Rhetta în Barbados (III)

Babelor,

Mă trezesc eu azi dimineaţă, mă uit la cer şi îmi dau seama că am chef să mă dau cu catamaranul.
Dau deci un telefon la catamarane, răspunde un tip, îi zic ce vreau, zice „bine, venim să vă luăm pe la trei fără un sfert”. Deci am timp să beau trei beri de ale locului, foarte bune:

Pe la două mă sună omul şi întreabă dacă e ok dacă vine la două jumate. „Sigur”, zic, că tot n-aveam nimic de făcut. La două douăşopt apare un microbuz, mă urc în el, mai mergem pe la câteva hoteluri de unde sunt adunaţi şi alţi amatori de catamarane, ajungem în port. Acolo, falnic, ditamai obiectul. Ne urcăm vreo 30 de oameni, pornim, eu la ţigări cu căpitanul, îmi explică ce şi cum, îmi arată priveliştea

, mă uit la mare

, şi la un momentdat pune frână şi opreşte, la vreo 50 de metri de ţărm.
Pentru că, babele mele, nu venisem aici de florile mărului, ci ca să înotăm cu broaştele ţestoase. Zis şi făcut: îmi pun pe faţă ochelarii de scafandru, îmi înfig în gură un tub, mă bag în apă, mă uit la fund, şi ce văd? Păi ce să văd: puzderie de ţestoase, adică vreo 4-5. Marinarii de pe catamaran le dau nişte bucăţi de peştan, broaştele le halesc, şi aşa mai departe. N-am poze, că aparatul nu e subacvatic, da’ a fost mişto tare. Am stat vreo jumătate de oră, broaştele ne tot dădeau târcoale, mai trecea şi câte un cârd de peşti, pe fund se vedeau stele de mare, nebunie, ce mai. Când am ieşit, soarele tocmai apunea după nişte nori, cam aşa ceva:

Am pornit deci încet înspre casă, pe drum ni s-a servit o gustare, ceva peşte prăjit cu nişte salată şi alte chestii, pe tot parcursul plimbării băutura a fost gratis şi multă, am băut vreo patru pahare de punci şi unul de cola, am văzut casa lui Abramovici, ăla de la Chelsea

, cândva am ajuns înapoi pe pământ şi acelaşi microbuz care ne-a luat ne-a dus înapoi pe rând. Adaug şi că toată distracţia a costat 55 de dolari şi am dat 10 bacşiş, deşi ar fi meritat probabil mai mult. Dar aşa sunt eu, zgârcită.
În fine, e de recomandat. Firma se numeşte Tiami Catamaran Cruises. Dacă treceţi pe-aici, musai să vă daţi cu catamaranul. Much fun.
Termin aici că vreau să mai beau nişte punci la bar înainte să închidă.

Vă pup,

Rhetta

Idiotul, de Feodor Mihailovici Dostoievski

Priviti, va rog, imaginea de mai sus. Acesta este unul din cei doi candidati la presedintie ai Romaniei.

Este de asemenea si candidatul oficial al Surorilor Marx, si in cele ce urmeaza imi voi explica decizia. Din acest motiv voi aplica asupra domniei sale o stiinta fabuloasa pe care am capatat-o la Universitatea din Arizona acum 20 de ani. Aceasta stiinta se numeste FACE CONTROL.

Daca veti urmari cifrele pe care le-am suprapus fotografiei, veti intelege si cum se aplica face-controlul in cazul de fatza. Deci:

– Observati va rog cu atentie, sectiunea numarul 1 a pozei. Urechi clapauge, de bou, care tradeaza o prostie fulgeratoare, gata sa faca ravagii printre cetateni in numai cateva clipe. Sigur, s-ar putea spune si ca aude bine, dar asta nu e neaparat o calitate care sa-l recomande pentru functia pe care o doreste.

– 2. Ochii aparent umili, incovoiati, acoperiti de o arcada ce aminteste de o coloana dorica, sugereaza de asemenea prostie. Doar ca este o prostie disimulata, pe care domnul din imagine o poate ascunde cu, e adevarat, destul de multa greutate. Sigur, s-ar putea spune si ca ZARESTE bine, dar nu stim daca asta e un atu care sa-l propulseze in scaunul la care viseaza in mod puber.

