Pe urmele Rhettei în Barbados (VIII) sau Scrisoare deschisă către Moş Crăciun

Zic: Aveam lacrimi în ochi, dacă mai ţineţi minte. Şiroiau, îmi intrau pe sub gulerul de la cămaşă, pentru că totul se năruise, aventura mea în Barbados era terminată. Bucătăreasa m-a băgat în cuptor. Zice: Stai aici până mă întorc, n-o să-ţi pară rău. M-a pus într-o formă de cozonac şi a închis uşa. Înăuntru era o căldură, mamă, mamă. După două zile mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva şi ies din cuptor. Uşa de la bucătărie era închisă. Ce să fac? Văz o călimară. Un toc. Îmi zic: Ce-ar fi să-i scriu lu’ Moş Craciun? N-o făcusem niciodată şi, ca la femei, orice bărbat e dator s-o facă odată.

„Dragă Moşule, io vreau să-mi aduci un matinal nou la televizor, fără Dani şi ălălalt cum îl chiamă, cu Liza Panait şi Elisabeta Bostan, că astea au umor de n-ai treabă. Aşa!! Apoi, nu vreau să falimenteze niciun ziar, mai ales Gardianul şi Cotidianul, care apar pe banii lor nu pe ai nostri. Vreau să scrie cărţi nu numa’ Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin, ci şi Dan Bursuc, Copilul de Aur şi Regina lu’ Peşte, că am uitat cum o cheamă, aia de-i cânta lu’ Băsescu în campanie. Da, aşa vreau. Să fie cărţi bine scrise, cu poze, şi cu versuri scrise de ei când numără banii. Mai vreau ca Elena Udrea să ne facă o dezvoltare clasa întâi, adică dezvoltarea aeroportului Otopeni să fie mutată în piaţa Romană, ca să ne fie mai uşor pe viitor să ajungem în Barbados. (Io tot cu ale mele, observaţi?) Mai vreau când apar la televizor Prigoană, Irinel Columbeanu, Becali sau Botezatu să se facă linişte în România, ca să auzim ce părere economică au ei despre criză şi dacă „băieţii” care se ocupă de ei i-au învăţat ceva. Mai vreau ca în serialele de pe Pro, Antena sau TVR să joace numa’ Florin Piersic şi Norica Nicolai, că sunt o pereche în pas cu imaginea României. Înţelegi, Moşule? Stai, că n-am terminat.  Acu’ trecem la cântece, pentru că ce e mai minunat decât un popor care cântă sub clar de lună, în metrou, în pădure sau sub plapumă? Aş vrea să ne calificăm la Eurovizion cu cântece despre viitorul luminos al României, despre Guvernul Boc, despre cum am condamnat noi comunismul, despre CNSAS şi să nu luăm niciun loc, ca să moară de ciudă americanii şi să ne dea Oscar. Şi pentru că tot am ajuns la Oscar, vreau să-ţi spun, Moşule, că noile filme româneşti trebuie să aibă subiecte ancorate în realitatea noastră, din România, nu în cea din Lituania sau Madagscar. Şi că aşa cum fac Radu Munteanu sau Ioan Cărmăzan, aşa trebuie să facă toţi. Aşa, ce să mai vreau? Ah, uitasem să-ţi zic de ăia care au zis că la noi nu ajunge criza. Îţi aduce aminte de ei, de Tăriceanu, de Băsescu, care prin toamna lu’ 2008 ziceau că pacostea de criză trece pe lângă noi, c-o ia prin Bulgaria, Grecia şi se îneacă în Bosfor. Ce vreau să zic? Să-i laşi în pace, nu le cere să dea socoteală de prostiile pe care le-au făcut, pentru că nimeni în România nu trebuie să dea socoteală de nimic. Aoleo!!! Trebuie să mă semnez şi să termin, Moşule, că aud zgomot la uşa bucătăriei, te pup, Vasile Rechinroll şi aşa mai departe!!”

Da, era bucătăreasa. Zice: Dă-o dracului de scrisoare, hai repede în cuptor. Zic: Da’ trebuie pusă la poştă. Zice: Ţi-o pun eu. Am tras uşa dupa noi şi ţin-te colcăială în tava de cozonac. După ce am făcut dragoste patru zile, tipa zice: Am ceva pentru tine!!! Şi scoate din sân (N-avea nimic pe ea, cum dracu’ ţinea hărtiile alea acolo?) două bilete de avion. Zice: Uite, bilete la Tarom pentru Barbados. Io să caz jos de uimire, adică să mă scurg pe podeaua bucătăriei. Zic: Da’, de ce două? Zice: Păi, normal, vin cu tine. Am rămas perplex. Emoţia mă copleşea, începuse să-mi cadă părul. Zic: Şi când plecăm? Zice: Acum. Auzi sirena trenului? Zic: Da. Zice: Hai, că pleacă, din spital merge direct la Otopeni, în piaţa Romană, şi de acolo noi doi pac, pac în Barbados. Dragii mei, nici nu pot să vă spun în cât timp am fost în curte. Nici nu pot să vă spun cât de greu îmi venea să părăsesc orfelinatu’, nici nu ştiţi că am plecat fără pic de haleală şi nici nu ştiţi cum cu o colosală smucitură hărăbaia de tren s-a pus în mişcare şi am ajuns la aeroport. Am trecut ca un uragan prin sala de aşteptare, am aruncat scrisoarea către Moşul la poştă aşa deschisă cum era, că adică poa’ s-o completeze oricine, că nu-i numa’ Moşu’ meu, aşa, şi după o alergătură de 10 minute, iată-ne la scara avionului, un Boeing 747 formidabil, din alea moderne, cu o singură aripă. Ne-am trântit pe locurile noastre, avionul s-a ridicat dudind şi aşa mai departe.

