebat asta? Nu cred. Treziţi impresia că toate piesele româneşti sunt bune. Ei bine, din câte am văzut şi citit, sunteţi extrem de departe de adevăr. Majoritatea pieselor româneşti sunt, dimpotrivă, proaste.
    Un ultim punct: argumentaţi că şi în alte părţi se practică folosirea unor cote pentru propagarea talentului naţional, şi daţi ca exemplu Franţa. Într-adevăr, posturile de radio din Hexagon sunt obligate să transmită 30% muzică autohtonă. Rezultatul, însă, este că la radio se transmite în proporţie de 30% muzică franţuzească. Calitatea acesteia a rămas, din păcate, complet neschimbată.

  7. O sa raspund pe rand :

    1. Comparatiile cu Ateneul sau cu Muzeele sunt fortate; piesa noua este un produs viu care se monteaza cu oameni vii pentru oameni vii, prezenti… opera de arta (plastica) are nevoie de certificare in timp; in plus, artistul plastic este un „manufacturier” prin excelenta – tablourile se picteaza efectiv pentru a se vinde – aici e esenta si diferenta; faptul ca se tablourile clasicizeaza sau ajung in muzeee e un fapt remanent; apoi, cred ca trebuie sa mai cititi scrisoarea inca o data – noi nu cerem bani cerem expunere… eu, personal, sunt adeptul unei atitudini capitaliste in sensul in care autorul treuie sa fie platit in functie de cum se vinde piesa, procentual; si daca tot sunteti atat de informata nu cred ca va scapa cam ce onorarii incaseaza regizorii romani APRIORIC, indifernt de succesul sau insuccesul pieselor pe care le monteaza; asta nu va revolta? va rog din suflet, facet-va temele, pentru ca vorbiti mult dupa ureche. PS : in privinta domnului Everac, nu am dreptul sa fac referiri – nu-i cuosc destinul, am doar informati vagi in ce il priveste, finalmente nu ma intereseaza – viata e in alta parte
    2. Pentru doamna socata… cred ca si dumneavoastra trebuie sa cititi mai cu atentie ce va cade sub nasuc; textul nostru se refera exclusiv la piesa noua, contemporana, vie, scrisa acum, in anii acestia; cele 48 de spectacole romanesti numarate de dumneavoastra includ si repertoriul clasic – care e majoritar – precum si susele de tip R.P. Bitanescu si spectacolele de dans de tip Mazilu sau Puric de pe la National (sau Odeon); apoi 4 piese noi, premiate de UNITER (montate in 3 ani lady, nu doar in stagiunea asta) imi confirma nemultumirea nu mi-o contrazice; finalmente, noi facem referire la toate institutiile teatrale din Romania nu doar cele din orasul Miticilor (deh, asa i-a numit Caragiale); Romania e un pic mai mare… eu consider sa cred ca se scrie si piesa buna romaneasca si daca s-ar pune pe picioare un sistem de selectie si promovare numarul acesta ar creste – e legic, e natural, e matematic; totusi, va invit si pe dumneavastra sa va faceti temele studiind cum incurajeaza statul german dramaturgia proprie (si acolo majoritatea textelor sunt imbecile, dar e cineva care sta si selecteaza minoritatea valoroasa) chiar cu bani, chiar cu proiecte ale MCC-ului lor, chiar ajungand pana la a plati un Scoradet ca sa o importe in Romania (Scoradet spunea ca a citit mii de texte de limba germana ca sa gaseasca ce e bun si sa aduca aici… nominalizati-mi unul de aici care face efortuul asta)… apropo de muzica frantuzeasca proasta, credeti ca muzica americana (aceea de azi) e mai buna? sunteti cumva fan Lady Ga Ga sau Britney?sa fim seriosi… totusi francezi sunt : J.L. Ponty, Didier Lockwood, Joe Dassin (da, da), Gong, J.M Jarre…

    1+2 : Este totusi primul demers serios in ultimii 20 de ani in favoarea PIESEI ROMANESTI CONTEMPORANE, asa politic, intr-un „limbaj de lemn”, adreat cui nu trebuie, semnat de cine a vrut si cine nu – e esenta care scapa tuturor

  8. PPS : scuze pentru eventualele erori gramaticale : fontul de litera e mic si nu prea mai vad, in plus, am scris repede si n-am corectat…din pacate trebuie sa-mi castig painea altfel decat scriind… zi buna

  9. Cititi anuntul de mai jos si lamuriti-va doamnelor (amendament :singurul autor roman nou de mai jos, Ioan Peter e actor la Arad si un dramaturg foarte bun, unul de care, desigur, nu ati auzit)

    Dintr-un numar de 77 spectacole inscrise, au fost alese 6 spectacole la sectiunea Scoli de Teatru si 11 spectacole la Profesionisti.
    Festivalul Pledez pentru Tine(ri), organizat de Teatrul Tineretului Piatra Neamt, se afla la cea de-a XXIV-a editie. Anul acesta, festivalul nu va avea caracter competitiv, ci se va desfasura sub forma de gala.