– Sectiunea numarul 3, gura. Strambata intr-un rictus penibil, aproape efeminat, ea aminteste de gura unuia care a susurat multe vorbe viclene in urechile multor oameni dipusi s-o asculte. Din fericire, la terminarea fiecarei fraze, gura aceasta s-a curbat la loc intr-o acceptare umila, de lacheu gata sa consimta ca inteligenta il eludeaza.

– 4, fruntea. Inalta, aproape eminesciana, ea ar putea pacali printr-o atitudine poetica de factura politica, gata sa indemne si sa conduca la fapte mari. Da, poate. Dar daca veti observa si cele doua riduri care o strabat orizontal, acesta este semnul care anuleaza orice impresie pozitiva, infatisand sudoarea varsata din greu pentru a-si acoperi enormitatile debitate la fel de din greu.

– 5, barbia. Despicata abil la mijloc de chirurgi plasticieni care afirmau ca acesta este semnul unui om vivace, ea totusi nu poate pacali. Un om cu privire atenta va intelege ca nu este decat detaliul lipsa al uni om neterminat, condamnat la vesnica copilarie, si care nu poate spera decat sa treaca drept un altul in speranta de a-i termina pe altii.

– 6, craniul. Amintind de un Bolek pervers, pentru cei mai batrani dintre dumneavoastra, sau poate de un Cartman cubist, pentru cei tineri, el da intr-adevar senzatia unui recipient care ascunde multe. Desigur. Dar daca veti sesiza forma neregulata, de ciot taiat cu bomfaierul, veti intelege ca gandurile domniei sale nu au cum a se izbi de peretii care le gazduiesc decat la intamplare, intr-o maniera definitiv haotica.

Recunoasteti, sper, ca acesta este presedintele ideal al Romaniei. Si mai acceptati, va rog, faptul ca este intr-adevar ceea ce meritam. Dupa parerea mea iti trebuie un umor extraordinar sa pui stampila pe numele domniei sale, si eu sunt convinsa ca il am. Din si prin acest umor cred ca este momentul sa-i facem cadou Romaniei presedintele care o va reprezenta cel mai bine, cu toate trasaturile si schimonoselile ei de tara europeana.

Glumesc? Nici eu nu mai stiu.

Rhetta în Barbados (II)

Babelor,

Scriu postarea asta la 12 noaptea, stând pe balcon cu laptopul între burtă şi genunchi, cu un Benson & Hedges în gură, cu un pahar de punci, adică rom cu ceva suc de ananas şi două cuburi de gheaţă lângă mine. Sunt în sutien, pentru că ceasul arată vreo 26 de grade. Se aude marea, se aud palmierii foşnind în bătaia vântului, se aude o pasăre făcând bimhi, că aşa fac ele aici, nu piu ca alea din Europa. Pe cer pâlpâie un morman de stele întretăiate pe alocuri de un nor rătăcit.
Şi îmi zic: asta-i viaţa, aşa cum ar trebui să fie întotdeauna şi pentru toţi, dacă ne-am permite. Nu tu birou, nu tu uzină, nu tu film descărcat de pe torrent. Nu tu nimic, de fapt.
Azi am fost într-un oraş de pe aici. Adică pe hartă zice că-i oraş, de fapt este o adunătură de case cu un supermarket, o benzinărie şi nişte locuri cu mâncare la mijloc. Într-unul dintre aceste locuri am şi mâncat la prânz, de altfel, ceva numit cou-cou, un fel de piure de porumb cu peşte şi şuncă, poate, şi mălai. Sau poate cu altceva, dar cam ăsta era gustul. Alături pe farfurie erau două bucăţi de peşte zburător sau cum s-o traduce flying fish şi nişte frunze de salată. A fost deajuns. După care m-am întors la hotel, am băut nişte punci la barul de lângă plajă, am citit nişte ştiri dintr-o lume foarte îndepărtată şi care nu contează aici (angajatul hotelului care mi-a dus valiza a întrebat de unde sunt. „Din România, dragă”, am răspuns. „Aaa”, a zis el, „asta e undeva foarte departe, nu?” – „Da, în estul Europei”, l-am lămurit. A dat din cap gânditor, estul Europei chiar este undeva foarte departe de aici.
Şi ce am mai făcut? Mai nimic: nişte plajă, nişte baie (apa caldă de nici nu o simţi, valuri măricele, dar gingaşe, care te iau pe sus şi de duc lin vreun metru mai în spate). Cam atât.
Singurul dezavantaj – sau hai să îl numesc „dezavantaj” este că wirelessul hotelului nu bate până la mine în cameră, şi deci trebuie să mă duc la bazinul de lângă plajă ca să pot să postez vorbele astea pe care tocmai le citiţi. Lucru pe care o să îl fac mâine dimineaţă la prima oră. Când o fi ea, nouă, zece, aşa ceva.
Vă pup şi vă ţin la curent cu ce se mai întâmplă pe aici.