Pe urmele Rhettei în Barbados (VII) sau Democraţia este în altă parte

Nu-mi venea să cred, eram în trenul de Barbados. Trecusem de Chitila şi lăsasem în urmă şi cartierul Militari. Era cald şi mă luasem cu gândurile. Zic: Cum ne fac ăştia să credem că trăim în democraţie. Ne pun să ne uităm la Oana Zăvoranu sau Dan Negru minţindu-ne că asta-i divertisment. Ne pun să ascultăm Direcţia 5 zicându-ne că e muzică bună. Ne pun să ne holbăm la ineptele parade de modă ale lui Botezatu crezând că noi nu ştim ce se petrece în lume. Făcându-ne să credem că cumpără cineva ţoalele acestui băiat, care nu ştim cu ce se ocupă. Ne dau ştiri pe televizor care put de la o poştă a dezinformare. Ne creează evenimente mondene care abundă de Monici, Andree şi alte matracuce insistând că sunt de-adevăratelea, că aceste vedete chiar scriu cărţi, donează bani pentru lupta anticancer sau chiar se ocupă cu strângerea de fonduri pentru ca Bucureştiul să fie verde, mov sau albastru. Politicienii apar cu ghiotura la televizor pentru ca noi să credem că tot ce spun este vital României, când de fapt nu e deloc aşa.  Un ministru ne face autostrăzi, un altul behăie despre sănătate, altul despre învăţământ sau gimnastică. Când se vorbeşte despre fotbal, apar pe ecran nişte Borcea care nu duc o propoziţie până la capăt, făcându-ne să credem că până la câştigarea titlului mondial nu mai e decât un pas. Ziarele noroc că încep să se închidă, altfel ar continua să ne facă să credem că tot ce scriu este adevărat. Că programul „săli de sport” al lui Adrian Năstase chiar se derulează şi elevii au unde juca baschet, când ştim bine că toate sălile de sport construite după acest program sunt lăsate de izbelişte, n-au căldură, apă, gaze, lumină, uşi şi nici măcar coşuri de baschet. Minciuna ţine de 20 de ani, cuvântul „democraţie” ni s-a inoculat prin toată media şi uite ce efect are: Chiar credem că-i aşa. Pentru că de fapt, democraţia este în altă parte. Democraţia începe atunci când ai buzunarul plin. Când n-ai spaime legate de neplata telefonului sau chiriei. Ori, niciun guvern de după ’89 n-a reuşit să umple buzunarul românului, să-l facă să n-aibă teama zilei de mâine. Asta înseamnă că niciun guvern n-a fost bun. Asta înseamnă că democraţia de la noi e strâmbă. Brusc, uşa de la compartiment s-a deschis şi a apărut controlorul. M-a făcut să uit de democraţie şi de filozofiile mele în legătură cu ea. Zice: Biletul la control. Zic: N-am. Zice: Unde mergeţi? Zic: În Barbados şi aşa mai departe. Zice: Bine, costă 12 lei. Zic: N-am. Zice: Cât aveţi? Zic: 2 lei. Zice: Dă-i încoace. Zic: Nu vreau, că rămân fără bani în Barbados şi râde lumea de mine. Zice: N-o să râdă nimeni, munceşti ceva şi câştigi nişte bani. Zic: Nu vreau. Şi brusc am sărit la gâtul lui. Dintr-o mişcare l-am agăţat de lampa din tavanul compartimentului. I-am scos pantofii şi uniforma. M-am îmbrăcat io cu ele. M-am uitat în oglindă, eram leit controlor. Aşa că am plecat prin tren să controlez biletele. Dintr-un singur vagon am scos 3.000 de lei de la blatişti. Zic: Vezi, Vasile, unde era democraţia? În altă parte. După trei vagoane aveam bani de maşină şi mă gândeam să-mi cumpăr o Skoda Octavia ca să-mi continui drumul cu ea. Ajungeam mai uşor în Barbados. După 10 vagoane nu mai aveam unde pune banii. Aşa că mi-am făcut cont în bancă. Mi se făcuse foame. La vagonul restaurant n-aveau decât ciorbă de burtă, musaca de cartofi, savarine cu sos de nu ştiu care şi aşa mai departe. Cer o ciorbă. Când să duc lingura la gură, toată farfuria îmi sare în ochi. Pentru că trenul pusese o frână bruscă. Mi-am şters zoaiele de pe faţă şi am privit pe geam. Am rămas uimit. Tremuram. Îmi cădea părul de frică. Pentru că pe geam, la trei metri de mine era bucătăreasa. Iar trenul oprise chiar în curtea spitalului. Mi-au dat lacrimile. Crezusem c-am scăpat. Bucătăreasa şi-a scos un sân, acolo în mijlocul curţii pline de bolnavi şi mi-a zis, zice: Hai, Vasile, coboară, să mergem ştii tu unde!! Am coborât, m-am luat după ea şi aşa mai departe.

TOP FIVE săpt 15 – 22 dec

1. Poliţia britanică va depista infractori prin hipnoză. Nota 10. Motivaţia juriului: Odată importat şi în România procedeul va da un impuls nemaivăzut construcţiilor, întrucât vor trebui construite închisori cu câte 10 etaje pe fiecare stradă din ţară.

2. Profeţia lui Ion Iliescu: România va ajunge la nivelul economic al Europei de vest în următorii 20 de ani, adică în 2029. Nota 8,89. Motivaţia juriului: Noi credem că la cifra respectivă, 20, mai trebuie adăugat un zero.