    ŞCOLI DE TEATRU – selecţioner: Mihaela Michailov

    Universitatea „Babeş –Bolyai” Cluj Napoca
    281 de Paul Goma, Radu Gyr, regia Filip Odangiu şi Diana Aldea

    Universitatea „Babeş –Bolyai” Cluj Napoca
    NOTA DE PLATĂ MECANICĂ de Matei Vişniec, regia Anca Dogariu

    Universitatea de Arte „G. Enescu” Iaşi
    STĂ SĂ PLOUĂ de Lia Bugnar, regia Florin Caracalla

    UNATC Bucureşti
    20 DE MINUTE CU ÎNGERUL de Alexandr Vampilov, regia Vlad Cristache

    UNATC Bucureşti
    CHINEZI de Michael Frayn, regia lect. univ. dr. Andreea Vulpe, drd. Raluca Rusu

    UNATC Bucureşti
    ORAŞUL de Evgheni Griskovet, regia Sanziana Stoican

    UNATC Bucureşti
    TEROAREA SI MIZERIILE CELUI DE-AL III-LEA REICH de Bertolt Brecht, regia Razvan Marinescu

    PROFESIONIŞTI – selecţioner: Oltiţa Cîntec

    Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
    HAMLET de W. Shakesperare, regia Radu Nica

    Teatrul „Andrei Mureşanu” Sf Gheorghe
    LUCIA PATINEAZĂ de Laura Sintija Černiauskaitė, regia Radu Afrim

    Teatrul Municipal Baia Mare
    JOCUL DE-A VACANŢA [optiune 9] după Mihail Sebastian, regia Radu Afrim

    Teatrul „Maria Filotti” Braila
    CUM AM ÎNVĂŢAT SĂ CONDUC de Paula Vogel, regia M. Chris. Nedeea

    Teatrul „Sică Alexandrescu”, Braşov
    LAPTE NEGRU de Vasilii Sigarev, regia Claudiu Goga

    Compania de Teatru D’ Aya, Bucureşti
    CĂLĂTORIA după PESCĂRUŞUL JONATHAN LIVINGSTONE de Richard Bach, regia Chris Simion

    Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi
    TOT CE SE DĂ de Ioan Peter, regia Eugen Fat

    Teatrul LUNI de la Green Hours, Bucureşti
    CONCREŢII de Vladimir Sorokin, regia Alexandu Mihaescu

    Asociaţia Culturală LACUNANUMEN
    CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF? de Edward Albee, regia Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc

    Teatrul Odeon Bucureşti
    EXTREM de William Mastrosimone, regia Sorin Militaru

    Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj
    4:48 PSIHOZĂ de Sarah Kane, regia Răzvan Mureşan