Rhetta

P.S. În glumă mi-am cumpărat un ziar de pe meleagurile astea: The Barbados Advocate. Şi nu vă puteţi imagina ce tristeţe m-a cuprins când, după ce l-am terminat, am realizat că este mai bun decât orice ziar românesc. Vorba lui Metallica: Sad But True.

Sambata sonora

Sper ca sunteti de acord ca, pentru ca o sambata sa fie buna, trebuie sa fie sonora. Sa se auda un bass frumos, sa curga o chitara in surdina, sa bata un clopot.

Habar n-aveam ca in Bucuresti, sambata, se intampla mult mai mult de-atat. In Bucuresti, sambata, se-ntampla sambata sonora, un eveniment gazduit de (da, stiu, e a mia oara cand vorbesc de spatiul asta, da’ ce dracu sa fac daca Bucurestiu’ e atat de mic si de sarac in locuri de genu’ asta?), deci gazduit de cndb.

In seara respectiva pentru mine era bucurie mare, pentru ca tema auditiei era „femei in muzica noua”. Abia asteptam sa vada toata lumea ca si noi, femeile, putem fi compozitorese, nu numa’ barbatii.

Dar pana la muzica, 3 sa intri-n sala. Aglomerarea umana de-acolo te poate respinge repede daca nu esti incercat. Dar eu sunt. Pe o gramada de perne asezate la intamplare stau asezati la fel de aleatoriu, tineri si tinere, batrani si batrane, relaxandu-se cu ochii la tavan si vegetand la greu. Lumini aprinse destept. Boxe asezate la fel de destept. Ceva tratatie pentru toata lumea. Foarte, foarte bine.

Dupa care da-i cu muzica feminina noua. Watch out, babelor, atat va zic. Ce a inceput sa rasune in sala era atat de bine si de misto ca in scurt timp m-am intins direct pe jos si am inceput sa ma ridic spre tavan. Si n-aveam, bineinteles, alt incentive decat apa chioara. Nici nu e nevoie de altceva.

Sunete nemaiauzite, synthesizere babane, uneori bolboroseli, pasari, scartatit de usi, de pantofi, loop-uri de voce, de instrumente, mixate-n mii de feluri, „viori, balene, impredictibile, incontrolabile, volatile, puternic afectate de temperatura, umiditate si conditia mainilor”.

Perfect. Pai stiati voi, babelor, ca pe lumea asta exista cineva numit Birgit Ulher, care a scris o piesa cu respiratie si fasait de radio numita „Mikrometerwelle”?

Sau o cunoasteti voi pe deja celebra pioniera a poeziei sonore, manipulatoare a cuvintelor si silabelor numita Lily Greenham?

Dar pe Joelle Leandre, contrabasista si fondatoare a Feminist Improvising Group?

Nu-i nici o rusine daca nu stiati, ca nici eu nu stiam. Am aflat acum. Si asta nu-i decat 10% din muzica feminina noua de care am aflat la sambata sonora.

Asta ca sa nu va mai spun ca sambata trecuta tema a fost „muzica electronica in uniunea sovietica”.

Ouch. For further mind opening go to:

 

Rhetta în Barbados (I)

Babelor,

Am ajuns cu bine. E patru dimineaţa, stau pe balcon. Oceanul sau ce apă au ăştia aici se aude foşnind, dar nu se vede, că e noapte, logic. E la vreo 35 de metri de mine.
A fost aşa:
m-am urcat într-un avion, am zburat o vreme, am aterizat, alt avion, am mai zburat o vreme, sub noi apă şi din ce în ce mai puţini nori. În cele din urmă am purces să aterizăm, am văzut asta:

Şi am aterizat pe Barbados. Mă dau jos cam obosită, că nu am dormit prea mult. Afară mă aştepta soarele cu un ciocan. M-a lovit în cap şi m-am simţit brusc foarte bine. Un autobuz m-a dus de la avion la o clădire unde se îmbulzeau câteva sute de oameni (bineînţeles că aterizaseră trei avioane în cinci minute: ăla în care eram eu (American Airlines), un jumbo din Anglia, al Virgin Airlines, şi un Air Canada.

