Looking for Veta – Anul 2010

Babelor,

Raportez de pe o şosea pe care nu o pot depista pe hartă, dar care pare să ducă la Râmnicu Vâlcea (în Caracal am făcut dreapta), că tocmai m-am întâlnit cu anul 2010. A fost aşa:

Trecusem tare de tot prin Vlăduleni, unde locuiesc nişte fiinţe destul de asemănătoare cu oamenii, când am văzut un tir tras pe dreapta şi pe şofer plângând de mama focului. Am frânat niţel, ba chiar am oprit, şi l-am întrebat pe om ce are.
– Ce căcat să am, a zis el furios, trebuia să ajung la patru la Drăgăşani, cu marfa, şi nu mai îmi intră în viteză de nici un fel, futu-i dracii mă-sii să-i fut de camion nenorocit!
– Şi ce marfă ai de-i aşa important?, am întrebat. Se strică?
– Ha, a râs el trist. „Se strică”, auzi tu. Păi dumneata ştii ce este în camionul ăsta?
– Nu, am zis întunecată, pentru că dacă aş fi ştiut n-aş fi întrebat. În plus, începea să-mi pară rău că îmi fusese milă de imbecil.
– Scuză-mă, tanti, a zis el, remarcând probabil schimbarea mea de glas, de privire, de atitudine generală. Păi, aici în camion e anul 2010, şi trebuie să-l duc…
– Da, da, la Drăgăşani, am înţeles. De ce acolo?
– Nu ştiu exact, da’ cred că acolo e punctul de lansare sau aşa ceva. Adică de-acolo se răspândeşte în toată ţara, aşa cred…
– Păi hai că-l duc eu, dacă încape în maşina mea.
Şoferul s-a uitat la Suburban, a dat din cap în semn că ce maşină mişto am, şi a zis că da, sigur încape.
Babelor, m-aş fi aşteptat ca anul nou să fie ceva mişto, ieşit din comun, ceva nemaivăzut. Cândcolo, şoferul a dat jos din camion un măgar. Un măgar simplu, gri, un măgar obişnuit. L-am băgat cu chiu cu vai în Suburban, Şerban l-a mârâit cu blândeţe, măgarul n-a zis nimic, şoferul s-a urcat lângă mine, i-am dus la Drăgăşani, acolo şoferul şi măgarul au coborât la fostul CAP, şoferul mi-a mulţumit, măgarul iarăşi n-a zis nimic, şi am pornit mai departe către Râmnicu Vâlcea. Dar măcar am salvat revelionul, deci pot să vă urez cu conştiinţa împăcată „La mulţi ani”.

Pun şi-o poză, ca să ştiţi ce şi cum:

Vă pup,

Rhetta

Looking for Veta – Întâlnire matinală

Babelor,

M-am sculat pe la şase, că Şerban vroia afară. I-am deschis uşa, s-a întors peste 11 minute dârdâind de frig. Pusese de o cafea în bucătăria hotelului, aşa că m-am dus să văd dacă-i gata şi să mă uit ce bunătăţi au oamenii ăia, proprietarii coşmeliei, în frigider. Bunătăţi n-aveau, normal, că suntem încă în Alexandria, unde conceptele de „bun” şi „bine” nu funcţionează dintotdeauna, dar închizând uşa frigiderului am observat că la masa din bucătărie se aşezase un bărbat. Nu părea localnic, aşa că m-am aşezat vizavi de el şi m-am întrebat cine ar putea fi.
– Tu eşti cel care îşi spune Strelnikov, de pe Tlon Society, am zis în cele din urmă.
Bărbatul m-a privit mirat.
– Cum naiba ai ghicit?, a întrebat.
– Fularul, am spus.
Tipul s-a uitat la fular. Negru, franjuri, un fular ca toate fularele. Bărbatul a ridicat din umeri neînţelegător şi a pus pe masă nişte mânuşi. Negre, piele, nu foarte noi.
– Ce e cu astea?, am zis.
– Ţie îţi plac topurile?, a răspuns el, nerăspunzând de fapt la întrebarea mea.
– Normal, am zis, cui nu-i plac?
– Atunci am o leapşă pentru tine, a spus. Cele mai mişto albume din toate timpurile. Top 15. Până azi la prânz.
– Accept, am zis fără să clipesc din ochi, dar scărpinându-mă în schimb pe frunte.
– Bine, a zis Strelnikov şi s-a ridicat să plece.
Şi chiar a plecat. Am rămas cu Şerban, care dădea din coadă bucuros nevoie mare că o să alcătuiesc un top. Ca să nu-i stric bucuria, şi pentru că zisesem că-l termin repede, îl scriu chiar acum, în timp real, dacă există aşa ceva. Ordinea este aparent întâmplătoare. Aşadar:

1. Van Morrison – Astral Weeks
2. David Bowie – Low
3. Miles Davis – Kind of Blue
4. Cannonball Adderley – Somethin’ Else
5. Bob Dylan – Oh Mercy
6. Nirvana – In Utero
7. Velvet Underground – Velvet Underground
8. Brian Eno – Another Green World
9. Kraftwerk – Trans Europa Express
10. Pixies – Doolittle
11. Prodigy – The Fat Of The Land
12. Pulp – Different Class
13. Rolling Stones – Let It Bleed
14. The Clash – Combat Rock
15. The Walkmen – Everyone Who Pretended To Like Me Is Gone

Ştiu, lipsesc nume mari, şi unele mai mici, dar care au scos albume mişto. Asta e.
Şi acum pornesc din nou la drum, că am scris destul.

Pa,

Rhetta

PS: Stai, dacă-i o leapşă, se cade s-o dau mai departe. Către: Corcoran, Lorena, Veone, şi Andrei, Petrică şi Vasile. Go, băieţi şi fată!

Looking for Veta – Primul popas

Babelor,

La sfatul lui Anaid şi împinsă de oboseală, am decis la un momentdat să trag pe dreapta în primul oraş. Cum pornisem înspre nord, primul oraş a fost Alexandria, despre care ştiu foarte bine unde se află, aşa că nu mai e nevoie să comentaţi şi voi răutăcios.
Alexandria este o aşezare de a cărei urâţenie ar trebui să fie mândră întreaga omenire. Un loc gri, plin de praf şi de uitare. Bine că am ajuns noaptea şi nu am văzut mai nimic din el. M-am îndreptat către o casă de oameni pe care scria „hotel”, mi s-a oferit o cameră cu trei paturi, am acceptat-o, le-am explicat proprietarilor că orice încercare de a mă ucide în somn va eşua, pentru că Şerban Măgureanu, câinele meu, nu doarme niciodată, le-am mai explicat că să dea drumul la wireless, altfel se vor întâmpla lucruri, şi acum scriu postarea asta. Am încercat să mănânc ceva în restaurantul din oraş, dar în meniu nu erau decât pietre prăjite, salată de mătrăgună şi ciorbă de gunoi. Mâine pornesc din nou înspre nord.

Vă pup,

Rhetta

PS: Oraşul este atât de urât încât pe net nu există nici o poză cu el, iar eu mi-am uitat aparatul acasă, cum era de aşteptat.

Looking for Veta – Primii kilometri

Babelor,

Planul iniţial a eşuat destul de repede. Îmi propusesem ca astăseară să ajung la Paşcani, Focşani sau Merişani.
Pula.
Am încărcat totul în maşină, am claxonat de cinci ori, luându-mi astfel la revedere de la pisici, câinele a lătrat vesel, tot de cinci ori, şi am pornit.
M-am întors după treisute de metri, ca să verific dacă încuiasem uşa.
O încuiasem.
Am plecat din nou, iarăşi hărmălaie, claxoane, lătrat, am dat două colţuri după care câinele a cerut la veceu. Opresc, coborâm, câinele îşi face nevoile, ne urcăm în maşină, observ că lasă păr pe scaun. Am împachetat peria de periat câinele? Nu. Ne întoarcem acasă, iau peria.
Următoarea întoarcere: şerveţele, hârtie igienică, parfum (mai ştii?).
Următoarea: paltonul gri.
Următoarea: două cărţi, cardul wireless (Netgear, PCMCIA, în caz că se pierde iarăşi driverul chipului intern), parizerul din frigider.
Următoarea: pantalonii de camuflaj, cerceii cu rubine, benzina pentru Zippo.

Acum am reuşit în sfârşit să plec, sunt la opt kilometri de Bucureşti, îndreptându-mă aproximativ înspre nord.

