Agora

Babelor, bag materialul asta ca sa va sfatuiesc sa NU mergeti la Agora, al lui Alejandro Amenabar. Asta in ciuda recomandarilor lui Andrei Gorzo, care ne spune ca „E o schema dramaturgica inteligenta, fara mari ingrosari sau fortari”.

Nimic mai neadevarat. Personajele lui Amenabar sunt groase, in special Hypatia, celebra astronoama in jurul careia e construita povestea. Povestile ei de dragoste cu sclavii pe care ii invata teorema geocentrica a lui Ptolemeu sunt fuserite, constructia personajelor la fel, motiv pentru care filmul nu te prinde nici o secunda. Crestinii, chiar daca erau barbari, sunt caricaturizati grotesc, evreii la fel, toti la fel. Asta ca sa nu mai zic ca personajele se misca si vorbesc ca si cum am fi noi, contemporanii, ceea ce nu e bine deloc.

In fine. Sper ca motivul pentru care Gorzo nu a dat de pamant cu acest film, e Mar Adentro, un film cu adevarat bun facut de Amenabar. Lucru pe care pot sa-l inteleg.

Din pacate pentru acest regizor, iata ce declara cu numai cateva zile in urma in Le Figaro: „Ultima perioada de creatie nu mi-a lasat alta sansa decat sa ma aliniez curentului important de regizori care lucreaza cu Ioan Carmazan.”

Animalul zilei.

Babelor,

Ăsta este un gluton:

Glutonul este cel mai tare animal din lume. Ştiu asta pentru că am văzut un film documentar care era aşa:

Era iarnă şi glutonului îi era foame. Mai ales că el trăieşte undeva în nordul lumii, adică în film în nordul Siberiei. Şi cum îi era lui foame, vede un ren sau elan, în orice caz ceva cu coarne. Merge o vreme pe urmele renului, care era de fapt într-o gaşcă de reni (sau poate elani), până când de undeva apar doi lupi. Lupii omoară un ren şi tocmai încep să îl mănânce când apare glutonul. Precizez că glutonul este un animal mai curând mic, cam cât un căţel, să zicem un fox-terrier. În fine, glutonul merge la lupii care se înfruptă din ren şi le zice să se care. Lupii belesc ochii. „Ce-ai zis?”, îl întreabă pe gluton. „Faceţi paşi”, zice ăsta, mic şi rău. Şi sare la bătaie. Acum, lupii ce să facă? Ar putea să se bată, dar dacă glutonul îi rupe unui lup o labă, s-a zis cu lupul, că nu mai poate să vâneze şi deci trebuie să dea colţul. Ok, deci lupii se cară şi glutonul mănâncă renul. Chestie care durează două zile.
Ok, dar glutonul nu e sătul. Merge mai departe, se întâlneşte cu un urs, care mănâncă şi el ceva. Glutonul se duce la urs şi îi zice „Pleacă bă de-aici, că mâncarea asta o vreau eu”. Şi ţopăie în jurul ursului şi sare la el şi îi dă palme peste ochi până când ursul îşi face cruce, zice „Animalul ăsta e complet nebun” şi se dă bătut. Glutonul mai mănâncă două zile mâncarea ursului, după care merge iarăşi mai departe. Vede un iepure. Din cer coboară un vultur, care prinde iepurele şi se duce cu el într-un copac foarte înalt, unde de altfel vulturul chiar locuieşte. Când să înceapă vulturul să mănânce, cine apare în vârful copacului? Glutonul, normal. Care îl bate pe vultur, îi ia iepurele, coboară din copac şi mănâncă.
După care documentarul s-a terminat şi eu acum vreau să fiu un gluton. Să vedem cum fac.

Vă pup,

Rhetta

Un film de excepţie: Întunericul alb. Ba pardon, două

Pe care unde credeţi că le-am văzut? Aţi ghicit, pe B1. Păi, e aşa:

1. Vine Carmen Galin pe bicicletă. Trece pe lângă Gigi Dinică, care mai târziu, nu se ştie de ce, cântă la saxofon. Carmen Galin, preferăm să spunem actorilor pe nume, pentru că în film nu se înţelege cum îi cheamă, deci Carmen Galin se întâlneşte cu Florin Călinescu. Nu cânţi cu mine, întreabă el. Ea: Ba da!! Şi-atunci, Carmen Galin cântă o arie din nu se ştie care operă în mijlocul satului. Face duet cu Florin Călinescu, că şi el ştie opera asta. De aici reiese că Florin Călinescu o iubeşte pe Carmen Galin şi fără ea nu mai poa’ să trăiască. Impulsionaţi de secretarul de partid al satului, sătenii cântă şi ei operă. Unde? În sera de varză a cooperativei agricole. Toţi behăie şi dansează cu verzele în mână. Până aici totul pare simplu şi pe înţelesul tuturor. Da, dar Florin Călinescu are o mamă, nu ştim actriţa. Ei bine, mama asta a lu’ Florin Călinescu se duce mereu la biserică, unde preot este Emanoil Petruţ. Şi-atunci preotul, adică Emanoil Petruţ, blestemă satul şi concursul de frumuseţe ce tre’ să aibă loc cu ocazia lansării cuiva, iar nu se înţelege, da’ reiese că la sfârşitul concursului vor cânta Carmen Galin şi Florin Călinescu. Deci blestemă preotul ce blestemă şi hop începe concursul de frumuseţe al satului. Pe scenă se urcă toate fetele pe care le-am văzut cântând cu varza în mână în seră. Prezentatorul, Răzvan Vasilescu, le întreabă nu se ştie ce, că sonorul deficitar până azi al filmului românesc nu face auzibilă nicio replică. Se termină concursul şi ce să vezi, încep să cânte tinerii îndrăgostiţi. Căntă ce cântă până ce Florin Călinescu leşină. Şi cam gata. Regia şi scenariul peliculei Întunericul Alb, Andrei Blaier. Anii ’80 şi aşa mai departe.