3. Kelemen Hunor. Nota 7,21. Motivaţia juriului: Dacă va fi validat ca ministru al culturii străzile din Bucureşti vor fi numite în ungureşte.

4. Tichetele de vacanţă Udrea. Nota 4,25.  Motivaţia juriului: Tichetele funcţionau întâmplător, acum vor dispărea odată cu bătăile de cap ale bugetarilor. 

5. Efect 30. Nota 2,36. Motivaţia juriului: Serialul de pe Prima a reuşit sa nu facă rating, iar Andreea Raicu sa fie socotită cea mai proastă şi netalentată actriţă într-un serial românesc.

Şi despre revoluţie.

Babelor,

Mă trage lumea de păr că să scriu despre revoluţie, că se împlinesc 20 de ani, că e important, că să fim serioşi, etc.

Bine, uite, scriu.

În fiecare Decembrie, de 20 de ani încoace, o parte a României se gândeşte la revoluţia din 89. Se gândeşte, apoi scrie ce a gândit, apoi se mai gândeşte un pic, iarăşi scrie, sau merge la TV şi vorbeşte acolo, ba poate chiar şi la radio, dar asta nu ştiu sigur pentru că n-am radio.
Şi de 20 de ani încoace, românii rumegă cam aceleaşi întrebări, aceleaşi propoziţii, aceleaşi gânduri: „Domne, da’ cine-a tras? Da’ cine-a fost în spate? Da’ ce ştiau ăia? Da’ ce s-a întâmplat de fapt?”. Şi îi scot din naftalină pe eternii supravieţuitori (Valentin Ceauşescu, Ion Iliescu, Adrian Păunescu), care zic aceleaşi nimicuri în fiecare an.

Şi astfel, din păcate, 24 de ani de dictatură comunistă sunt reduşi la evenimentul care a avut loc în decursul unei singure săptămâni. Deci despre asta discutăm.
Căcat, babelor, căcat.

Pentru că important nu este ce s-a întâmplat cu poporul român în săptămâna aia din 89. Sau nu numai asta: important este şi – sau mai ales – ce s-a întâmplat înainte. Despre asta trebuie vorbit. Despre cum suportau oamenii frigul, foamea, lipsurile şi teroarea – şi mai ales de ce le suportau. Comunismul nu a fost atât un dezastru economic pentru România – deşi mai sunt probabil destui care cred că ne mergea bine, n’est-ce pas? Negrii din America o duceau mult mai rău decât noi… – cât unul moral, din care nu ne-am revenit niciodată, şi mă tem că nici nu ne vom reveni. Pentru că ce-a fost a fost, să nu vorbim despre trecut, sau nu despre un trecut mai vechi de 1989.
Pentru România, acolo începe trecutul. Şi ar mai fi trecutul ăla frumos, ante-trecutul, dacă îl pot numi aşa, adică perioada interbelică – care chiar a continuat până la sfârşitul războiului.
Dar inter-trecutul, trecutul dintre 1945-1989, nu mai există. Nu ştim, n-a fost, nu l-am văzut, nu ne interesează. O gaură neagră în minţile românilor.

De ce? Păi, pentru că altfel românul ar trebui să explice. Să gândească. Să filozofeze, chiar. Ce este binele, ce este răul, şi de ce. Pentru că de fapt despre asta a fost vorba în comunism: despre morală, sau mai curând despre lipsa ei. Asta este trăsătura principală a unei dictaturi: că îl strică pe om. Îl face urât. Şi îl face să se urască pe sine-însuşi, pentru că atunci când se uită în oglindă, omul vede că este urât. Poate nu toţi, dar mulţi. Şi pentru că este urât, îi este ruşine (altfel, cei care au turnat ar recunoaşte că au făcut-o, nu?) şi…
Dar de ce este urât? Adică, de ce a acceptat să devină urât?
Motivaţia mi se pare simplă şi într-un fel îngrozitoare: pentru că credea că sistemul este veşnic. Credea că comunismul nu se va termina niciodată, şi că trebuie fie să se adapteze, fie să lupte. Şi cui îi place să lupte? Şi deci a ales calea mai simplă. De fapt, nu-mi stă în putere să-l condamn, pentru că n-am fost niciodată în situaţia asta. Că o fac, e altceva, dar o fac pe credit, nu pe banii mei, ca să zic aşa.
Iar partea cealaltă a monedei ar fi că cei turnaţi – şi n-au fost puţini – nu au prea cerut satisfacţie când ar fi putut s-o facă. Poate pentru că ştiau că dacă ar face-o, şi-ar pierde mulţi prieteni, multe rude, mulţi cunoscuţi. Şi pe deasupra, la ce bun să ceară satisfacţie când la sfârşit i-a satisfăcut istoria?

Scuzaţi-mă că scriu atât de încurcat, babelor, dar mai aveam juma’ de sticlă de rom şi vroiam să scap de nişte gânduri ca să mă apuc de altele, cum ar fi să găsesc răspunsuri la întrebările „la ce folosesc sms-urile?”, „este nevoie de o reformă a preeliminarilor campionatelor mondiale de fotbal?” şi „cât mai e până la mare?”.

Rhetta

Cuvântare.

Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedinte al Republicii Socialiste România, cu ocazia sărbătoririi a douăzeci de ani de la înfrângerea deplină a elementelor reacţionare şi destabilizatoare.

Dragi tovarăşi şi prieteni;

Astăzi sărbătorim douăzeci de ani de la victoria poporului Român asupra elementelor huliganice, reacţionare şi destabilizatoare, manevrate de agenturi străine, care au încercat în iarna anului 1989 să dărâme conducerea statului şi să provoace haos. Cu eforturi concentrate şi încrezător în forţa Partidului Comunist Român, poporul nostru şi-a asumat în acele zile responsabilitatea şi şi-a dat sângele în numele independenţei, bunăstării, libertăţii şi al păcii, aducând elementelor care au instigat la revoltă o înfrângere totală.