  10. Domnule Caraman,
    In general imi fac bine temele, dar o sa renunt sa intru cu dumneavoastra intr-o polemica de tip paragone, ca aparator al celorlalte arte. Ma multumesc sa fac cateva obiectii la afirmatiile dvs.
    Tablourile nu sunt create intr-un timp istoric cu gandul la mentalitatea si realitatile sociale ale unor prezumtive vremuri viitoare carora le vor fi accesibile, moment pana la care stau in rastelurile vreunui muzeu. Pictorul nu lucreaza capsule temporale pentru mai tarziu, iar produsele sale sunt „manufacturate”, cum expediati dvs. caracterul lor concret, in contact la fel de autentic cu societatea contemporana ca si piesa de teatru. Si operele lui Leonardo da Vinci si cele ale lui Shakespeare sunt transformate in capodopere – cliseu azi, dar au fost arta contemporana odata. Sa nu confundam receptarea unui tablou pictat acum trei secole cu cea a unuia pictat anul trecut.
    Adaug ca exemplul meu se referea la muzeele de arta contemporana, nu la cele de capodopere. Acestea din urma sunt cele selectate de aprecierea in timp si la fel as indrazni sa spun ca se intampla si cu piesele de teatru. Capodopera picturala nu este, cum nu este nici cea muzicala sau dramaturgica, instantanee. Muzeele cu care ati resimtit dvs. comparatia ca fiind fortata si cele la care am facut eu referire sunt lucruri diferite.
    Cat despre receptarea de catre public, de faptul ca si pictura sau celelalte arte plastice ori muzica sunt create azi, de „oameni vii pentru oameni vii” (mi-am permis sa va citez, e intr-adevar o expresie potrivita), va poate convinge vizitarea unui vernisaj sau auditia unui concert cu program contemporan. Tablourile nu sunt pictate gata moarte, pentru a fi inviate in muzee peste decenii – pictorul nu pune muraturi in borcan pentru mai tarziu, creeaza si el azi despre si pentru azi.
    Spuneti despre autorul piesei de teatru ca trebuie platit in functie de cum se vinde creatia lui. Mi se pare normal si nu vad deosebirea fata de pictorul „manufacturier” care traieste din ce vinde sau fata de compozitor.
    Cat despre scrisoarea dvs., intr-adevar ea cere pentru dramaturgia contemporana romaneasca expunere, nu bani. Dar, in afara cazului in care tineti sa va contraziceti adeziunea la sistemul capitalist (si de altfel perfect just) la care v-ati referit, expunerea are banii drept consecinta. La fel stau lucrurile si cu operele picturale sau muzicale. Nu inteleg, astfel, de ce numai „tablourile se picteaza efectiv pentru a se vinde”. Nu vorbim, totusi, despre o fabrica cu specific de imprimerie textila. Daca dramaturgia se face indiferent de posibile foloase materiale ulterioare, nu-mi explic sensul demersului dvs. Pentru simpla expunere sunt suficiente festivaluri de teatru cu intrare libera, fara sa fie necesara includerea in programele stagiunilor teatrelor nationale. „Esenta si diferenta” la care va referiti sunt mai degraba „esenta si asemanarea” – atat piesa de teatru, cat si un tablou sau o piesa muzicala sunt produse artistice al caror succes depinde de public si de care la randul lor depind (inclusiv financiar) cei ce le-au creat.
    Cat despre onorariile regizorilor, sistemul in care ele se incadreaza este similar cu cel al curatorilor sau dirijorilor. Daca tot vorbesc dupa ureche, prefer sa o fac dupa cea cu care aud cel mai bine. Aveti dreptate cand spuneti ca ar trebui sa depinda de succesul piesei (ca si de cel al expozitiilor sau concertelor).
    Inchei cu un raspuns la PPS-ul dvs.: Font-ul e intr-adevar prea mic si e un motiv suficient pentru eventualele erori de redactare. Desi nu stiu sa fie pe aici cineva care sa isi castige traiul din comentat sau scris pe acest blog, unii dintre noi prefera sa reciteasca un comentariu inainte de a-l posta, alegand prin urmare pentru a raspunde momente in care au destul timp sa o faca, fara a-si folosi graba ca motiv pentru insulte mascate.

  11. Ah, pps-urile astea răutăcioase o să ne frângă gâtul la un momentdat. Dar nu despre ele vreau să vorbesc.
    Domnule Caraman, problema poate fi de fapt redusă la un singur aspect; poate că ar fi trebuit să fiu mai clară, mai precisă de la bun început: dramaturgia românească este la ora actuală proastă.
    Simplu.
    Am citit, de exemplu, piesa care a câştigat ultimul concurs Uniter. Titlul l-am uitat, autoarea era o tipă, Toni Zaharia.
    Piesa era, hai să fiu drăguţă, în cel mai bun caz o tâmpenie despre nimic important.
    Am mai citit şi altele (nu mai dau nume, cel de sus ajunge), piese care se joacă sau s-au jucat în Bucureşti. Aproape toaate proaste. Nu e de mirare, dacă în mai fiecare piesă scrisă în România în ultimii 20 de ani unul dintre personaje este Curva. Şi cineva se droghează. Şi altcineva se fute. Acelaşi calapod, acelaşi rezultat.
    În fine, unele piese aveau şi alte subiecte. Cum unii se plictisesc. Sau se fut. Sau doi vorbesc despre nimic. Sau patru vorbesc despre nimic. Sau o fată are un monolog. Sau un bătrân are un monolog. Sau sau sau sau sau. Piese banale, fără miză, fără miez. Piese care nu îi dau unui regizor nimic cu care să se joace. Piese triste şi gri. Care s-au pus, s-au tot pus.
    Ce să zic, probabil că vorbesc degeaba, ca şi Dumneavoastră de altfel, pentru că acest demers nu va avea nici un succes.

