Era să uit!

Babelor,

Uite bă cum sunteţi. Bag nişte discuţie despre Bine şi Rău, hopa săriţi toate să vă daţi cu părerea. Da’ una nu mi-ar fi amintit că astăzi este ziua marelui actor italian Bud Spencer, care a împlinit optzeci de ani. I-am dat omului telefon, i-am cântat la mulţi ani în receptor, da’ părea cam trist. „Ce e, Bud?”, l-am întrebat. „Era cât pe ce să-mi uiţi aniversarea”, zice. „Eşti bătrână. Poate că la anul o s-o uiţi de tot”.
Da babelor, chiar aşa de trist era. Am îndrugat ceva că s-a terminat bateria la calendar şi de-aia l-am sunat aşa târziu, că nu uit în nici un caz, că nu sunt bătrână, i-am povestit nişte întâmplări recente din viaţa mea, în fine, în cele din urmă am reuşit să-l înveselesc. Şi ca să nu uit din nou anul viitor, îmi pun aici un film ca să-mi aduc aminte:

Cutia Pandorei

Oamenilor,

Sunt şocată. Nu-mi revin, stau şi mă holbez incredulă, compar, cântăresc, număr şi categorizez de un sfert de oră. Să vă împărtăşesc despre ce e vorba. Nu, nu combinaţia câştigătoare la Loto, nici ce am făcut azi-noapte. Prima din egoism, a doua la fel; prima e treaba mea, a doua nu e treaba voastră. Dar să revenim. Obiectul mirării mele îl constituie un morman de lucruri adăpostit momentan pe pat, din care scot câte unul şi îl analizez. Ce au în comun toate aceste chestii, altfel destul de diferite, e faptul că sunt prăzi rezultate după un episod de scotocit prin toate genţile pe care le posed, în căutarea a am şi uitat ce.

Bancul misogin referitor la poşetele femeilor îl ştiu, mulţumesc. Reacţia mea la el şi-o amintesc cei care mi l-au spus vreodată admirându-şi semnele de copci. Dar nu e adevărat în ce mă priveşte, pentru că ordine în geanta mea e tot timpul, doar dacă nu e vorba de cea fără buzunare interioare, caz în care vă rog să mă scuzaţi dacă nu cred că şi magician să fii ai putea să ţii totul la locul lui. Ce eu nu am niciodată, dar niciodată, este ceva nefolositor în geantă sau rucsac. Să vă explic.

De obicei car după mine, în afară de lucrurile care depind de destinaţia şi activitatea din ziua respectivă, aşa: cel puţin o carte – dacă e aproape gata, adică mai am mai puţin de 100 de pagini de citit din ea, două; un termos cu cafea sau o sticlă cu apă; portofelul şi cheile (la care e ataşat memory stick-ul). Apoi, o hartă a Bucureştiului (a folosit de mai multe ori decât hohote de râs v-au apucat pe voi când aţi citit asta, şi nu numai mie), un pix şi agenda, o pungă de plastic (aţi fi uimiţi ce multiple utilizări poate avea şi înainte să întrebaţi, nu, nu eu eram aşezată pe trotuar rezemându-mă de peretele Gării) şi o cutiuţă cu miere plus o spatulă mică de lemn. Şi-un pachet de batiste de hârtie.

Dar, mai presus de orice, am trusa mea de nomad. Aceasta, stabilită într-o perioadă de acum vreo trei ani când aveam domiciliu variabil deşi aveam şi unul fix şi nu dormeam trei nopţi la rând în acelaşi loc (hah, good ol’ times…), conţine astfel: chestii fundamentale de machiaj, o pensetă, unghiera, adaptorul de card micro SD, medicamente (analgezice, aspirină, plasturi şi o fiolă de calciu, plus/minus picăturile pentru nas, că pe alea le am numai când sunt răcită) şi chestii pe care le folosesc lunar dar le am la mine permanent. (Râdeţi numai dacă nu sunteţi femei şi nu m-aţi întrebat niciodată “Auzi, n-ai cumva unul la tine…”, zâmbindu-mi când răspund afirmativ ca unui pompier sexy care v-a scos din clădirea în flăcări.) Toate ocupând mai puţin spaţiu decât v-aţi putea imagina vreodată, adunate fiind într-un săculeţ pe care mi l-a adus din Siria una din cele două best friends. Ceea ce mă face să cred că, deşi sunt claustrofobă, ceva-ceva veleităţi de astronaut tot am.