Urmează, tot la B1, Capcana mercenarilor. Ia să vezi: 

2. Sergiu Nicolaescu n-are un picior. Da, da’ pe mercenari îi doare-n cur. Scot mitralierele şi trag şi trag. Da’ şi soldaţii lu’ Sergiu Nicolaescu trag şi trag. Mercenarii, aşa răi cum sunt, pun de-o capcană într-un castel. Da, da’ nici soldaţii lu’ nea’ Sergiu nu se lasă şi află de capcana asta. Merceanarii trag şi iar trag din mitraliere. Da’ şi soldaţii fideli nu se ştie cărei cauze trag şi iar trag până când se înţelege că Sergiu Nicolaescu, aşa fără un picior, a câştigat. Regia şi scenariul peliculei Capcana Mercenarilor, Sergiu Nicolaescu. Tot anii ’80 şi aşa mai departe.

Se anunţă o scumpire.

Babelor,

Astăzi am depăşit pentru prima dată numărul magic: 1.000! Vorba fiind, evident, despre numărul de vizionări. Şi mai avem o oră şi jumătate până la închiderea zilei, luaţi aminte.

Ce ne spune asta? Că blogul nostru este unul dintre cele mai iubite din România, sau poate chiar din întreaga lume, şi că nu mai puteţi trăi fără el.

Şi ce se întâmplă într-un asemenea caz cu un obiect, deşi un blog nu este obiect?
Normal. Se scumpeşte.

Aşadar, începând de luni, accesul pe blogul nostru va costa 3 lei pe lună. Banii trebuiesc achitaţi cel târziu pe la începutul lui August. Plata se poate efectua numai la ghişeul unde se plăteşte taxa de autostradă. Da, ăla de la Feteşti. Faceţi în felul următor:

Când mergeţi la mare, treceţi oricum pe-acolo. Sunt două ghişee. Mergeţi la ăla din dreapta. Acolo va fi o femeie. De fapt acolo lucrează mai multe femei, dar noi am vorbit doar cu una dintre ele: Tanti Timeea. Atenţie! Există două Tanti Timeea la taxa pentru autostradă: Timeea Răzvan, care este omul nostru, şi Timeea Munteanu, despre care nu ştim absolut nimic. Deci voi o căutaţi pe Timeea Răzvan. O femeie grasă, plictisită şi care vă urăşte, cum de altfel ne urăşte şi pe noi şi pe absolut toată lumea în afară de pisica ei, Geanina. În fine, cum spuneam, mergeţi la ghişeul din dreapta. Asiguraţi-vă că doamna din el este Timeea Răzvan, după care spuneţi-i parola: „Soarele îmi încălzeşte obrajii neraşi”. Contraparola este „Poftim?” Repetaţi parola: „Soarele îmi încălzeşte obrajii neraşi” (spuneţi asta chiar dacă sunteţi femeie). Timeea vă va arunca o căutătură urâtă şi va spune a doua contraparolă: „Hai domne, ziceţi ce vreţi că mai aşteaptă şi alţii”. Ieşiţi din maşină, băgaţi mâna pe fereastra ghişeului, apucaţi-o pe Timeea de păr şi daţi-o cu capul de tejgheaua din faţa ei până începe să-i curgă sânge din nas. Apoi daţi-i banii de taxă plus o monedă de trei lei, din 1987, şi spuneţi-i „Mi-a făcut plăcere, sper să ne revedem”. Ea vă va răspunde: „Când luna ne-o îmbrăţişa cu lumina ei săracă, tremurând te-oi aştepta croşetând lângă baracă”.
Acestea fiind zise, Timeea îmi va confirma pe mail efectuarea plăţii şi voi vă veţi putea vedea liniştiţi şi liniştite de drumul spre mare. Eventual puteţi ocoli aglomeraţia din Constanţa luând-o pe varianta prin Topraisar (după autostradă o luaţi spre Negru Vodă, nu spre Cernavodă). Nu mai ştiu exact unde vă veţi rătăci, dar puteţi vedea pe drum două dintre minunile Dobrogei: bustul lui Dan Spătaru din Aliman şi monumentul de la Adamclisi. Surorile Marx vă urează drum bun.