Dar această zi nu este numai una de sărbătoare. Astăzi îi comemorăm totodată pe cei căzuţi la datorie pentru binele ţării: forţele de ordine, soldaţi, miliţieni, membri ai serviciilor secrete şi simpli cetăţeni care şi-au apărat patria. Datorită sacrificiilor lor, România este în continuare un stat de sine stătător şi un centru de stabilitate în regiunea Balcanică. Şi mai mult de-atât!

Tovarăşi, astăzi, la douăzeci de ani de la acele evenimente, ţara noastră este un exemplu strălucit al victoriei socialismului! Cetăţenii României dispun de un nivel de trai ridicat, de servicii publice şi sanitare de cea mai înaltă calitate, de toate comodităţile unei societăţi moderne şi multilateral dezvoltate.

Tovarăşi, ştiu că există încă unele lipsuri; dar doresc să vă asigur că se lucrează neîncetat şi cu toate forţele la remedierea acestora. Astfel, ţin să vă spun că începând din luna Februarie a anului 2010, toţi cetăţenii României vor avea acces gratuit la pagini de internet, unde vor putea afla cele mai noi informaţii despre noile realizări măreţe ale epocii de aur.

De asemenea, s-a hotărât majorarea pensiilor cu 40 de lei şi majorarea alocaţiilor pentru copii cu aceeaşi sumă începând cu data de 1. Ianuarie 2010.

Vreau să vă mai aduc la cunoştinţă că, în urma acordului de pace şi colaborare dintre ţara noastră şi republicile prietene Belarus, Iran, Somalia şi Coreea de Nord, cetăţenii României vor putea călători fără regim de viză în celelalte state semnatare ale acordului!

Doresc să declar, în această seară, în faţa întregii noastre naţiuni că, în ce mă priveşte, ca fiu devotat al poporului, în munca şi răspunderile incredinţate de partid şi popor, voi acţiona în orice împrejurări în interesul poporului, pentru bunăstarea şi fericirea sa, în interesul construcţiei socialiste, al independentei şi suveranităţii ţării! Nu am şi nu voi avea niciodată nimic mai presus decît poporul, patria, integritatea României şi socialismul! Cel mai bun răspuns pe care il putem da cercurilor reacţionare, acelora care doresc să distrugă independenţa şi să oprească construcţia socialistă în România este unitatea noastră, a tuturor, a întregii naţiuni, îndeplinirea în cele mai bune condiţii a programelor de dezvoltare socială, economică, de înaintare fermă a patriei noastre, liberă şi independentă, pe calea socialismului, acţionind cu toată hotărirea pentru pace şi colaborare, pe principiile deplinei egalităţi în drepturi cu toate naţiunile lumii!
Nu trebuie să existe nimic care să împiedice acţiunea noastră hotărită pentru a servi poporul, socialismul, viitorul luminos al patriei noastre, al naţiunii noastre!

Vă adresez, dragi tovarăşi şi prieteni, dragi compatrioţi, chemarea de a întări în continuare şi neîncetat colaborarea şi unitatea naţională, de a face totul pentru libertatea, pentru construcţia socialismului, pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea şi independenţa României!

Colaj lipit cu turturi

Oamenilor,

Înainte să mă întrebaţi, nu, nu ştiu unde a plecat Veta şi de ce şi pentru cât timp şi dacă a luat pe cineva cu ea şi dacă şi-a luat haine de vară sau de iarnă. De ceva timp era abătută, avea o melancolie de tip « Zburător ». Degeaba am încercat să o întreb ce-i cu ea. Nu mi-a răspuns decât “N-am chef de tine acum”. Noi nu suntem foarte apropiate, ceea ce nu înseamnă că nu mi-e dragă.  Dar avem în comun un lucru : nu suntem babe pupăcioase, ci sensibile la spaţiul personal. Aşa că eu o îndrăgesc de la distanţă, ea pe mine la fel. Comunicăm prin scrisori, ceea ce e foarte bine acum, că a plecat să dea o raită prin lume puţintel. (De fapt, a plecat să caute un Zburător, v-am zis, pe urmele poveştilor Rhettei din Barbados. Unde o să ajungă clar înaintea lui Vasile, împiedicat perpetuu de delcoteuri şi perfuzii. Sau bine, na, vă spun : a plecat să-l salveze pe Vasile din spitalul ăla unde e ţinut ostatec şi unde urma să fie supus unui examen psihiatric ultima dată când ne-a scris. Toate ca toate, dar când am auzit de asta – procedeul prezintă un real pericol de a ne lăsa fără Rechinroll – am făcut sfat şi am decis că-i rândul Vetei să-l culeagă. Later edit: bravo Veta!) Mai greu o să-i fie Rhettei. Mă tem că o să trebuiască să fac voluntariat la primit tigăi în cap şi topoare în spinare, mai ales că vine Crăciunul.

În continuarea emisiunii, ca de obicei, ce-o amuză şi enervează pe Petronia Marcs :

Status-uri de Messenger. De ce se simt unii datori să mă facă pe mine să râd când dau cu ochii de filosofiile de doi lei care le umplu spaţiul din dreapta ID-ului ? Toate au de-a face cu iubire şi cu sensul vieţii. Uite care-i agora filosofilor contemporani. Da’ chiar nu-i nevoie, serios. Îmi găsesc şi singură motive de râs, sunt peste tot în jur.