    A, încă ceva: în răspunsul Dvs. de mai sus spuneţi, vă citez: „noi nu cerem bani, cerem expunere… autorul trebuie să fie plătit în funcţie de cum se vinde piesa, procentual”.
    În scrisoarea adresată senatului, scrieţi: „Solicitam ca prin această lege sau articol de lege, toate teatrele româneşti finanţate din bugetele publice (adică plătite de cetăţeni români) să cumpere, să producă şi să programeze în mod obligatoriu în repertoriul stagional premierele a cel puţin două piese româneşti contemporane.”

    Pentru mine, „să cumpere” şi „noi nu cerem bani” se exclud reciproc.

    Şi încă o precizare: internetul mă informează că în România există 70 de teatre (fără cele din Bucureşti). Conform solicitării Dumneavoastră, fiecare dintre aceste teatre ar trebui să aibă în fiecare stagiune două premiere ale unor piese româneşti. Deci ne-ar trebui circa 140 de piese. Da? Da.
    În fiecare stagiune.
    Wow.
    Asta în condiţiile în care unele teatre nu îşi permit decât o premieră pe an, sau nici măcar pe aia.

    Mă rog. Spor la treabă. 140 de piese aşteaptă să fie scrise.

  12. doamna,

    multumesc pentru feedback si pentru confirmarea realitatii faptului ca ideile generoase nu sunt apanajul oamenilor cu carte de pe la noi (obisnuiti sa darame aprioric si nu sa participe activ la constructie); gandind prea mult, pierd esentialul… eu raman la ideea ca (a)ceea ce am pus la macerat acum in Agora (repet, cu toate imperfectiunile de stil, de adresare, de target, etc.), este valid, e coerent si se sustine prin exemple ilustre din tarile ale caror habitudini publice doar le maimutarim astazi aici, acum;
    PS : cu toate ca va trebui sa deconspir faptul ca sunt un colectionar de muzica (am cateva zeci de mii de albume: de la clasic la modern, cult si subcult, etc.), lucru care imi displace in context, nu cunosc muzica romaneasca clasica sau postclasica actuala, citesc doar prin ziare de diferite succese de tip underground academic (in care dati-mi voie sa nu cred… in materie de muzica, romanesc si clasic nu cred ca avem ceva mai valoros ca Balanescu si asta plecat aiurea); asadar, gasesc ca e trist sa nu ai ce comenta si va inteleg frustrarea;
    PPS : am recitit pentru dumneavoastra si pentru faptul ca ati amendat corect lipsa mea de atentie

  13. Doamna Rethha,

    inca o data, imi vine sa va intreb daca sunteti cumva turc… n-a spus nimeni ca se scrie piesa buna in Romania dar nu aveti cum sa spuneti ca se scrie doar astfel de piesa… nu stiu ce ati citit, dar in mod cert nu ati citit tot… in plus piesa citita e una, piesa jucata (care sufera transformari fiind un produs maleabil – spectacolul de teatru e un produs sincretic, ce naiba va invat abecedarul?) e alta… si eu personal sunt nemultumit ca se incurajeaza acum (cand se incurajeaza) piese cu futut, cu drogati, etc., dar poate ar trebui sa-i trageti de sireturi pe Victor Scoradet si pe Iulia Popovici care aduc de afara traduc si incurajeaza genul asta de text (tragand dupa ei o trena intreaga de discipoli) si primesc si bani si iau si premiul Goethe; pe de alta parte, e trist dar adevarat, premiile nu se dau intotdeauna pe criteriul valoric; nici mie nu mi-a placut piesa Antoanetei dar in juriu erau ditamai grofii, printre care si doamnna Sanda Manu pe care am invitat-o in mod public sa monteze piesa si, astfel, sa se umple de glorie sau sa se faca de cacat… dar asta e alta discutie