Ei, azi căutam ceva (după cum am mărturisit mai sus, am uitat ce, uimită de amploarea şi varietatea descoperirilor) şi am scotocit prin toate genţile. Cu ocazia asta am observat că pe cât de adevărat e că nu car nimic inutil după mine, e şi că atunci când îmi mut lucrurile dintr-o geantă în alta din ce rămâne în urmă se poate constitui un muzeu. Selectez din grămada de pe pat: trei gume, două pastile diferite şi neidentificabile (?), lac de unghii albastru, un pachet neînceput de şerveţele umede, un cd pe care aproape m-am sinucis când credeam că l-am pierdut, nişte facturi plătite ale căror date mă ajută mult să datez ansamblul şi juma’ de candy cane. Apoi, un măr (mm, ăsta e proaspăt…), trei tampoane, două şireturi diferite (ceea ce e ciudat pentru că la foarte puţinele încălţări cu şireturi pe care le am nu lipseşte nici unul) şi o bretea de sutien, o castană şi o pereche de mănuşi de dantelă albe. Şi două flori, o frunză, o pană şi o fundă de cadou. Numai bani nu găsesc niciodată uitaţi pe nicăieri, damn it.

Concluzia 1: dacă o să-l găsească vreodată pe Jimmy Hoffa, o să fie în geanta cuiva ca mine.

Concluzia 2: atât timp cât: a).scot cardurile oamenilor din automate cu penseta, b). par trimisul Domnului pentru că am mereu unghiera care poate tăia o unghie ruptă sau analgezicul pe care nu-l găseşti când îţi crapă capul de durere, c). nu am cerut niciodată nimănui să-mi care geanta/rucsacul sau să caute ceva acolo, nu văd nimic în neregulă. Acum mă scuzaţi, am treabă – trebuie să-mi termin de ambalat în vid perna.

 

 

 

Gol.

Babelor,

Am dat un gol extraordinar. Nu l-a filmat nimeni ca să îl pot pune pe youtube, aşa că prin urmare vi-l voi povesti.

Cu câteva ore înainte de a scrie aceste cuvinte, eram pe stadionul naţional „Arcul de Triumf”, unde joacă uneori naţionala noastră de rugby. Ne adunasem vreo 14 oameni să facem un fotbal. Noi şapte şi ei şapte. Începe meciul, se face în curând 3-0 pentru noi, toate golurile înscrise de Veta, care are un joc la cap extraordinar (totuşi toate golurile le-a băgat cu piciorul drept). Scor mare, deci începem s-o lăsăm mai moale, adversarul simte asta, forţează, 3-1, 3-2, mai sunt opt minute, Dorin Cocoş scapă pe stânga, pasează în mijloc, apărarea noastră îşi pierde capul, Cornel Vulpe se trezeşte singur cu portarul, trage în colţul stâng, gol, 3-3. Noi, furioşi, Veta mă face cu ou şi cu oţet, cu toate că n-am nici o vină, eu o bălăcăresc la rândul meu, aproape că se lasă cu o păruială, dar suntem despărţite la timp de coechipierii noştri. Mai sunt şase minute, patru, trei, două. Mingea e la noi, dar merge mai mult în laterală, nişte pase fricoase şi blegi. Drept care cer balonul, îl primesc, sunt cam la linia de mijloc pe flancul drept. Bag nişte alergare cu mingea la picior, trec de Horia Ursu, mă apropii de careu şi o iau în diagonală înspre mijloc, o văd pe Veta pe stânga, îi pasez şi intru în careu, Veta o fentează pe Lorena Lupu, apoi îi pasează pe sus lui Tom Trandafir, care e acum în locul meu pe flancul drept, Tom ia mingea cu pieptul, merge pe flanc aproape până la linia porţii, după care bagă o pasă la semiînălţime, eu alerg înspre ea, Cristi Puiu, care e portarul adversarului, iese şi el ca să-mi închidă unghiul, eu sunt pe la mijlocul careului, ajung la minge înaintea lui Cristi, n-am timp să mă gândesc, mingea aproape că trecut de mine, întind piciorul stâng către ea, o ating uşor cu vârful, lobând-o printre mâinile lui Cristi, mingea se izbeşte de transversală, Cristi fuge înapoi înspre poartă, dar mingea sare înapoi către mine, vine prea sus, aşa că mă arunc în aer şi încerc o foarfecă, nimeresc mingea perfect şi o trimit imparabil în colţul stâng al porţii, gol! gol! gol! 4-3! Veta mă îmbrăţişează, un câine care se uită la noi de pe margine dă de două ori din coadă, meciul s-a terminat, mergem la o bere, cer Corona, dar n-au, aşa că beau un Heineken, mănânc o alună şi mă duc acasă să fac duş.

