Looking for Veta – Anul 2010

Babelor,

Raportez de pe o şosea pe care nu o pot depista pe hartă, dar care pare să ducă la Râmnicu Vâlcea (în Caracal am făcut dreapta), că tocmai m-am întâlnit cu anul 2010. A fost aşa:

Trecusem tare de tot prin Vlăduleni, unde locuiesc nişte fiinţe destul de asemănătoare cu oamenii, când am văzut un tir tras pe dreapta şi pe şofer plângând de mama focului. Am frânat niţel, ba chiar am oprit, şi l-am întrebat pe om ce are.
– Ce căcat să am, a zis el furios, trebuia să ajung la patru la Drăgăşani, cu marfa, şi nu mai îmi intră în viteză de nici un fel, futu-i dracii mă-sii să-i fut de camion nenorocit!
– Şi ce marfă ai de-i aşa important?, am întrebat. Se strică?
– Ha, a râs el trist. „Se strică”, auzi tu. Păi dumneata ştii ce este în camionul ăsta?
– Nu, am zis întunecată, pentru că dacă aş fi ştiut n-aş fi întrebat. În plus, începea să-mi pară rău că îmi fusese milă de imbecil.
– Scuză-mă, tanti, a zis el, remarcând probabil schimbarea mea de glas, de privire, de atitudine generală. Păi, aici în camion e anul 2010, şi trebuie să-l duc…
– Da, da, la Drăgăşani, am înţeles. De ce acolo?
– Nu ştiu exact, da’ cred că acolo e punctul de lansare sau aşa ceva. Adică de-acolo se răspândeşte în toată ţara, aşa cred…
– Păi hai că-l duc eu, dacă încape în maşina mea.
Şoferul s-a uitat la Suburban, a dat din cap în semn că ce maşină mişto am, şi a zis că da, sigur încape.
Babelor, m-aş fi aşteptat ca anul nou să fie ceva mişto, ieşit din comun, ceva nemaivăzut. Cândcolo, şoferul a dat jos din camion un măgar. Un măgar simplu, gri, un măgar obişnuit. L-am băgat cu chiu cu vai în Suburban, Şerban l-a mârâit cu blândeţe, măgarul n-a zis nimic, şoferul s-a urcat lângă mine, i-am dus la Drăgăşani, acolo şoferul şi măgarul au coborât la fostul CAP, şoferul mi-a mulţumit, măgarul iarăşi n-a zis nimic, şi am pornit mai departe către Râmnicu Vâlcea. Dar măcar am salvat revelionul, deci pot să vă urez cu conştiinţa împăcată „La mulţi ani”.

Pun şi-o poză, ca să ştiţi ce şi cum:


Vă pup,

Rhetta

Looking for Veta – Întâlnire matinală

Babelor,

M-am sculat pe la şase, că Şerban vroia afară. I-am deschis uşa, s-a întors peste 11 minute dârdâind de frig. Pusese de o cafea în bucătăria hotelului, aşa că m-am dus să văd dacă-i gata şi să mă uit ce bunătăţi au oamenii ăia, proprietarii coşmeliei, în frigider. Bunătăţi n-aveau, normal, că suntem încă în Alexandria, unde conceptele de „bun” şi „bine” nu funcţionează dintotdeauna, dar închizând uşa frigiderului am observat că la masa din bucătărie se aşezase un bărbat. Nu părea localnic, aşa că m-am aşezat vizavi de el şi m-am întrebat cine ar putea fi.
– Tu eşti cel care îşi spune Strelnikov, de pe Tlon Society, am zis în cele din urmă.
Bărbatul m-a privit mirat.
– Cum naiba ai ghicit?, a întrebat.
– Fularul, am spus.
Tipul s-a uitat la fular. Negru, franjuri, un fular ca toate fularele. Bărbatul a ridicat din umeri neînţelegător şi a pus pe masă nişte mânuşi. Negre, piele, nu foarte noi.
– Ce e cu astea?, am zis.
– Ţie îţi plac topurile?, a răspuns el, nerăspunzând de fapt la întrebarea mea.
– Normal, am zis, cui nu-i plac?
– Atunci am o leapşă pentru tine, a spus. Cele mai mişto albume din toate timpurile. Top 15. Până azi la prânz.
– Accept, am zis fără să clipesc din ochi, dar scărpinându-mă în schimb pe frunte.
– Bine, a zis Strelnikov şi s-a ridicat să plece.
Şi chiar a plecat. Am rămas cu Şerban, care dădea din coadă bucuros nevoie mare că o să alcătuiesc un top. Ca să nu-i stric bucuria, şi pentru că zisesem că-l termin repede, îl scriu chiar acum, în timp real, dacă există aşa ceva. Ordinea este aparent întâmplătoare. Aşadar:

1. Van Morrison – Astral Weeks
2. David Bowie – Low
3. Miles Davis – Kind of Blue
4. Cannonball Adderley – Somethin’ Else
5. Bob Dylan – Oh Mercy
6. Nirvana – In Utero
7. Velvet Underground – Velvet Underground
8. Brian Eno – Another Green World
9. Kraftwerk – Trans Europa Express
10. Pixies – Doolittle
11. Prodigy – The Fat Of The Land
12. Pulp – Different Class
13. Rolling Stones – Let It Bleed
14. The Clash – Combat Rock
15. The Walkmen – Everyone Who Pretended To Like Me Is Gone

Ştiu, lipsesc nume mari, şi unele mai mici, dar care au scos albume mişto. Asta e.
Şi acum pornesc din nou la drum, că am scris destul.

Pa,

Rhetta

PS: Stai, dacă-i o leapşă, se cade s-o dau mai departe. Către: Corcoran, Lorena, Veone, şi Andrei, Petrică şi Vasile. Go, băieţi şi fată!

Looking for Veta – Primul popas

Babelor,

La sfatul lui Anaid şi împinsă de oboseală, am decis la un momentdat să trag pe dreapta în primul oraş. Cum pornisem înspre nord, primul oraş a fost Alexandria, despre care ştiu foarte bine unde se află, aşa că nu mai e nevoie să comentaţi şi voi răutăcios.
Alexandria este o aşezare de a cărei urâţenie ar trebui să fie mândră întreaga omenire. Un loc gri, plin de praf şi de uitare. Bine că am ajuns noaptea şi nu am văzut mai nimic din el. M-am îndreptat către o casă de oameni pe care scria „hotel”, mi s-a oferit o cameră cu trei paturi, am acceptat-o, le-am explicat proprietarilor că orice încercare de a mă ucide în somn va eşua, pentru că Şerban Măgureanu, câinele meu, nu doarme niciodată, le-am mai explicat că să dea drumul la wireless, altfel se vor întâmpla lucruri, şi acum scriu postarea asta. Am încercat să mănânc ceva în restaurantul din oraş, dar în meniu nu erau decât pietre prăjite, salată de mătrăgună şi ciorbă de gunoi. Mâine pornesc din nou înspre nord.

Vă pup,

Rhetta

PS: Oraşul este atât de urât încât pe net nu există nici o poză cu el, iar eu mi-am uitat aparatul acasă, cum era de aşteptat.

Looking for Veta – Primii kilometri

Babelor,

Planul iniţial a eşuat destul de repede. Îmi propusesem ca astăseară să ajung la Paşcani, Focşani sau Merişani.
Pula.
Am încărcat totul în maşină, am claxonat de cinci ori, luându-mi astfel la revedere de la pisici, câinele a lătrat vesel, tot de cinci ori, şi am pornit.
M-am întors după treisute de metri, ca să verific dacă încuiasem uşa.
O încuiasem.
Am plecat din nou, iarăşi hărmălaie, claxoane, lătrat, am dat două colţuri după care câinele a cerut la veceu. Opresc, coborâm, câinele îşi face nevoile, ne urcăm în maşină, observ că lasă păr pe scaun. Am împachetat peria de periat câinele? Nu. Ne întoarcem acasă, iau peria.
Următoarea întoarcere: şerveţele, hârtie igienică, parfum (mai ştii?).
Următoarea: paltonul gri.
Următoarea: două cărţi, cardul wireless (Netgear, PCMCIA, în caz că se pierde iarăşi driverul chipului intern), parizerul din frigider.
Următoarea: pantalonii de camuflaj, cerceii cu rubine, benzina pentru Zippo.