    revin, demersul nostru are urmatorul scop : piesa romaneasca de azi si mai ales de maine; in Anglia cei de la Royal Court au un concurs anula de piesa; cele cinci care castiga se monteaza; macar una din ele – care iese bine – se vinde unui teatru mult mai mare; asa a aparut Sarah Kane… ei bine, la concursul asta vin in medie 1000 de piese, majoritatea imbecile (va spun asta direct de la sursa); totusi daca din alea 1000, ies 5 bune si din 5 bune iese una excelenta si scoate pe piata un autor de talie europeana (pacat ca s-a sinucis fata), atunci scopul a fost atins; e o chestiune de sistem, ce Dumnezeu nu pricepeti? piese multe nu inseamna spectacole mule de calitate, dar inseamna standard mai ridicat si selectie… daca piesele nu se joaca de unde naiba sa vedem daca sunt bune sau nu – numai prin lecturi? hai sa fim seriosi, inseamna ca nu stiti ce inseamna un text dramatic

    iar teatrele isi permit cel putin 5 premiere pe an, stati linistita;

    vorbind de bani… finantare nu inseamna doar onorariul autorului ci si buget pentru costume, decor, promotie, etc… vreti sa ii aduc eu de acasa?

  14. Şi deci să se facă anual zeci de piese proaste pentru că printre ele – poate – se va găsi şi una bună?
    Mi se pare absurd.
    În fine. Eu prefer să cred în continuare în selecţia naturală. Dacă scrieţi o piesă bună, ea va fi mai curând sau mai târziu pusă de cineva.

    PS: Ştiu că piesa citită e altceva decât piesa jucată. Asta ar însemna însă, în mod ciudat, că concursul Uniter, pe care l-aţi şi câştigat de altfel, este pe undeva lipsit de rost.

  15. daca va avea succes sau nu acest demers ramane de vazut, oricum a ridicat o problema, inclusiv pentru pupezele din tei (repertoriul clasic, Ion Creanga) care spun nu din start, c-asa stiu sa fie ele, suficiente si arogante… cam pe tipul asta de atitudine sta acum teatrul asta romanesc care pute de genialitate;

    iata cateva piese proaste, plictistioare care – e adevarat – au scos babele din sala, cum era si firesc :

    „89.89… fierbinte dupa 89″… de la Teatrul Foarte Mic, in regia Anei Margineanu – spectacol premiat lao gramada de festivaluri si care a batut nume ca Tompa Gabor sau Alex Dabija; s-a vandut 5 ani cu casa inchisa (eu am dar artea mea de text gratuit, pentru ca-mi place cum lucreaza Ana)

    ” Morti si Vii” – Ateneul Tatarasi Iasi , in regia lui Ioan Sapdaru(a fost invitat la Praga la un festival in teatrul unde nenea Havel punea in tinerete lumini… de prost l-au invitat); stiu ca e fortat sa-l nominalizez, dar net-ul ma confirma;

    „Cum se face” – Teodora Herghelegiu, la Teatrul Act

    ” Ingerul Electric” de Radu Macrinici, tot la Act (regia Radu Afrim)

  16. Nu, n-ati inteles… sa se citeasca, macar, mia aia de prostii, sa se aleaga cele 100 (per intreaga tarisoara) care ar merge si in mod cert vor aparea macar 10 care sa tina afisul sus…ce nu v-am spus e ca initiativa nu incorseteaza teatrul cu niciun nume… institutia poate alege autorul, poate organiza concurs (asa cum a ajuns Lustig la Comedie), poate concesiona sau poate organiza in parteneriat cu MCC o selectie… deci, sa nu ne ascundem dupa dud, daca un spectacol e prost nu e vina exclusiva a autorului… unde sunt mai multi : regizor, actor, secretar literar… opetreaza si o selectie mai buna, gresesc? numai sa fie focusati pe asta, atata tot… macar daca am cere ceva imposibil…

    concursul UNITER e lipsit de rost atata vreme cat piesa premiata nu este jucata si montata chiar de regizorul care isi da votul (lucru care l-ar responsabiliza); i-am reprosat asta lui Caramitru (bine, si altele) si mi l-am facut prieten pe viata…

    referitor la premiul meu, pot spune ca am avut sansa : piesa s-a jucat (si probabil se va mai juca si anul acesta) la Teatrul Mic (sa fiu sincer am avut un dinte impotriva montarii propriu zise, dar va pot detalia doar in privat si de ce) si la Teatrul de Nord din Satu Mare, unde montarea a fost, cred eu, mai reusita… la Bucuresti l-au ridicat peste ce a vrut regizorul actorii, la Satu Mare l-a ridicat peste cat puteau actorii, regizorul…