De exemplu, ditamai panoul publicitar în care o firmă de ceva ne anunţă pe noi, trecătorii, că oferă haine din brand­­-uri faimoase cu, citez « -70% reducere ». « Reducere » înseamnă mai puţin, deci minus, da ? Ultima dată când am învăţat eu ceva la matematică, minus cu minus dădea plus. Prin urmare, plăteşti cu 70% mai mult pentru un tricou cu sclipici, o pereche de jeans găuriţi şi decoloraţi sau o geantă mov turbat, cu mânere prea scurte ca să poată fi ţinută pe umăr. Afacere, frate.

O tinerică de vreo 35 de ani, cred, îmbrăcată toată în mov – da, iar mov. It’s fucking everywhere ! –  da’ toată-toată, din cap, unde  avea o fundă furată probabil de la fiică-sa, elevă în clasa a patra, până-n picioare ; alaltăieri pe scări la metrou, la Izvor. Ce era de râs aici ? Bănuiesc că şi conversaţia cu cel care-o însoţea, dar n-am cum să fiu sigură, pentru că aveam muzică în căşti. Dar nu neapărat dialogul pe care l-am bănuit, din gesturile care-l acompaniau, plin de perle de înţelepciune, ci faptul că uitase să-şi pună fustă pe ea când a plecat de acasă. Un pulover mai lunguţ, dar nici pe departe suficient încât să mă scutească de priveliştea pe care numai partenerul de sex ar trebui s-o vadă. Urcam scările, butonând ceva la telefon, şi ridic ochii. Hopa. N-am depăşit pe cineva aşa repede pe scări niciodată. În spatele ei rămăsese, în locul meu, un nene care nu părea să aibă nimic împotrivă. « Într-o ţară normală, femeile se îmbracă înainte să plece de-acasă şi apoi să se plângă că Dragă, bărbaţii ăştia e nişte porci. »

Urăsc. Urăsc cu patimă idioţii care şi-au pavat bucata de trotuar din faţa magazinului / băncii / dracu’ s-o ia de ce-o mai fi cu marmură, piatră şlefuită sau pavele lucioase. Bă. În ţara asta încă ninge iarna. Demenţilor, de patru ori era să-mi rup gâtul azi. Măcar puneţi-le naibii la intrarea la poştă, în felul ăsta evitaţi şi cozile de pensionari agresivi care mimează că n-au ce mânca dacă nu iau pensia azi, când ei de fapt stau acasă pe o grămadă de bani de aur şi de euro.

În încheiere, îmi exprim speranţa că trenul cu care o să călătoresc în seara asta n-o să aibă deloc un caracter competitiv care să-l determine să depăşească recordul de 17 ore de stat în nămeţi ai celui de Constanţa de acum câteva zile. Cel mai deştept cedează – fii tu cel mai deştept, trenule cu care merg eu. Te rog .

NB : A nu se înţelege că mă plâng câtuşi de puţin de nămeţi. Dimpotrivă, la cât am făcut dansul ninsorii şi am ţinut frigiderul deschis ca să fie frig, cred că se poate spune că zăpada asta mi se datorează. Ce ? E frig ? Da, se cheamă iarnă şi e dovada că măcar anul ăsta n-o să murim de încălzire globală. Şi la anu’, sper. Şi-n fiecare an la fel. Eu nu vreau să povestesc generaţiilor viitoare cum era zăpada şi ce se făcea cu ea, exemplificând cu conţinutul congelatorului. Cui nu-i place, să stea în casă sau să se mute la Ecuator. Cui îi e frig, să decopere invenţiile numite “ pulover “,  “palton” şi “bocanci” . Fac minuni, pe cuvântul meu de babă.

Poşta redacţiei unşpe

Babelor,

Mă duc la cutie să văd dacă am primit deja felicitările de Crăciun. Găsesc patru: una de la Maggie Thatcher (scrie: „babo, ai grijă de tine. Mai ţii minte războiul din Malvine? Ehei…”), alta de la Ministrul Turismului din Barbados („iubită doamnă Marx, vă mulţumim pentru reclama pe care ne-aţi făcut-o, şi în urma căreia am avut deja opt turişti români care au cerut aici azil politic. Vă pup foarte călduros şi vă mai aşteptăm pe la noi. Al Dumneavoastră…”), a treia de la dealerul Chevrolet („stimată clientă, vă urăm un Crăciun fericit. În Aprilie apare noul Suburban, ceva mai mare, ceva mai negru, ceva mai puternic decât cel vechi. Să vă trecem pe listă?”), şi pe a patra nu mai apuc s-o deschid, că a venit liftul. Urc, intru în apartament, le pun pe celelalte trei pe masă, îmi fac o cafea, îmi aprind o ţigară, deschid al patrulea plic. Un plic roşu cu trei steluţe verzi într-un colţ. La expeditor, un nume cunoscut: Paris Hilton. Spre mirarea mea, înăuntru este o scrisoare. Citesc:

„Dragă doamnă Marx,

Vă deranjez într-o problemă delicată pentru că am auzit că sunteţi cea mai inteligentă persoană din România. Mi-a zis ginecoloaga mea, doamna Cornelia Cernat, care a plecat din Arad acum 24 de ani şi are un cabinet în Beverly Hills. Dar ce cabinet!!! În fine, eram la ea, stăteam pe scaun cu picioarele desfăcute şi i-am zis că aş vrea să merg în România la anul, să adopt nişte căţei, că am văzut că sunt unii adorabili pe-acolo. Şi am întrebat-o dacă ar mai fi ceva de văzut, cum sunt bărbaţii, cum sunt femeile, dacă ştie vreun restaurant bun, i-am mai zis că ştiu că Bucureştiul este un oraş superb, din câte am înţeles din cărţile lui Mircea Eliade, şi că aş vrea să-l văd, mai ales zona Buzeşti-Griviţa-Matache. Şi ea mi-a zis să vorbesc cu Dumneavoastră, că vă pricepeţi atât la Bucureşti cât şi la bărbaţi, femei şi câini. Şi vroiam să vă întreb dacă aţi fi dispusă să fiţi ghidul meu cât stau în Bucureşti. Bineînţeles că vă voi plăti regeşte. Vin în ianuarie sau februarie.