Deci să fi tot fost vreo 600 de oameni aşteptându-şi cuminţi rândul la viză. Din cele 14 ghişee de vamă erau deschise 6, normal. După vreo oră şi ceva de aşteptare, o femeie drăguţă mi-a luat paşaportul, a pus o ştampilă, mi-a urat o şedere plăcută. Valiza mă aştepta de mult, am luat-o, mi-am pus paltonul în ea şi am ieşit din aeroport. Un taximetrist saşiu m-a vârât în Toyota sa, i-am dat numele hotelului, a băgat viteză. Pe drum, m-a tot întrebat ce fac, de unde vin, şi mai ales de ce în Barbados. I-am zis că mi-a plăcut numele, a părut mulţumit de explicaţie, că alta oricum n-avea să primească. Era un pic cam cicălitor, dar sunt obişnuită cu soră-mea, aşa că nu m-a iritat prea tare. Ca să îl mulţumesc, i-am zis că ce ţară frumoasă e Barbados (din care nu văzusem mai nimic), că ia uite ce copaci, ia uite ce soare, ia uite ce cer. S-a bucurat.
Am ajuns la hotel, aici lumea părea bucuroasă de sosirea mea (ne-or fi citit blogul şi or şti cine sunt, m-am gândit), un băiat drăguţ foc, negru cu ochii verzi, a luat valiza şi a dus-o în cameră, mi-a zis că dacă am nevoie de ceva, să-i spun. Dar sunt în Barbados, de ce naiba să mai am nevoie? În fine. Camera este de fapt un apartament de două camere, adică dormitor şi sufragerie, spaţios, un televizor din ăla subţire cu diagonala cât mine, ventilatoare pe tavan, frigider, bucătărie, baie, tot ce trebuie, başca niscaiva privelişte:

Dar n-aveam de gând să petrec prea mult timp în ea, aşa că mi-am pus costumul de baie, mi-am dat cu nişte cremă anti-soare pe nas şi pe umeri şi ţuşt! la plajă. Adică aici:

Apa era caldă. Nu „caldă”, aşa cum o ştim cu toţii din Vamă sau de la 2 Mai sau chiar din Mediterană. Aia nu-i caldă, babelor. Aia-i o glumă. Asta avea vreo 30 de grade. Adică am intrat în ea fără să mi se facă pielea de găină, şi când am ieşit, afară era cam aceeaşi temperatură, sau puţin mai mult (acum, când scriu, sunt 24 de grade, şi ziua sunt de obicei vreo 31, dacă e să dăm crezare internetului).
Pe plajă m-am împrietenit cu trei câini. Cam mici, cam mizeri, cam lipicioşi, dar na, nu era să-i gonesc. Uitaţi-i:

Şi m-am semnat pe insulă, ca să ştie toată lumea că am fost aici:

După plajă am simţit un fel de foame în mine. L-am întrebat pe un domn care păzeşte hotelul de unde aş putea procura de-ale gurii, m-a îndrumat către un magazin aflat la vreo trei minute de-aici. Era deja seară, întuneric, am luat-o încolo. Străduţe mici, găşti de tineri care, chiar dacă nu erau agresivi, erau totuşi destul de zgomotoşi. Şi negri, ceea ce mi-a dat o oarecare senzaţie de nesiguranţă, recunosc, şi am regretat puţin că n-am luat nici o armă cu mine pe motiv că n-aveam chef să mă cert iarăşi cu jumătate de aeroport, ca ultima oară când am zburat la Glasgow cu o bâtă de baseball în traistă şi sabia lui Negru Vodă în bagajul de cală.
Dar mă rog, tinerii respectivi mi-or fi simţit personalitatea şi m-au lăsat în pace, deşi îmi aruncau priviri destul de alarmante. Unde mai pui că păreau să trăiască într-o sărăcie destul de lucie, nu foarte deosebită de sărăcia lucie pe care o putem vedea în România. Totuşi, spre deosebire de săracii noştri, săraci ăstora îţi zic toţi „bună-seara”. Adică mergi cuminte pe stradă cu trei pungi cu mâncare în mână şi treizeci de dolari în buzunar, şi se apropie de tine un băiat la vreo 16 ani, muşchi, culoare, mers atletic, şi te salută. Şi normal că te crispezi puţin, dar îl saluţi şi tu şi nu se întâmplă nimic. Deşi dacă aş fi avut bâta, sau pistolul, sau orice alt obiect contondent la mine, s-ar fi întâmplat probabil ceva. Că adică de ce să mă salute, când cu vecina Vasilescu, pe care o ştiu de 24 de ani, nu m-am salutat niciodată? Păi nu?
În fine, am ajuns acasă, am mâncat vreo opt senviciuri, am băut nişte cola, am râgâit, am fumat două ţigări şi m-am dus la barul hotelului. Am cerut un daiquiri, mi s-a dat, m-am aşezat cu paharul pe o canapea cu vedere la mare. Pe cer era luna, şi din când în când nişte nori treceau prin dreptul ei: unul în formă de iepure care joacă fotbal, altul în formă de vacă care se luptă cu o gorilă albă în timp ce un pui de găină cu cap de elefant priveşte, un al treilea închipuia o pisică care merge cu spatele, uitându-se înapoi printre picioare. Nori frumoşi, pufoşi, bine făcuţi. Adia un vânt, dar nu era frig, am golit paharul, printre mesele de la bar a trecut o pisică mare şi urâtă, n-am chemat-o la mine că n-aveam ce să-i dau, şi nici n-aş fi ştiut în ce limbă să vorbesc cu ea (deşi aici se vorbeşte engleza, adică Barbados a fost colonie britanică până în 1966, când, într-un acces de prostie, englezii i-au oferit independenţa). În cele din urmă m-am întors în apartament, am făcut un duş şi m-am culcat, să fi fost vreo nouă şi un sfert. Şi acum aştept să se facă şase şi să mă duc să văd răsăritul. Dacă nu uit aparatul acasă, ca de obicei, poate fac şi nişte poze.
Încă ceva: internet am, dar nu în cameră, ci în barul hotelului (mă rog, „hotel”… Este de fapt un complex de apartamente). Probabil că o să mă duc des acolo, dar mai curând ca să beau, aşa că nu vă miraţi şi nici nu vă supăraţi dacă o să mă vedeţi mai rar pe-aici în zilele următoare. Vă asigur că o să beau un daiquri în cinstea voastră pe plajă.
Revin cu noutăţi,

Rhetta

UN (1) AN

Acum un an, m-am trezit intr-o dimineata si am deschis mailul. O scrisoare de la Rhetta. Am simtit ca innebunesc, mai ales ca stateam in aceeasi casa. Dar, fiind certate, stiti povestea, nu ne vorbeam. Ne scriam doar mailuri.

Nervoasa la culme, am chemat-o in bucatarie.

– Auzi, Rhetta, stii ceva? i-am zis. Daca ma mai futi la cap cu scrisorile astea zilnice, nu stiu ce fac. Dau foc la casa, iti jur pe ce vrei tu.

Dupa fatza ei, se vedea ca ma crede. Mi-a parut rau pentru tonul poate prea aspru si am incercat sa mai calmez atmosfera.

– Uite ce e, hai, nu plange, i-am mai zis. Adica mie mi se pare misto ca vorbim, asa, fara sa ne vorbim, intelegi? Da’ uneori io n-am chef sa zic nimic, si tu vorbesti prea mult.

S-a suparat si mai tare. O lacrima i-a cazut pe covor. In clipa aia mi s-a rupt inima, va jur.

– Bine, bine, hai, uite ce facem. Am luat-o pe dupa umeri, dar s-a speriat. E adevarat ca la spate aveam un cutit. L-am lasat pe masa.

– Uite. Facem un portal d-asta modern, cum au toti pustii. Blogus, sau cum dracu-i zice. Si acolo scriem care cum vrea si cat ne taie inima, si daca vezi ca nu-ti raspund nimic, poate-ti raspund altii. Ca doar de-aia platim internetu’.

In momentul cand am zis cuvintele astea, am vazut o sclipire de bucurie in ochiul ei drept. Dar o sclipire babana de tot, cam ca un reflector de 10.000 de wati de pe platourile de filmare ale lui Sergiu Nicolaescu.