  17. Domnule Caraman,
    Din faptul ca replicile dvs. adresate Rhettei sunt marcate ca atare in formula de inceput, imi permit sa inteleg ca cea care incepe cu „doamna,” imi este destinata si sa incerc sa va raspund.
    Sunt o negativista, pentru ca mi-ar placea sa vad mai intai incercari, multe incercari independente si abia dupa ele apelul la o instanta oficiala. Sunt in acelasi timp si o pozitivista, in sensul ca imi plac faptele, concretul. Mi-ar placea sa imi dea o incercare de educare dramaturgica a publicului romanesc impresia ca se vrea mai intai sa fie atras el si pe urma fonduri pentru trecerea in „Liga Mare”. Prin „educare” ma refer la manifestari care sa se impuna atentiei publice prin calitate si consecventa, fara sa devina insa agresive. Am precizat numai pentru a merge pana in capatul ideii, nu pentru ca suspectez posiblitatea sa se ajunga la asa ceva. Ma apar marturisind ca sunt la fel de sceptica in toate domeniile: prefer sa vad efortul de a schimba ceva prin originalitate si valoare autentica si nu sa recunosc necesitatea incurajarii lui a priori. Prin urmare, e posibil sa fiu mai inclinata spre constructie decat ma considerati – dar spre constructia fara scurtaturi, pas cu pas.
    Imi permit sa revin la analogia mea si imi cer scuze daca va irita. O fac in baza egalitatii de sanse. Similar cu situatia din arta dramatica, extrem de putini pictori si inca si mai putini compozitori au sansa sa li se ofere o sala de expozitie sau includerea in programul unui eveniment muzical major inainte sa-si fi tocit optimismul in evenimente cu sustinere aproape inexistenta si vizibilitate mica. Creatia si mai ales creatorii sufera mult din acest punct de vedere, si nu numai in Romania, nu numai azi. Nu afirm acru ca deoarece unora le este greu trebuie sa le fie tuturor, dar voi putea sa fiu de acord cu demersul dvs. cand voi citi scrisori similare din partea UAP si UM (creatia a fost incurajata si sustinuta de stat in ceea ce priveste membrii UAP, dar in vremuri si in conditii nu tocmai fericite din punct de vedere al calitatii. Acesta este motivul pentru care nu pot sa inteleg solicitarea dvs. in mod pozitiv).
    Concret: demersul dumneavoastra este unul corect, care denunta realitati urate (si pe care nu le atenueaza faptul ca sunt prezente in orice alt domeniu al culturii noastre contemporane) si care propune o solutie. In acest punct final intervine insa catalizatorul obiectiilor mele, si imi permit sa imi iau argumentul din replica pe care o adresati Rhettei. Exemplul pe care l-ati dat si solutia pe care o propune scrisoarea dvs. deschisa difera fundamental: primul are ca esenta incurajarea competitiei sanatoase, a doua o exclude cum exclud parintii grijulii orice curent din camera copilului. Dvs. cereti nu organizarea de competitii, ci cumpararea, montarea si jucarea obligatorii prin lege de piese. Cocolosirea este ultimul lucru de care are nevoie orice domeniu al culturii romanesti.
    O ultima observatie: daca e posibil sa-mi fi inteles frustrarea, exemplele muzicale pe care le-ati dat imi dau indicii ca i-ati inteles gresit tabara. Sunt campata in celalalt domeniu artistic pe care l-am inclus in comparatia mea cu teatrul. Inchei urandu-va, fara ironie, succes in demersul dvs. Totusi, nu pot sa nu ma gandesc ce precedent ar stabili acesta pentru celelate domenii ale creatiei artistice, care s-ar considera (si cu argumente solide) indreptatite sa pretinda un tratament de fortifiere similar. Rezultatele ce pot fi prevazute de aici ma sperie.
    PS: Va multumesc (cred ca nu numai in numele meu) pentru modul pozitiv in care ati inteles feedback-ul si observatia mea asupra recitirii.

  18. e o initiativa in forta, nascuta ca o replica la indiferenta in forta… am citit cu atentie ce ati scris mai sus, e de bun simt dar nu rezolva nimic… faceti-va numai putin timp si mergeti la Teatrul National… veti gasi pe afis doua spectacole montate de marele regizor Cornel Todea (omul de casa al d-lui Caramitru) promovat direct de la teatrul de copii. Apoi inca doua montate de Caramitru himself. Apoi mergeti la Ploiesti (sa zicem), unde Sabados – care e director – are macar trei spectacole pe afis (din text clasic, evident)… si de aici in toata tara…Cam pe aici suntem… cu astia ne batem