Un Crăciun fericit şi un an nou plin de bucurii,

Paris Hilton”

Răspund:

Dragă Paris,

Te aştept cu drag. Am urmărit aventurile tale cu multă plăcere, şi abia aştept să-ţi arăt frumuseţile patriei mele. Sau măcar locurile cele mai interesante, că frumos nu-i mai nimic pe la noi, după cum poate ştii deja. Deci vei vedea următoarele lucruri:

– Castelul lui Dracula (sau un alt castel despre care îţi voi spune că este al lui Dracula. Nici o grijă, toate arată la fel);
– Casa Poporului, ca să ne râdem;
– Fantoma Comunismului (dacă vii la începutul lui Ianuarie, s-ar putea să fie încă beată după revelion. Cu atât mai bine!);
– Castelul Peleş (acolo sunt duşi străinii, nu ştiu de ce);
– Delta Dunării (pelicani, babiţe, lebede, păsări în general);
– Sarmale, vinete, alte preparate culinare specifice;
– Câini vagabonzi (îi recunoşti după bocceluţa pe care o au prinsă în coadă);
– Penisul lui Mihai Dănceanu (o să vezi de ce);
– şi, last but not least, pe Elena Băsescu, viitoarea cea mai bună prietenă a ta, care abia aşteaptă să te cunoască.

Zi-mi când vii, să fac ceva de mâncare şi să-ţi pregătesc patul. Dacă Veta nu se-ntoarce până atunci, dormi în camera ei. Dacă se întoarce nu-i nimic, canapeaua din living se poate transforma în pat.

Te pup şi îţi urez un Crăciun fericit,

Rhetta

Pe urmele Rhettei în Barbados (VI) sau Revoluţia din 1989

Zic: Pe urmă lucrurile au luat-o razna şi am ajuns la gară la timp ca să prind trenul de Barbados. Da’ să vedeţi cum a fost, că merită. Zic cumva cronologic: Cum stăteam la reanimare cu perfuzia şi cu ochii în decolteul bucătăresei auzim zgomot la secţia maternitate. Scandal mare cu borcane sparte, mâncare aruncată pe pereţi, lovituri de mătură şi serinigi înfipte în curul asistentei care era cumva de vină. Se întâmplase aşa: Că o mamă care născuse se dusese până la wc şi când s-a întors i-au schimbat copilul, da’ i-au pus unu’ negru care era abandonat de mai mult timp prin spital şi crescuse destul de mare, să tot fii avut vreo 10 ani acu’ când povestesc.  Atunci tânăra mamă păcălită a scos un revolver şi a zis că dacă tot e decembrie şi sunt 20 de ani de la Revoluţia din 1989 să mai facem una în spital ca să se termnine odată cu comunismul ăsta de prost gust, să se termine odată cu băşcălia asta de guverne conduse de Boc şi în general să se termine cu tot. Atunci ne-am sculat tot spitalul la luptă. Io conduceam reanimarea. Mă pregăteam să dau o proclamaţie când mi-am dat seama că trebuie să-i scot din saloane şi pe cei de la ortopedie. Încolonaţi cu toţii am luat-o spre maternitate, acolo unde puştiul ăla negru de fusese substituit trăgea cu mitraliera şi zicea că e terorist. Noi l-am lăsat să tragă, ca să nu se creadă mai târziu că am luat puterea fără luptă. Au apărut ăia din secţia neurochirurgie şi ziceau că nu transmit idioţii nimic la televizor şi că luptăm degeaba. Zic io: Păi, suntem în 2009, şi-i normal ca în timp ce noi ne dăm viaţa şi ne riscăm libertatea pentru binele românilor la televizor să transmită seriale cu ţigani, marinari,cu guvernul Boc, şi cu ce-a mai făcut Traian Băsescu. Aşa că merită să continuăm, ca idealurile revoluţiei să fie şi aşa mai departe. Până să trimitem pe cineva la televiziune a venit bucătăreasa cu gustarea de ora 10. Pâine cu caşcaval. Am halit care mai repede, care mai încet, că eram dornici să continuăm revoluţia, pentru că, aşa cum ştiţi, trebuia îngropat comunismul şi nu ştiam la care televiziune să trimitem proclamaţia noastră că adică declaram spitalul liber de comunism sau cam aşa ceva. Soluţia am dat-o io: Să ne căţărăm pe acoperiş să ne vadă Europa cum luptăm contra dictaturii din spital. Că adică anii au trecut, dar  lupta nu încetează niciodată. Că aşa sunt românii, luptători şi aşa mai departe. Mai bine nu mă urcam pe acoperiş. Că odată ajuns acolo, ce să vezi? Bucătăreasa făcea dragoste după un coş cu un medic de la secţia contagioşi. Acu’ nu zic că o iubeam pe bucătăreasă, da’ nu-mi convenea când io luptam pentru România, pentru aflarea că ce scrie în dosarele securităţii, pentru pensii civilizate şi aşa mai departe, ea să stea cu chiloţii în vine pe acoperiş holbându-se la şliţul lu’ nenorocitu’ ăla de medic. Aşa că am agitat steagul tricolor, am strigat „România şi poporul a făcut revoluţia” că altă rimă n-am găsit şi am coborât degrabă în salon, că-mi dădeam seama că o nouă revoluţie acu’ în 2009 e imposibil de făcut. Mi-am împachetat aşternutul, am strâns rucsacul, am şutit mâncarea vecinului de pat şi am ieşit din spital. Nu m-a văzut nimeni, toată suflarea era la revoluţie şi pe român, aşa cum ştim, nu-l clinteşti de la luptă. Când am ajuns la gară tocmai anunţa că: Trenul de Barbados pleacă de la linia 11 peste 5 minute. Dumnezeule, zic, ce noroc, aşa că fără bilet m-am aruncat într-un vagon de clasa a doua şi aşa mai departe. Degeaba şi aşa mai departe, pentru că odată trenul pornit am ridicat privirea să văz ce mai era prin compartiment. Ei bine, nu eram singur. O gagică s-a ridicat de pe canapeaua de vizavi de mine şi a zis: Matilda Wolfram Soc. Adică se recomandase şi io tăceam mâlc. Am socotit că-i momentul să-i zic de revoluţia română, că adică să nu se creadă că dacă am ajuns codaşii Europei noi românii nu avem idealuri, nazuinţe, cultură, chestii d-astea cu şi aşa mai departe. Ea se uita pe geam.  Treceam de Chitila.