Da’ golu’ ăla a fost mişto, pe bune acum.

Update: Bine măcar că cineva a făcut o poză:

Cum trec de un adversar.

Bine şi Rău.

Babelor,

Citesc la Creatrix că nu există „bine” şi „rău”, ci doar puncte diferite de vedere.
Adică, ştii?
Şi de fapt începusem o mică harţă cu ea, da’ probabil că ne placem reciproc, că am mormăit amândouă ceva cu juma’ de gură şi am lăsat-o baltă.
Totuşi problema nu-mi dă pace, mai ales că nu este prima dată şi, vai, nici ultima dată când o aud. De obicei este expusă puţin altfel.

Vorbeam cu o prietenă acum ceva vreme, şi ea a zis „De fapt, nu există „negru” şi „alb”, ci doar gri”.
Pe geam se vedea o bucată din maşina mea. Am arătat înspre ea.
– Maşina aia e neagră, am zis.
Pe o canapea torcea o pisică persană.
– Pisica aia e albă, am zis.
– Nu, a spus prietena mea, nu e chiar aşa…
– De ce, am zis, ţi se pare că pisica e gri? Sau maşina?
– Nu, a zis prietena mea, dar nu despre asta vorbeam. Vroiam să spun că lucrurile nu sunt mereu atât de clare pe cât par.
– Da? am zis. Nu mai spune! Dă-mi un exemplu, ca să înţeleg mai bine unde vrei să ajungi.
– Păi, a zis ea, după care n-a mai zis nimic, că se gândea.
M-am uitat afară. Venise toamna, frunzele cădeau pe maşina mea. Nu-mi plăcea, dar n-aveam ce să le fac, nu părea să fie nimeni de vină, nu ştiam pe cine aş fi putut pedepsi.
– Gata? am întrebat.
– De exemplu, a zis, când Zidane i-a dat un cap în gură lui Materazzi, a făcut un lucru rău. Dar pe de altă parte Materazzi l-a înjurat mai înainte, a zis că sora lui Zidane e o curvă, deci Zidane a avut şi el dreptatea lui…
– Nu, am spus. Fotbalul are nişte reguli. Una dintre ele este că nu ai voie să îi dai unui adversar cu capul în gură, chiar dacă te-a provocat. Deci Zidane a făcut un lucru rău, şi gata, indiferent de ce i-a spus Materazzi.
– Dar…
– Nici un dar. Alt exemplu.
– Alt exemplu… Uite, conflictul dintre Israel şi Palestina…
– De fapt, am zis, cred că trebuie să plec, că au căzut nişte frunze pe maşină.
Ne-am ridicat amândouă.
– Dar nu mi-ai răspuns, a zis prietena mea. Israelienii i-au bombardat pe palestinieni după ce palestinienii i-au provocat. Tu zici că provocarea nu contează, aşa că înseamnă că israelienii n-au avut dreptate…
– Conflictele internaţionale şi fotbalul au reguli diferite, am spus băgându-mi ţigările în geantă, dând pe gât cafeaua care mai rămăsese într-o ceaşcă. Nu-i totuna să fii înjurat de soră sau să tragă cineva cu rachete în tine.
– Nu, a zis prietena mea, dar totuşi există o disproporţionalitate între…
Începuse să mă enerveze. Ştia că ţin cu Israelul. De ce mă provoca?
– Auzi? am zis.
– Ce? a spus ea.
I-am dat un cap în faţă, umplând-o instantaneu de sânge. Apoi, convinsă că am făcut un lucru bun, mi-am luat la revedere şi am plecat înspre casă.
Eh?