    si cu dramaturgii care profita de anumite statute (sotii/amante , critic/autor, angajament in teatru) ca sa-si vanda piesele… nu e obligatoriu dar poate fi unul din motive : selectia frauduloasa sau interesata; in fine, acum suntem toti in aceeasi barca, dar subiectul nu e de lepadat… poate ca initiativa asta va lasa loc si celorlalti care au drept argument doar propriul scris

    apoi filmul romanesc are un CNC, care inseamna bani de la stat pentru incurajarea cinematografiei romanesti… trecem peste faptul ca vechii rinoceri (Nicolaescu, Saizsescu & stuff) au fost inlocuiti de noii rinoceri (Puiu, Mungiu & stuff), zgarii doar ideea ca, iata, se poate… e mai comunist decat propunem noi (pentru ca nu e corect sa plateasca tot poporul pentru filme pe care nu le vede nicaieri, niciodata) dar promoveaza totusi ceva bun la export… sa acceptam asta

    si ajung la pictori; am prieteni o gramada, pentru ca sunt un colectionar de arta contemporana… ma rog, cumpar ce-mi place nu tin cont de cv-uri (aici, clientul e critic); stiu insa pictori care vand cu 2-3000 de eur/tablou, fara sa fii expus de ani de zile… chiar vand… aici la Tulcea; din ce observ eu, in Romania vinzi mult mai bine cu cat esti mai putin expus (exact anapoda ca in Vest) din doua motive : galeristii nostri te omoara (tin lucrarile putin, cer procente mari, nu fac promotion, etc.); nu prea sunt galerii… cred ca in Bucuresti sunt mai putin galerii decat in Ljubljana (am fost si-am vazut)…

    cam asta

  19. Domnule Caraman, departe de mine gândul de a pune la îndoială afirmaţia Dumneavoastră referitoare la „dramaturgii care profită de anumite statute”. Dar stau şi mă gândesc: dacă teatrele ar fi obligate să cumpere piese, atunci…
    Nu? Nu tot aia ar fi? Nu aceiaşi ar vinde? Ba chiar mai mult de atât: ştiind că au cui să vândă, ar scrie nişte inepţii şi mai mari decât scriu acum, pentru că au deja unde să le plaseze. Şi Dumneavoastră nu v-ar rămâne decât fie să scrieţi altă scrisoare deschisă, fie să vă căsătoriţi cu Ana Mărgineanu.

  20. Domnule Caraman,
    Intaresc ca nu la initiativa dvs. sau la scopul ei ideal nu pot sa ma raliez, ci la solutia propusa de ea. Nu reiau motivele, mai ales ca le-ati extins indreptatit si in cinematografie, imbogatind lista trista a exemplelor.
    O sa detaliez putin insa despre arta contemporana, se pare ca e un teren comun. Galeristul este omologul regizorului, galeria al teatrului si colectionarul al publicului. Se aplica sistemul capitalist de remunerare pe care l-ati mentionat mai sus, doar ca mai direct. Se vinde, pictorul e fericit si infloritor. Nu, e greu. Exista pe deasupra (fapt pe care, in calitate de colectionar ce tine seama de gustul personal, e posibil sa il treceti cu vederea) si o moda care dicteaza cotele. Nu la numele majore, ci la cele care isi construiesc faima. Astfel, un pictor chiar este in situatia de a intelege cat ii este de greu unui dramaturg. Atunci, cum credeti ca va recepta acest pictor imaginar o solutie ca cea propusa de dvs.?
    Intru inlaturarea unei ambiguitati: acest pictor imaginar nu sunt eu. Nu e acesta domeniul meu.
    Inca o precizare: nu din galerii se vinde majoritatea artei contemporane. Nu avem inca o piata suficient de receptiva si educata ca gust si ca simt al investitiei. Imi pare bine sa banuiesc in dvs. o exceptie fericita. Pe de alta parte, nici artistii cu adevarat promitatori nu sunt chiar numerosi. De aceea e necesara selectia inaintea sustinerii.