Baba şi extratereştrii

Babelor,

Întrebări peste întrebări, printre care următoarele:
Cine sunt oamenii care cred în OZNuri? De ce sunt mult mai comici decât mine? Creierele lor funcţionează altfel decât al meu? Fantezia este oare nemărginită?

Pentru că nu aveam nimic mai bun de făcut, am citit un articol intitulat „Barack Obama’s inaugural speech predicts “extraterrestrial event” on scale of Iraq war says expert”. În română ar fi „discursul inaugural al lui Barack Obama prezice un „eveniment extraterestru” de anvergura războiului din Irak, anunţă un expert”.

„Uau”, mi-am zis şi am citit mai departe.
Povestea este următoarea:

Un expert canadian în „reverse speech”, adică ascultarea unor înregistrări audio de la coadă la cap, pe numele său Jon Kelly, a descoperit că în discursul inaugural Obama spune „We will begin [to responsibly leave Iraq to it] s people, and forge a hard-earned peace in Afghanistan.” Pus pe reverse sau cum s-o numi procedura folosită de Kelly, se poate auzi „Knows power of alien saucers”. Adică „cunoaşte puterea farfuriilor zburătoare extraterestre”. Da, babelor, ăsta este un mesaj secret, asemănător mesajului secret rostit de fostul preşedinte american Jimmy Carter, care a zis „Saucer. Went out naked. Going out. They’ll put it in him”.
Din vorbele lui Carter reiese că a ieşit noaptea afară în pielea goală şi nişte extratereştri l-au răpit şi i-au băgat ceva în cur. Iar Obama vrea să ne spună că în timpul guvernării sale vor veni extratereştrii. Simplu şi la obiect.
Dar Kelly zice că s-ar putea să fie vorba şi despre altceva: guvernul american ar putea simula o invazie extraterestră cu scopul de a instaura un regim dictatorial global. Sau aşa ceva. Totuşi, Kelly înclină să creadă că Obama anunţă venirea extratereştrilor cu gânduri bune.
Mai aflăm din articol şi cum funcţionează acest „reverse speech”. Omul – în cazul ăsta Obama – una zice, alta gândeşte. Adică zice „eu ţin cu Steaua”, dar de fapt ţine cu Dinamo. Ei, şi în cazul ăsta propoziţia „Eu ţin cu Steaua” va suna, ascultată invers, „eu ţin cu Dinamo”. Adică subconştientul ne face să vorbim şi înainte, şi înapoi. Cool, nu?

Şi am mai citit despre Exopolitics (o teorie conform căreia politica mondială este controlată de extratereştri) şi despre extratereştrii elohim, care sunt un fel de îngeri, adică îngerii sunt extratereştri, nu am înţeles exact, şi despre Federaţia Luminii şi că Barack Obama „is a Volunteer soul in Earth embodiment from more advanced worlds, also called a Star Person, Indigo, Walk-in, etc.” şi multe, multe alte nebunii.

Sau, mai precis, tâmpenii.

Sfârşitul primului sezon

Babelor,

Dacă Surorile Marx ar fi un serial şi nu un blog, episodul ăsta ar arăta aşa:

Generic: Muzică antrenantă. Un ecran de computer. Litere, cuvinte, descifrăm „O producţie WordPress”, „Rhetta Marx”, „Veta Marx”, „Vasile Rechinroll”, Petronia Marcs”. Alte litere şi cuvinte, cut-uri rapide, apoi un zoom-out de pe ecran, vedem o tastatură, două tastaturi, o mână, două, trei, patru, două babe care scriu în viteză, râzând. În cele din urmă, titlul serialului: „Surorile Marx”. Genericul se termină, vedem o cameră în care doarme cineva. Sună un ceas, o mână îl opreşte. Insert cu numele episodului: „Season’s greetings”. O babă foindu-se în pat. Nu mai poate să adoarmă, se scoală. Este Rhetta Marx, adică eu. Două picioare bâjbâind după nişte papuci, o mână bâjbâind după nişte ochelari, găsindu-i, punându-i pe nas. Rhetta se ridică, umblă prin cameră, trage ruloul. Afară, zăpadă. Rhetta verifică caloriferul, merge, Rhetta e mulţumită. Iese din dormitor. Două pisici fug printre picioarele ei, urmărindu-se. Rhetta merge în bucătărie, îşi face o cafea, o duce în sufragerie, porneşte laptopul, aprinde o ţigară.
– Veta!, strigă.
Nu primeşte nici un răspuns. Strigă din nou. Nimic.
O mână punând ţigara în scrumieră. Rhetta se ridică, porneşte către dormitorul Vetei. Bate la uşă. Aşteaptă câteva secunde. Mai bate odată, uşa se deschide încet. Rhetta intră în camera Vetei. Domneşte o dezordine familiară, plăcută. Pe patul făcut, o hârtie. Rhetta o ia, îşi potriveşte ochelarii, citeşte:

Rhetta,
Am plecat să caut ceva.
Mă întorc.
V.