Postarea zilei

Babelor,

Ştiţi că nu obişnuiesc să umblu cu cioara vopsită, mai ales că n-am nici cea mai mică idee de ce ar vopsi cineva o cioară, şi cu ce fel de vopsea, şi de ce o cioară şi nu un porumbel sau o vrăbiuţă, de exemplu, care sunt mai uşor de prins şi mai puţin periculoşi decât o cioară.
De asemenea, ştiţi prea bine că această introducere nu are nici cel mai mic sens, nici cea mai vagă semnificaţie, sau dacă are, eu una nu ştiu care ar fie ea.
Şi ajung aşadar şi la ceea ce vroiam să spun, şi anume că am citit pe blogul lui Ştefan (zis şi Ferenczy Attila Ştefan) o postare atât de bună încât în loc s-o fur, mai bine îi fac ceva trafic.

Vedeţi aici:

http://ferenczy-gandul.blogspot.com/2009/10/cel-mai-prost-dintre-pamanteni.html

Motiv pentru care autorul postării respective îmi este dator acum nu unul, nu doi, nu trei, ci chiar patru pompieri. O să vin să-i iau într-o zi frumoasă de iarnă. Ţine-i până atunci în congelator, dacă mai e loc. Dacă nu, în pivniţă.

Brainstorming session la surorile Marx.

Babelor,

Îmi stricam ochii pe facebook, zgâindu-mă la o listă interminabilă de aplicaţii. Printre cele mai populare se numără:

– Friend Facts: Have you ever wondered what your friends REALLY think about you? Take the Quiz and find out! Over 3 BILLION questions answered! (trebuie să recunosc că mi se rupe ce gândesc prietenii mei despre mine. Şi oricum ştiu ce gândesc: că sunt o tipă mişto. Dacă nu, nu îmi sunt prieteni. Deci?)
– Find Your Exact Age: Take this application to find out your exact age. Display it on your profile. (aplicaţie pentru idioţii care nu sunt în stare să facă o mică operaţiune de scădere, adică anul în care ne aflăm minus anul în care s-au născut)
– My Magic Mirror: Consult the magic mirror to see what he will tell on you! (Că sunt cea mai frumoasă din ţară. Ce alt rost poate avea o oglindă magică?!?)
– Enemy of the Day: Find out who is your enemy of the day? (Moartea. Alt inamic nu are nimeni, trust me…)
– I bet i can find out your favorite color in 7 questions. (I bet I can find out your address in 7 questions. I also bet that I can stick my Chevy Suburban up your ass. Wanna bet? Yes?)

Şi tot aşa, babelor, sute de mii de aplicaţii care nu au nici un alt rost în afară de a ne fura o bucăţică din timpul şi aşa prea scurt pe care îl avem de petrecut pe această planetă.

Dar lumea vrea să-şi-l piardă. Nimeni nu pare să aibă nici cea mai mică idee cum să-şi petreacă viaţa într-un mod cât de cât inteligent.
Şi observând acest lucru mi-am zis: dar de ce să nu facem şi noi aplicaţii din astea imbecile? Probabil că se lasă cumva şi cu nişte bani, că altfel nu ar fi fost făcute, nu? Cineva a fost plătit pentru ele, şi cu ce este cinevaul respectiv mai bun decât noi?
Aşa că propun să facem o mică sesiune de brainstorming, în scopul de a inventa noi aplicaţii fără rost, dar cât de cât amuzante. Încep eu, că sunt la mine acasă:

– Insult your friends! You always wanted to tell your oldest friends that you think they suck? Do it now with insult your friends – and make it public to everyone how much you despise them!
– How Large is Your Asshole? Find out what vegetable fits best inside it!
– What Do Your Genitals Smell Like? Is it vanilla, cinnamon, roses or fish?