  21. Doamna Rettha,

    in general oamenii apeleaza la favoruri tocmai atunci cand vor sa obtina ceea ce nu este accesibil oricui; eu am incredere ca intr-un sistem in care e acceptata o masa critica (ma refer la numere mari) de produse, nu are cum sa nu apara si marfa buna… ceea ce va povesteam eu (asa ca o ridicare la fileu) sunt totusi cazuri disparate, nu e o dominanta,,, dar fiind piese noi , sunt vizibile ; pana la urma teatrul are o politica de vanzari, un target, un public… daca il indoapa cu junk-uri la un moment dat are o mare problema… apoi, cred ca am mai spus asta – daca un spectacol e prost nu e obligatoriu vina autorului sau nu e doar vina lui… cred ca e un subiect ce trebuie nuantat,,,

    cat priveste motivatia mea de a tot scrie epistole, va asigur ca si la asta mi-a fost destul de greu sa ma arunc si daca am facut-o a fost pur si simplu pentru ca, spre deosebire de alti colegi care prefera sa se planga la o bere sau rar printr-un ziar, am preferat sa iau taurul de coarne… alegand zona de maxima expunere – Legislativul; nu cred ca pot fi banuit aici de nu stiu ce frustrari, pentru ca sunt un autor sa zicem norocos, suficient de „jucat” incat sa stea cuminte la cutie si sa-si vada pe mai departe interesul… eu nu functionez in teatru, am alt setaj, ar trebui sa acceptati faptul asta – unii poate chiar identifica in afara de interese proprii si interese de grup, ceea ce nu e putin astazi pe plaiurile astea… sau poate o fi educatia mea corporatista la mijloc (lucrez de 18 ani doar intr-un astfel de mediu) unde se pune mare pret pe echipa, munca in echipa si in general pe ideea ca reusitele nu apartin doar unui singur om, iar tinta e o motivatie si nu un supliciu…

    PS : sunt mort dupa Ana, e un regizor discret care monteaza bine si foarte bine pe unde merge si care refuza tam tam-uri de tip Carbunariu sau Afrim (al doilea, e drept, e bun); din pacate e luata… oricum e genul care detesta a primi sau a face favoruri, n-as fi nimerit-o

  22. voiam sa va intreb ceva : faceti abstractie de initiativa mea de doi lei, sa zicem ca nu exista, sa zicem ca nu exista autori dramatici in tara si nu se streseaza nimeni cu chestia asta, sa zicem ca e comunist sa ceri ce cerem noi… cate teatre de stat spuneati ca sunt? 70? boon… 70 de teatre stat care primesc bani din bugetul public… 70 ori 3 premiere pe an (minim minimorum ) inseamna 210 de spectacole… cu actori autohtoni, regizate de regizori autohtoni, scenografi autohtoni… toti astia primind onorarii si salarii din buget… toti astia jucand inclusiv textele traduse de Scoradet sau in spectacolele ragizate de Caramitru (care tot se da grof)… intrebare : sau avem 210 capodopere din bani publici? Nu – majoritatea sunt cacaturi… si daca nu, cu ce chichirez ies astia in public sa conteste ceva fara sa aiba in spate nimic care sa le sustine taria vocii ? asta nu e comunism? finalmente, daca tot se face spectacol prost in Romania, de ce nu pe text romanesc nou?

    seara buna

  23. Domnule Caraman,
    Nu a numit nimeni intiativa dvs. una „de doi lei”. Cativa dintre noi au avut unele obiectii la ea, iar Rhetta si eu am intrat intr-un dialog polemic cu dvs. in comentariile la acest post. Nu vad cum ar putea sa fie demersul dvs. afectat concret de opiniile pe care ne permitem sa le afirmam.
    La fel, eu am facut o analogie cu sustinerea guvernamentala fortata din artele plastice ale perioadei comuniste, insa nu am catalogat intiativa dvs. drept „comunista”, constienta fiind ca nu are cum sa fie astfel.
    Daca acceptam premisa pe care o propuneti la inceputul comentariului de mai sus si consideram ca nu exista autori dramatici in tara, iertati-ma, dar eu una nu prea mai sunt capabila sa fac calculele din demonstratia cu care continuati, pentru simplul motiv ca raman fara subiectul si obiectul ei. Nu pot specula asupra a ceva ce nu exista.
    Daca sar peste premisa, atunci mi se pare ca demonstratia dvs. e in pericol sa poarte un mesaj care ar putea semana cu „si asa se joaca chestii proaste, macar sa fie nationale”. Caz in care va rog sa ma iertati daca nu inteleg cum anume sustine acest procedeu dezvoltarea dramaturgiei romanesti pe baza unui sistem al valorilor autentice.

  24. stati prost cu simtul ironiei
    s

  25. Rhetta, ce recomanzi din stagiunea care a inceput?

  26. […] este scris de Ştefan Caraman, şi îl găsiţi pe undeva pe-aici. În el, Ştefan Caraman enumără spectacolele de la festivalul Pledez pentru tine(ri), printre […]


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s