S-auzim de bine,

Rhetta

PS:

Ca să fie clar: asta e maşina cu care merg:

Ăsta e Şerban Măgureanu, câinele care mă însoţeşte:

Iar ăsta este laptopul de pe care scriu:

Looking for Veta

Babelor,

De Crăciun n-am primit nici o felicitare din aia de modă veche, pe hârtie, într-un plic.
În plus, m-am îmbolnăvit.
În plus, n-am primit nici măcar vreo felicitare pe mail, adică am primit, dar numai două.
În plus, am fost răcită şi singură şi nimeni nu mi-a făcut ceaiuri şi pâine prăjită cu telemea.
În plus, statisticile blogului arată jalnic.
În plus, Vasile şi Petronia s-au dus să se dea pe derdeluş şi n-au mai scris nimic de luni de zile.
În plus, în bloc s-au mutat nişte vecini noi care au şi un fel de copil. Feţele lor îmi spun că trebuie izgoniţi cât mai rapid cu putinţă, înainte să bage casetofonul în priză.

În concluzie, sunt bolnavă şi tristă şi singură şi asaltată de idioţi. Ceea ce înseamnă că îmi lipseşte Veta. Cinci minute petrecute alături de ea ar fi de-ajuns. Minute în care să-i respir mirosul stătut, să-i ascult vorbele bezmetice şi fără sens, să-i aud respiraţia şuierândă, să-i văd ridurile adânci cât nişte tranşee. Drept care voi pleca în căutarea ei, însoţită de maşină, laptop şi câine. Vă ţin la curent.

Rhetta

Gripă

Babelor,

Gripă. Pat, febră, pastile. Dureri de gât, flegmă, muci. Cer urări de însănătoşire grabnică.

Rhetta

Droguri, ipocrizie şi pesmeţi.

Babelor,

Am găsit în cutia cu spam următorul mesaj:

„Salut http://www.SpuneNuDrogurilor.com este o echipa recent formata, nonprofit, care si-a propus sa lupte pentru constientizarea opiniei publice, a tinerilor debusolati de societatea în care traim despre tot ceea ce înseamna consum de droguri într-un fel sau altul.
Daca prin actiunea ta, salvezi o singura viata de la decadere, considera ca ti-ai atins scopul, alaturi de noi toti ceilalti.

Daca doresti sa sustii aceasta campanie, afisaza pe blogul tau un banner, codul se preia de la: http://www.spunenudrogurilor.com vei fi sustinut si tu de aceasta campanie lasa un comentariu daca ne sustii sa te sustinem si noi Scuze de deranj”

Şi acum nu ştiu ce să fac. Situaţia e cu dublu tăiş, cu şmen, cu şpil.

Pentru că pe de o parte sunt de acord cu iniţiativa. Drogurile nu-mi plac, mai ales de când unul din oamenii cei mai apropiaţi mie şi-a băgat destulă heroină în vene cât să nu ne mai vedem niciodată pe lumea asta. Lucru rău, rău de tot, pe care l-a făcut dintr-un motiv cât se poate de stupid: din curiozitate (mie nu mi s-ar putea întâmpla: nu-s nici măcar curioasă cine sună la uşă). Nasol, şi în consecinţă, în loc de „heroin chic”, deviza mea este mai curând „heroin câh”.

Da, dar. Oricât aş fi eu de supărată pe droguri, mi se mai întâmplă din când în când să fumez câte ceva. Că na, de la marijuana n-a murit nimeni, sau cel puţin aşa îmi zic. Şi îmi place. Nu des, ba mai curând dimpotrivă, pentru că sunt zgârcită şi n-aş da niciodată bani pe aşa ceva (dacă s-ar putea, n-aş da bani pe nimic, dar e greu), dar când cineva îmi oferă, nu zic nu.

Şi deci n-o să pun linkul ălora, chit că le dau în principiu dreptate. Dar aş fi ipocrită să zic „Nu drogurilor – în afară de unele”.

Vroiam să scriu ceva şi despre pesmeţi, dar am uitat ce. Dacă vă amintiţi voi, spuneţi fără jenă.

Alte cadouri de Crăciun

Babelor,

Conform tradiţiei, nu numai am dat, ci am şi primit. Mai jos, o listă detaliată.

