Babelor,
Azi dimineaţă învârteam câinele prin jurul blocului când se iveşte poştaşul. Câinele, Şerban, începe să mârâie, eu mă prefac că scap lesa, poştaşul o ia la fugă, din tolba sa cade o scrisoare. Mă aplec, o ridic, e chiar pentru mine! O deschid aşadar, în ea zice aşa:
„Stimată doamnă Rhetta Marx,
Prin prezenta vi se aduce la cunoştinţă că trebuie să faceţi o declaraţie de impozit care să conţină o declaraţie de avere, atât cât şi blablablablabla, etc. ad infinitum.
Cu respect,
Ministerul finanţelor”
Şi ştiţi care-i treaba, babelor? M-am bucurat să citesc asemenea scrisoare, pentru că, chiar dacă o să râdeţi acum crezând că glumesc, mie îmi place să plătesc impozit. Teoretic, cel puţin. Pentru că ştiu că aşa funcţionează un stat modern: eu fac bani buni din ceva, plătesc un anumit procent la stat, iar statul face din banii ăştia un spital, o autostradă şi o grădiniţă. Deci chestii folositoare.
Dar cum România nu este un stat modern, ce se va întâmpla cu banii mei? Păi, vor fi cel mai probabil furaţi, adică din ei se vor face borduri pe muntele Retezat, o autostradă de carton şi un spital unde trebuie să dai şpagă pentru ca asistenta să completeze un formular (şi oricum îl va completa greşit).
Şi deci ce este de făcut? Avem câteva posibilităţi:
1) Nu facem nimic.
2) Ne lamentăm şi nu facem nimic.
3) Ridicăm din umeri şi nu facem nimic.
4) Ne uităm la cer de parcă am aştepta un camion cu ajutoare de-acolo şi nu facem nimic.
5) Nu plătim impozitul şi nu facem nimic.
6) Nu facem nimic şi nu facem nimic.
7) Plătim impozitul. El constă dintr-o hârtie de 3000 RON. Îi dăm hârtia unui funcţionar. Îl întrebăm ce are de gând să facă cu ea. „O şcoală”, zice. Ne bucurăm. Însoţim plicul pe terenul unde se va face şcoala. Acolo îl întâlnim pe şeful firmei de construcţii. „Să nu furi”, îi zicem, „că e vorba de banii mei. Dacă furi, ai căcat-o.” Îi arătăm un revolver nou-nouţ, îi dovedim că e încărcat, îi propunem să jucăm cu el nişte ruletă rusească. Refuză, dar pare să fi înţeles mesajul. Omul se pune pe construit. Primeşte bancnota noastră, dă să plece cu ea. „Ce faci?”, îl întrebăm. „Trebuie să cumpăr ciment şi uşi”, zice. Mergem cu el, să nu fie tras în piept. Ajungem la piaţă. Omul nostru dă să cumpere de la o babă un sac de ciment. „Ntz”, zicem. „Să-l cântărim mai întâi”. Îl cântărim. Sacul de 14 kile are de fapt numai zece. Chemăm Legea să se ocupe de babă, cumpărăm cimentul de la un vânzător cinstit, cu mustaţă. Bancnota ajunge în posesia acestuia. „Ce faci cu ea?”, îl întrebăm. „Trebuie să îmi plătesc impozitul”, zice omul. „Bine”, îi spunem. „După ce ai plătit impozitul, ca să fii sigur că banii tăi nu vor fi delapidaţi într-un fel sau altul, trebuie să procedezi în felul următor…” Şi îl învăţăm să facă ca noi.
Şi uite aşa, făcând asta cu fiecare persoană care ne iese în cale, vom reuşi să eradicăm corupţia din România.
În vreo 860 de ani, după calculele mele.
26/02/2010
Categorii: Uncategorized . . Autor: Rhetta Marx . Comments: 8 comentarii