OK, bănuiesc că aţi înţeles ideea. Iar acum este rândul vostru. Succes!

Am totuşi o vârstă.

Babelor,

Ăăăă, tocmai am citit pe facebook că m-am născut pe 28 Octombrie 1916, şi deci că astăzi împlinesc 93 de ani. Ceea ce este fals, pentru că m-am născut în 1915. Greşeala care se strecurase în profilul meu de pe facebook a fost corectată, şi deşi nu mai găsesc nici un document care să ateste data exactă – buletinul s-a pierdut la un cutremur, iar în paşaport este trecută o dată falsă, din motive pe care nu le voi explica în nici un caz aici – ţin morţiş să sărbătoresc cu voi această zi aparent importantă. Drept care mi-am comandat un tort uriaş cu o stripperă înăuntru, pe care o să îl mănânc de una singură (cu fata încă nu ştiu ce să fac, dar sunt deschisă sugestiilor voastre) şi o ladă de şampanie Pommery 1998 Cuvée Louise Brut, pe care o voi bea tot singură, că e foarte scumpă. După care mă voi duce să mă culc, că iarăşi n-am dormit de trei zile şi trei nopţi (în tot timpul ăsta m-am bătut cu Veta, o bătaie magnifică, ca în poveşti; eu am înfipt-o pe ea în pian până la brâu, ea m-a înfipt pe mine în dulap până la umăr, şi tot aşa până a venit un corb şi noi l-am rugat să ne aducă nişte apă, dar el a profitat de faptul că eu eram în dulap şi Veta în pian, a înhăţat un Tonitza de pe perete şi s-a cărat. Bine măcar că Tonitza-ul era un fals. Dar un fals destul de reuşit).

Ok, accept toate felicitările, mulţumirile că exist şi ce vă mai trece vouă prin cap, şi vă rog să-mi daţi o idee ce-aş putea face cu stripperiţa. Poa’ să fie şi mai deochiată ideea, că dacă beau o ladă de şampanie sunt în stare de chestii cu totul neaşteptate. Cine vine cu ideea cea mai bună primeşte o menţiune de onoare şi un telefon de la o cunoştinţă din Sighişoara.

Sîc.

Babelor,

Mă ofticam eu acum câteva zile că n-am primit nici un Nobel. Ei bine, mă ofticam degeaba, pentru că am primit în schimb (de fapt nu eu, ci blogul ăsta) un cadou:

Acest magnific desen ne-a fost dăruit de Cell61, căruia îi mulţumim pe această cale, amintindu-i totodată că aşteptăm cu nerăbdare partea a cincea a peripeţiilor lui în Mongolia.

La rândul nostru, dăm premiul mai departe următoarelor bloguri:

DulceDeea, pentru că e cu sex.

In timp real sau intervenţii sau cum s-o numi, pentru că e straniu.

Piticugras, din principiu.

Dailycrap, pentru curajul de a se îmbrăca oribil, a se fotografia şi a pune poza pe blog.

Şi last but not least lui Nicolae Comănescu, pentru că îmi place cum pictează.