– De la soră-mea, Veta, un plic. Pe el, două ştampile: una din Păltiniş, alta din Suceava. Înăuntru, un ciorap verde şi un bilet pe care scrie aşa:
„Rhetto, când mi-am făcut bagajul am împachetat din greşeală şi un ciorap de-al tău. Fiind Crăciunul, ţi-l trimit înapoi. Veta”

– De la Vasile, un televizor. Îl aprind, apare o femeie. „Da, da, mai vreau, mai adânc, da, bag-o în mine, ah, aaaah…” E un film porno. Mă uit la el şi mă bucur. Mersi, Vasile.

– De la Petronia, câteva borcane cu dulceaţă de vişine. Am încercat să le număr: unu, doi, trei, patru. Deci sunt patru, mi-am zis. Dar mai bine hai să le mai număr odată: unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Întărâtată, le-am mai numărat odată. Au ieşit 18. Am mâncat unşpe. În mod ciudat, mi-au rămas nouă.

– De la Piticugras, un robinet. Dacă-l deschid la stânga, curge bere. Dacă-l deschid la dreapta, curge cacao. Dacă-l închid, picură maioneză din aia bună, de casă.

– De la Marius, o hidrocentrală. Da. A venit pe la şapte, cu o echipă. Băieţi harnici, bine pregătiţi. S-au dus în baie şi au început să construiască hidrocentrala. Într-o oră jumate erau gata. „Să trăieşti, Rhetto”, mi-a zis Marius la plecare. Am închis uşa după el şi m-am dus să văd ce au făcut. Hidrocentrala era în mijlocul căzii, împărţind-o în două. Nouă, frumoasă, măricică. N-avea nume. I-am zis Porţile de Plastic unu şi doi.

– De la DulceDeea, o carte de colorat: Kamasutra.

– De la Strelnikov, tot o carte, de data asta cu poze: Fotografia Expresionistă în Anii 70. Alb-negru.

– De la DixitADC (care-s mai mulţi), o roată de rezervă pentru Suburban, o ţeavă de eşapament, tot pentru Suburban, şi un suport de mitralieră, tot pentru Suburban. Ba mi le-au şi montat, că-s băieţi de treabă.

– De la Livia, o urzică fermecată. O întreb cum funcţionează. „Nu ştiu”, zice, „am luat-o de la o ţigancă, n-avea instrucţiunile de folosire”. Am întors urzica pe toate părţile, am frecat-o, am tras-o de păr, am zis vrăji, nimic. În cele din urmă am mâncat-o. La un sfert de oră după ce o terminasem, sună Livia. „Am vorbit cu ţiganca, mi-a zis ce trebuie făcut”, zice. „Mersi”, răspund, „dar nu mai este nevoie. M-am descurcat şi singură”. Livia se miră: „Zău? Şi…” – „Da”, zic, „exact”.

– Iar toţi ceilalţi au pus mână de la mână şi mi-au luat o roată de caşcaval cu diametrul de 2,4 metri şi două butoaie de măsline, să am la caşcaval.

Mulţumesc mult!

Rhetta

Pe urmele Rhettei în Barbados (IX) sau România mereu subdezvoltată

Avionul era, cum spuneam, un Boeing modern cu o singură aripă. Nici nu se ridicase bine, că era desupra Caracalului. Nici n-am ştiut că drumul spre Barbados trece prin orăşelul ăsta inexistent. Avionul a trecut încet pe deasupra lui, aşa că am reuşit să văd una din poveştile de adormit copiii: Marius Tucă dând la zăpadă. Şi cum dădea el mai vârtos din lopată l-a văzut Voiculescu şi l-a făcut şef la Antena şi la Jurnalul. Deodată, o aud pe bucătăreasă, era lângă mine, pe scaunul de la geam. Zice:

„România va rămâne mereu o ţară subdezvoltată. A pierdut startul acum vreo mie de ani. Atunci când oamenii nu ştiau că stau în Europa, dar căutau să se vadă, să se cunoască, să schimbe mărfuri, să schimbe lăute şi armonici, şi pentru asta au inventat drumuri. Nici unul n-a trecut prin Carpaţi. Pe cele care treceau le-au devalizat dacii, apoi cei care şi-au spus români. Aşa că, încet, încet, drumul mătăsii, drumul vinului, drumul industriei sau Napoleon Bonaparte n-au trecut pe la noi. Iar noi am rămas în afara Europei. Dacă nu exişti la drumul comercial, nu exişti de loc. Şi toate astea, dragul meu Vasile, din cauza oamenilor. Nu din cauza Europei, a grecilor, veneţienilor şi aşa mai departe. Nu. Ci din cauza oamenilor de pe aceste meleaguri, din Carpaţi.  Din cauza românilor. Românii s-au ţinut mândri şi inculţi în curţile lor. N-au privit peste gard decât ca să dea foc vecinului. N-au bătut drumurile comerciale decât întâmplător, fără marfă de calitate. N-aveau de vândut nici ceramică, nici ulei, nici zahăr, nici vinete, nici cultură, nici muzică, nici patinaj, nici fotbal, nici filme, nici nimic.  Da. Sunt multe de spus. Din cauza oamenilor, vreau să zic, România nu va depăşi niciodată stadiul de ţară subdezvoltată. Ce zice Ion Iliescu cu cei 20 de ani ai lui, este o imensă prostie. Se bagă şi el în seamă să n-adoarmă.  Ştie că nu mai apucă 20 de ani, aşa că-l doare-n bască. Şi mai sunt şi alte cauze, da’ s-ar putea să mă enervez şi să-ţi dau o palmă. Nu că ai fii tu de vină, da’ tre’ să mă descarc cumva, pentru că este incomfortabil să fii român. Mai adaug minciunile în care trăim de 20 de ani: mineriadele, morţii revoluţiei, Cătălin Botezatu, Irinel Columbeanu, Bere Gratis, Cream, Borcea, Becali, Udrea, Videanu, Dan Negru, Gardianul, Ziua, Land of Choise, FMI, TVR 1, CNSAS, pe cele în care ne scăldam înainte de ’89: epoca de aur, omul nou, Scânteia, Casa Poporului şi aşa mai departe şi ai să-ţi dai seama de ce România va rămâne etern o ţară subdezvoltată”.

În clipa aceea a intrat pilotul şi a zis către toţi pasagerii. Zice: Dacă vreţi să mergem mai repede, trebuie să tăiem şi aripa cealaltă a avionului. Aparatul va căpăta astfel o formă aerodinamică mai îndrăzneaţă şi îşi va dubla viteza. Şi trebuie s-o facem în mers. Cine se oferă voluntar? Nu mică mi-a fost mirarea, când singura care a ridicat mâna a fost bucătăreasa. Ce mândru am fost că această bravă femeie ştiind cât de mult îmi doream să ajung în Barbados s-a oferit s-o fac mai repede. Tipa şi-a pus un aparat de sudură în jurul taliei şi a ieşit afară din avion. Când s-a desprins aripa avionului, o rafală colosală de vând a luat-o şi a aruncat-o în cosmos. N-aveam s-o mai văd niciodată. Ce să mai zic de lacrimile mele, ce să mai zic că pierdusem un om deosebit? Important e că se dublase viteza Boeingului, că Barbadosul era din ce în ce mai aproape şi aşa mai departe.

Cadouri de Crăciun

Babelor,

E ca şi Crăciunul, deci trebuie să spun ce cadouri le-am luat oamenilor, că altfel o să creadă că nu le-am luat nimic şi o să mă vorbească de rău pe la colţuri, pe la curbe, pe liniile drepte.

Deci aşa:
Soră-mii îi place pictura, drept care va primi Pasteluri Pariziene, noul album al lui Petru Poznoacă. Şi ca să nu se plictisească acolo unde este – dacă este undeva – va primi şi extraordinarul volum al lui Paul Pacino, Proze.
Cum Vasile este tânăr şi iubeşte cărţile cu poze, i-am cumpărat o antologie: Pisici Persane, ediţie îngrijită de Perreira Pascual.
Iar Petronie i-am luat un clasic (Parker Pallwither – Patru popi) şi o debutantă (Pamela Petrescu – Place Pigalle).

Am cumpărat desigur şi câte ceva pentru vizitatorii noştri: fiecare dintre ei şi ele va primi Playboyul din August 1987, ăla cu Paulina Porizkova.

Şi o urare: sărbători fericite.

Pam-Pam!