Acum am reuşit în sfârşit să plec, sunt la opt kilometri de Bucureşti, îndreptându-mă aproximativ înspre nord.

S-auzim de bine,

Rhetta

PS:

Ca să fie clar: asta e maşina cu care merg:

Ăsta e Şerban Măgureanu, câinele care mă însoţeşte:

Iar ăsta este laptopul de pe care scriu:

Looking for Veta

Babelor,

De Crăciun n-am primit nici o felicitare din aia de modă veche, pe hârtie, într-un plic.
În plus, m-am îmbolnăvit.
În plus, n-am primit nici măcar vreo felicitare pe mail, adică am primit, dar numai două.
În plus, am fost răcită şi singură şi nimeni nu mi-a făcut ceaiuri şi pâine prăjită cu telemea.
În plus, statisticile blogului arată jalnic.
În plus, Vasile şi Petronia s-au dus să se dea pe derdeluş şi n-au mai scris nimic de luni de zile.
În plus, în bloc s-au mutat nişte vecini noi care au şi un fel de copil. Feţele lor îmi spun că trebuie izgoniţi cât mai rapid cu putinţă, înainte să bage casetofonul în priză.

În concluzie, sunt bolnavă şi tristă şi singură şi asaltată de idioţi. Ceea ce înseamnă că îmi lipseşte Veta. Cinci minute petrecute alături de ea ar fi de-ajuns. Minute în care să-i respir mirosul stătut, să-i ascult vorbele bezmetice şi fără sens, să-i aud respiraţia şuierândă, să-i văd ridurile adânci cât nişte tranşee. Drept care voi pleca în căutarea ei, însoţită de maşină, laptop şi câine. Vă ţin la curent.

Rhetta

Gripă

Babelor,

Gripă. Pat, febră, pastile. Dureri de gât, flegmă, muci. Cer urări de însănătoşire grabnică.

Rhetta

Droguri, ipocrizie şi pesmeţi.

Babelor,

Am găsit în cutia cu spam următorul mesaj:

„Salut http://www.SpuneNuDrogurilor.com este o echipa recent formata, nonprofit, care si-a propus sa lupte pentru constientizarea opiniei publice, a tinerilor debusolati de societatea în care traim despre tot ceea ce înseamna consum de droguri într-un fel sau altul.
Daca prin actiunea ta, salvezi o singura viata de la decadere, considera ca ti-ai atins scopul, alaturi de noi toti ceilalti.

Daca doresti sa sustii aceasta campanie, afisaza pe blogul tau un banner, codul se preia de la: http://www.spunenudrogurilor.com vei fi sustinut si tu de aceasta campanie lasa un comentariu daca ne sustii sa te sustinem si noi Scuze de deranj”

Şi acum nu ştiu ce să fac. Situaţia e cu dublu tăiş, cu şmen, cu şpil.

Pentru că pe de o parte sunt de acord cu iniţiativa. Drogurile nu-mi plac, mai ales de când unul din oamenii cei mai apropiaţi mie şi-a băgat destulă heroină în vene cât să nu ne mai vedem niciodată pe lumea asta. Lucru rău, rău de tot, pe care l-a făcut dintr-un motiv cât se poate de stupid: din curiozitate (mie nu mi s-ar putea întâmpla: nu-s nici măcar curioasă cine sună la uşă). Nasol, şi în consecinţă, în loc de „heroin chic”, deviza mea este mai curând „heroin câh”.

Da, dar. Oricât aş fi eu de supărată pe droguri, mi se mai întâmplă din când în când să fumez câte ceva. Că na, de la marijuana n-a murit nimeni, sau cel puţin aşa îmi zic. Şi îmi place. Nu des, ba mai curând dimpotrivă, pentru că sunt zgârcită şi n-aş da niciodată bani pe aşa ceva (dacă s-ar putea, n-aş da bani pe nimic, dar e greu), dar când cineva îmi oferă, nu zic nu.

Şi deci n-o să pun linkul ălora, chit că le dau în principiu dreptate. Dar aş fi ipocrită să zic „Nu drogurilor – în afară de unele”.

Vroiam să scriu ceva şi despre pesmeţi, dar am uitat ce. Dacă vă amintiţi voi, spuneţi fără jenă.