PALILULA si DANEZ PENTRU TINE

M-apuca dracii, ma copii, ma babelor sa citesc scenariu de lungmetraj semnat Silviu Purcarete, castigator CNC, numit: Undeva in Palilula. Zic, asa, un fel de poveste sinopsis, ca sa vedeti despre ce e vorba in primul lungmetraj al lui Purcarete, care, ce sa vezi, a inceput filmarile: In Palilula, tinut/oras/spital/asezare imaginara, este repartizat medicul Serafim. Pediatru. Vine cu trenul. Singura cale ferata care duce in Palilula. Locomotiva cu aburi. In cabina canta cineva la pian. Dar si la tambal. E cald. Mecanicul ii da cu carbuni. Se deschide o cortina pe calea ferata. Este intrarea in Palilula. O rochie arde. Corul armatei rosii canta in piata centrala. Brusc totul se schimba in spital. Serafim deschide o usa. Un negru gol golut fute o sora medicala. Mai deschide o usa, e un bordel. O curva batrana, grasa fara un ochi scoate din sertar un ochi mare de lemn, si-l pune ca sa-l priveasca mai bine. Medicul Panaitescu la inceput mort, acu’ bea vodca. Trece un lup. Trece o broasca. Serafim ii scrie lu taica-su ca e bine la spital, oamenii e misto. O masina intra intr-un zid. Asa va face tot filmu. Serfaim se uita pe geam. In curte se bat Baiazid si Izabela. Baiazid stim cine e, asa si arata, dar Izabela nu, si nu ni se spune. Apar femei costumate in draci, cazi de baie in care doarme cate cineva, plite pe care sfaraie fripturi. Toata lumea mananca pasta de dinti din tuburi. Un fum umple incaperile. Serafim bea. I s-a repartizat aparatul Roentgen. Habar n-are cu se mananca.  Brusc ninge. Unul, Ilie, cu lopata. Gafaie.  Un lup. Hatz, il musca de cur. Cineva scoate masina din zid, si-o infige in altul.  Un doctor se imbata si bate un pacient cu clestii si ustensilele de disectie (Asta e chiar o imagine misto, nota imi apartine), Serafim priveste un cadavru, mortu ii zambeste,  o capra vine in vizita la o femeie internata, o ambulanta fara sofer merge cu doua sute la ora, pac in zid, bolnavii dusi direct la morga, o ceata deasa in curtea spitalului, chirurgul spitalului vine in frac la operatie, pana generala de curent, Serafim aprinde chibritul si citeste pe un perete: Broasca e razbunatoare.   

Si tot asa. Cand sa va descriu finalu lu filmu asta (?????), cioc, cioc, cioc, la usa dormitorului. Era pretenu meu, A. Busuioc Belvedere. Zic, cu o voce grava: Las-l, ba, in pallilula mea de film, hai la emisiunea aia, „Danez pentru tine”, ca vin gagici blonde din Suedia si poate emigram, ca aici belim palilula. Ce credeti c-am facut? M-am dus cu el la „Danez pentru tine” si acum invat suedeza.

O calitate.

Babelor,

De fapt, o singură calitate este importantă: autoironia.
De ce? Pentru că include – după părerea mea – atât inteligenţă cât şi modestie şi umor.
Şi ce altceva îi trebuie omului?
Bani, ok, şi o maşină foarte mare şi foarte neagră, dar altceva?
Aşa.

Necesitatea şi importanţa autoironiei se văd de fapt cel mai bine acolo unde ea lipseşte: în sistemele totalitare, de exemplu, fie ele politice, sociale sau religioase.
Sau în discursul meu atunci când este vorba despre anumite lucruri (FC Liverpool, Israel, David Bowie), şi când, cu toate că realizez că nu ar trebui să îmi iau interlocutorul foarte în serios, nu mă pot totuşi stăpâni.

Dar bineînţeles că nu vă povestesc toate astea fără motiv. Nu; vi le spun – şi acum mă adresez exclusiv babelor bărbaţi – ca să vă fac un bine. Pentru că, conform unui studiu al lui Gil Greengross de la University of New Mexico din Albuquerque (Dissing Oneself versus Dissing Rivals: Effects of Status, Personality, and Sex on the Short-Term and Long-Term Attractiveness of Self-Deprecating and Other-Deprecating Humor, apărut în Evolutionary Psychology, 2008. 6(3): 393-408, şi pe care îl puteţi citi aici în format PDF), autoironia este cel mai eficient stimulant sexual pentru o femeie.

Văd că aţi rămas cu gura căscată. Închideţi-o. Intră musca.

R.