Ghicitoare şi şantaj

Babelor,

Care-mi zice cine e omul din poză ar fi urmat să primească de la mine un borcan cu dulceaţă de vişine, dar m-am răzgândit şi l-am mâncat singură, aşa că nimeni nu primeşte nimic. Da’ ghiciţi totuşi. Sau dacă ştiţi, spuneţi. Veta e exclusă din competiţie, motivul îl cunoaşte foarte bine, aşa că să nu facă pe nevinovata. Dacă până mâine, adică sâmbătă 30 Ianuarie la ora 13:41 nu ghiciţi, dau foc la blog.

Da, sigur, sunt proastă...

Adi Mutu: copilul teribil de prost al fotbalului românesc

Babelor,

Nota 10.84 pentru stilul fermecător dar şi pentru perseverenţa cu care Adrian Mutu, acest Mircea Geoană al fotbalului românesc, a reuşit să-şi demoleze cariera. Aceeaşi notă se acordă şi familiei sale, care în loc să tacă din gură atâta timp cât el nu şi-a stabilit încă apărarea, a ieşit la atac, în persoana mamei lui Adrian, Rodica Mutu, care spune aşa:

„Eu l-am nenorocit, pentru ca eu am dus in Italia pastilele alea blestemate. Ma rugase Consuelo, sotia lui, sa i le duc pentru o ruda de-a ei. Din nefericire, le-a luat si Adi. Pe prospect nu scrie nimic. Este vina celor care au fabricat medicamentul. Eu inca nu am vorbit cu el, este cu avocatii. Mi-a transmis sa stau linistita. Este o prostie, nu a fost ceva intentionat. Cred ca le-a luat din curiozitate, ma laudam ca am slabit. El nu foloseste pastile de slabit. Pe cutie scrie ca este produs naturist si nu scrie ca ar contine substante interzise”.

Bravo, Rodica.

Nici impresarul lui Adrian, Victor Becali, nu ştie când e mai bine să tacă: „Specialistii spun ca este o substanta care mareste capacitatea de efort, se pare ca a fost pusa de curand pe lista substantelor interzise. Mutu mi-a spus ca a luat pentru slabit!”

Cât despre Adi însuşi, el se consideră ca de obicei nevinovat: „Unele momente in viata nu pot fi descrise in cuvinte. Tot ce se va lamuri este ca nu sunt vinovat. Am nevoie de liniste pentru a-mi pregati apararea”.

Bun. Şi aici intervin eu. Apărarea este foarte simplă: Adi trebuie să se ducă la tribunalul ăla sportiv unde s-o judeca tărăşenia şi să le dea o hârtie din care să reiasă că este idiot, că are un IQ de 18, moştenire de familie, şi că deci nu poate fi făcut responsabil pentru propriile fapte.

A, dacă vă miraţi: zic „fapte” la plural, pentru că între timp Mutu a fost depistat a doua oară pozitiv, cu aceeaşi substanţă. Ceea ce pentru Gică Popescu, alt pisc negativ al inteligenţei, e de bine, că înseamnă că Mutu chiar vroia să slăbească. Şi îmi zic: cine ştie, poate că dacă ar fi fost depistat de două ori cu cocaină, ar fi fost mai bine, că ar fi însemnat că vroia doar să se distreze.

Aşa nu.

Babelor,

Aşa nu:

Unu: merg pe un blog, să zicem Tlön Society sau Mein Blop, să văd ce mai zic oamenii ăia. Şi nu trec nici zece secunde de când am ajuns acolo, când dintr-un nor începe să cânte cineva, White Stripes sau Jacques Brel sau aşa ceva. O muzică bună, în orice caz – o muzică pe care aş sta s-o ascult cu plăcere dacă n-aş asculta deja The End Is The Beginning Is The End, de la Smashing Pumpkins. Deci trebuie să încep să cotrobăi prin blogul respectiv, să identific sursa muzicii şi s-o opresc. Dacă la Mein Blop asta e simplu, la Tlön e imposibil, pentru că pe blogul lui muzica vine dintr-un player care arată ca un iPod, şi eu nu ştiu cum funcţionează un iPod şi deci nici cum să-l opresc.
Dragii mei, dragele mele, n-am nimic împotriva muzicii pe bloguri. Mi-aş fi pus şi eu dacă Mixpod ar funcţiona pe bune pe WordPress, şi nu numai la mişto. Dar vă sugerez ca de acum încolo, sau de cândva încolo, să puneţi – în settings, după ce aţi dat save playlistului – opţiunea autoplay pe „No”. Hă? Se poate? Ar fi foarte drăguţ din partea voastră.

Doi: Femei (sau poate fete, nu mai ştiu unde se face distincţia) care poartă pantofi cu tocuri dar nu ştiu să meargă cu ei. Dizgraţia întruchipată, un fel de vaci cu picioroange.

Trei: Veta Marx.

Patru: Iarna. Dintotdeauna am fost împotriva acestui anotimp, de altfel la fel de anost şi stupid ca primăvara şi toamna. Şi acum se dovedeşte că am dreptate. Ca întotdeauna.

Cinci: Moartea. Ca şi iarna, este anostă şi stupidă. Măcar, spre deosebire de iarnă, m-a ocolit până acum.