– Un blog despre noi doua, a zis ea.

– Da, bine, am raspuns eu. Despre noi doua.

Si asa a inceput aventura pe care deja o stiti. Luna dupa luna am scris prostii dupa prostii, pe care la inceput nu le-a citit nimeni. Dupa care, de la un moment dat, am inteles ca blogul nostru e unul din putinele lucruri romanesti care merge in directia care trebuie – in sus.

Asta datorita voua, bineinteles. Cititorii nostri, multi dintre voi bloggeri la randul vostru, care si voi mergeti tot in sus.

Data fiind ocaziunea asta, tin sa va marturisesc ca am facut un tort special pentru blogul de fatza. Are pricomigdale si ceva cacao de anul trecut. Ba ci-am pus chiar si-o lumanare mare si groasa, care-a ramas de la nunta lu’ pustii de la etajul 3.

Doar ca Rhetta nu-i acasa, sa manance din el. S-a carat acolo, la statiunea aia, Lapte Gros, sau cum ii zice si m-a lasat singura.

Drept care cred c-am sa ma pis pe el de tort.

La multi ani, Rhetta.

La multi ani si scriitorilor nostri invitati.

Breaking Old News

Ăăăăăăă.
Uh, ca să zic aşa.
Adică, ce nu înţeleg, babelor, este: de ce i-a făcut Patriciu preşedinţia cadou lui Băsescu?
E peste înţelesul meu.
Incredibil.
Cât de bou poţi să fii?
Aproape că nici nu mai contează că filmul este, probabil, fals. Şi dacă n-ar fi, tot s-ar pune întrebarea: de ce acum? Adică, de ce atât de pe faţă, de ce atât de ieftin?
Of, Doamne.
Dă-o-n pizda mă-sii de treabă.
Cât de bou poţi să fii? Ştiu că mă repet, dar este singura întrebare pe care o am.

Mă rog. La chestia asta, Geoană ar trebui să spună „felicitări actualului şi viitorului preşedinte al României. Şi muie domnului Patriciu. Mă duc să mă sinucid. Să trăiţi bine.”

Incredibil.
Cât de bou poţi să…

Istoria familiei Marx (III)

Boierul Improbabil era un bărbat impunător în ciuda numelui straniu şi a celor 1,72 m pe care îi măsura. În plus mai era şi foarte slab, anemic, fumător, alcoolic, curvar, bătăuş, trişor şi scăpătat.
Şi atunci se pune întrebarea: prin ce impunea?
Istoria nu ne oferă un răspuns clar. De fapt, despre boierul Improbabil nu se ştie absolut nimic în afara celor câteva calităţi enumerate mai sus, notate de un cronicar al vremii pe un colţ de ziar.
Şi totuşi, acest bărbat este bunicul nostru pe linie maternă.

Despre frumoasa sa soţie, Maria Ispirescu-Voineşti, se ştiu însă mult mai multe. O femeie independentă, avută, sclipitoare, mai înaltă decât soţul său cu patru centimetri, a fost cea care a introdus whiskyul, orgia, lesbianismul, dobermanii şi rugbyul în Ţara Românească. Indiferentă la escapadele amoroase ale soţului, pe care l-a iubit mai mult pentru numele acestuia (nume pe care ea, femeie cu bun-simţ, nu l-a adăugat totuşi niciodată celor două nume pe care le avea deja), la 36 de ani a născut o fetiţă. Fetiţa aceasta avea mai târziu să nască alte fetiţe. Prima dintre aceste alte fetiţe aveam să fiu eu.

Turcoaz

Babelor,

Avem o vecină, doamna Ciobanu. Femeie tânără (34 de ani), drăguţă, soţ, copil. Din motive lesne de înţeles, femeia mă consideră cea mai înţeleaptă persoană de pe faţa pământului, drept care vine cam odată la trei zile să-mi ceară un sfat: Doamnă Marx, Dumneavoastră ce ziceţi, să-i pun copilului ciorăpei? Să iau o pisică? Să mai pun sare în ciorbă? Să-mi otrăvesc bărbatul? Să-mi iau abonament sau bilet?
Da, îi zic eu de obicei, şi femeia ascultă de mine, şi bine face.