Rhetta întoarce foaia pe dos, unde nu e nimic. Se uită prin dulapurile Vetei, observă că lipsesc nişte haine, nişte încălţări, laptopul de pe birou. Se întoarce în sufragerie, ia mobilul de pe masă, caută numărul Vetei în agendă, o sună.
– Da, se aude vocea Vetei.
– Ce faci, soro? întreabă Rhetta. Ce-i cu biletul ăla?
– Am plecat, spune Veta.
Vocea îi tremură puţin.
– Unde? De ce? Când te-ntorci?, zice Rhetta.
– Trebuie să găsesc ceva. Nu ştiu unde. Nu ştiu când mă întorc.
Rhetta se aşează pe canapea.
– Şi unde eşti acum?, întreabă.
– Păi… în faţa blocului, deszăpezesc maşina, răspunde Veta.
Rhetta se ridică, se duce la geam, dă perdeaua la o parte. Într-adevăr, Veta e acolo, sprijinindu-se de o lopată, uitându-se către fereastra la care este Rhetta.
– Bine, zice Rhetta, atunci… drum bun şi spor la căutare. Sper să ai noroc. Bănuiesc că nu vrei să-mi spui despre ce este vorba, nu?
– Nu, nu pot, răspunde Veta fornăind din nas.
– Ok, zice Rhetta. Succes.
Închide telefonul, iese pe balcon cu ţigara. Nişte fulgi de zăpadă o deranjează, i se lipesc de gene. Îi înlăturează cu mâna. Se uită la Veta, care trebăluieşte în jurul BMW-ului ei gri. Veta termină treaba, bagă lopata în portbagaj, se uită la Rhetta, îi face scurt cu mâna. Rhetta îi face şi ea cu mâna. Veta se urcă la volan, porneşte motorul, aşteaptă câteva secunde să se încălzească, apoi maşina se îndepărtează încet. Rhetta rămâne pe balcon fumând. Apoi aruncă ţigara jos şi intră în casă. Se aşează în faţa laptopului şi deschide blogul.
Începe inevitabilul flashback, pe la fel de inevitabilul With Or Without You, de la U2.

(O bârfă din culise: regizorul şi scenaristul s-au certat groaznic pe chestia asta.
Regizorul: Nu, nu, nu! Nu poţi să-l bagi! Veta urăşte U2!
Scenaristul: Dar ăsta este flashback-ul Rhettei, şi ei îi plac! Şi se potriveşte, ăla cântă „I can’t live with or without you”, şi asta e exact ce simte Rhetta faţă de Veta!
Regizorul: În plus, cântecul a mai fost folosit de sute de mii de ori în acelaşi context! În Friends, când Rachel se desparte de Ross, Ross asta ascultă! Ne facem de râs! Hai mai bine să băgăm un Stones, You Can’t Always Have What You Want…
Scenaristul: În nici un caz. Eu aşa am gândit episodul, e semnătura mea pe el, sau cu cântecul ăsta, sau deloc…
Regizorul: Băi, nu-nţelegi că…
Scenaristul: N-am ce să discut cu tine. Cântecul rămâne. Producătorul şi-a dat ok-ul, a plătit drepturile, gata.
Scenaristul pleacă trântind un scaun.
Regizorul (printre dinţi): În pizda mă-tii de bou. Căcat.
Trânteşte şi el un scaun. Apoi încă unul. Apoi se linişteşte. La urma urmei, e treaba lui ca serialul să fie logic? Nu. Şi-atunci, la ce bun să-şi facă nervi?)

Deci, flashback: începuturile blogului, prima postare, primul comentariu, apoi din ce în ce mai multe, o grafică care arată cum creşte numărul de vizitatori, cele două babe scriind, certându-se, Veta ameninţând-o pe Rhetta cu o tigaie, Rhetta înşfăcând un cuţit, urlete, lacrimi, apoi împăcarea, cele două babe bătând nişte bărbaţi, Rhetta plângând din cauza unei cepe, Veta oferindu-i o batistă, Rhetta zâmbindu-i Vetei printre lacrimi, amândouă babele sărind în sus de bucurie şi îmbrăţişându-se la aflarea veştii că au primit premiul Blogul de Aur de la Afreuda, şi în cele din urmă Rhetta la volanul Suburbanului şi Veta lângă ea, scoţând capul prin acoperişul deschis şi râzând fericită cu părul fâlfâindu-i în vânt.

Se termină flashback-ul, prim plan cu faţa Rhettei, are o lacrimă în colţul ochiului drept, o şterge, se uită la monitor, îi urmărim privirea, vedem acum ecranul laptopului, blogul Surorile Marx, headerul cu Rhetta şi Veta. Mâna Rhettei pe mouse. Cursorul de pe ecran se mişcă, trece încet peste poză, se opreşte pe butonul „New Post”, dă click pe el, săgeata cursorului se transformă într-o clepsidră. Cut to black.