Astăseară stăteam şi mă scobeam între dinţi când aud soneria. După cum sună, deduc că este doamna Ciobanu, pun scobitoarea în scrumieră, mă duc, deschid. Într-adevăr, ea era. În mână, un plic.
– Doamnă Marx, zice, mă scuzaţi că vă deranjez, dar nu ştiu ce să fac. Când m-am uitat azi la cutie am găsit scrisoarea asta, este pentru doamna Eugenia Vătafu.
Doamna Vătafu fiind fosta locatară a apartamentului familiei Ciobanu. A murit acum patru luni, singură, uitată. Poveste tristă, poate o să o spun cândva. Acum nu.
– Bine, Manuela, zic (că pe doamna Ciobanu aşa o cheamă, Manuela), lasă-mi mie plicul, că văd eu ce şi cum.
– Sunteţi sigură?, întreabă.
– Normal, spun.
Manuela pleacă uşurată, eu îmi aprind o ţigară, îmi torn nişte vin într-un pahar, pun Beethoven la staţie, mă aşez în fotoliu, deschid plicul şi încep să citesc.

„Dragă Mamă,

Sunt eu, Eusebiu. Iartă-mă că nu ţi-am mai scris de doi ani de zile, dar am fost tare ocupat. Când am ajuns aici, în Italia, m-am angajat pe un şantier. Munca era grea şi eu eram mai mereu obosit. Într-o bună zi, un coleg mi-a zis că se caută oameni talentaţi pentru o emisiune. Şi după cum bine ştii dumneata, am şi eu un talent: cânt minunat de frumos la nai. M-am dus la emisiune, care era ca un fel de concurs, adică ăla cel mai talentat la talentul lui câştiga. Şi când am început să cânt la nai în emisiune, toţi cei din juriu au izbucnit în lacrimi şi mi-au dat premiul unu. Acum sunt mare vedetă aici în Italia, cânt la nai şi lumea plânge de fericire când mă aude.

Şi amintindu-mi că tu eşti cea care m-a învăţat acest sublim instrument, şi că fără dumneata n-aş fi câştigat niciodată concursul, m-am gândit să-ţi arăt recunoştinţa mea trimiţându-te într-o vacanţă. Găseşti alăturat biletul de avion şi rezervarea la hotel.

Cu drag,

Eusebiu”

Babelor, nu mi-a venit să cred. Pentru că pe bilet ce credeţi că scria? Govora? Băile Herculane? Techirghiol? Predeal? Poiana Ţapului?

Aş.

Vineri dimineaţă la prima oră mă voi urca în avion şi voi porni către Barbados.

Da, babelor, Barbados. O insulă în Caraibe, unde sunt 31 de grade ziua şi 25 noaptea. Şi soare (ziua, că noaptea este lună).

Stau opt zile. Sper să aibă internet (în prospect scrie că au, dar mai ştii?). Dacă da, vă trimit poze la greu. Dacă nu, puteţi să vă imaginaţi singure cum stau la plajă în costumul de baie (deux pieces) alb, bând rom, fumând ce s-o găsi şi fluierând din când în când după băieţi, fete şi câini.

Vă pup,

Rhetta

Schimbări

Babelor,

Dacă n-aţi fi chioare, aţi fi observat că pe blogul nostru au avut locul tot felul de mici schimbări.
Astea ar fi:

1. Ceasul era pe ora Londrei. L-am pus pe ora Bucureştiului. Din păcate, n-am găsit butonul care să dea timpul cu 300 de ani înapoi.
2. Am schimbat formatul datei. În loc de November 25, 2009 acum scrie 25/11/2009. Ca la proşti.
3. Am zis că „Enable threaded (nested) comments 3 levels deep”. Adică să se vadă comentariile la comentarii. Dacă nu ne place, derulăm înapoi.
4. Am scos din blogroll trei bloguri care, conform spuselor autorilor lor, s-au închis. Că altfel mă ceartă lumea: bă Rhetta, ai zis să mă duc acolo, m-am dus, deschid blogul, pe el scrie „aici nu mai e nimic”. Păi nu puteai să-l scoţi? Ba da.

Şi atât. Patru puncte, o nimica toată, da’ m-am gândit că mai bine să vă anunţ eu decât să trebuiască să răspund unor eventuale întrebări puse pe un ton neprietenos.

A, şi căutam un prilej să mai pun nişte muzică.