+1

Babelor,

În fiecare dimineaţă deschid dashboardul blogului. La prima vedere îmi dau seama cum stăm cu numărul de vizionări. La a doua vedere mă uit dacă a apărut vreo postare nouă. La a treia vedere citesc comentariile. Moment de bucurie, fericire, voie-bună, etc. Multe dintre ele vin de la omul Alexandru, care pare să locuiască în Franţa, să bea mult vin şi să aibă o grămadă de timp liber. Pe de altă parte, locuieşte pe stradă, adică nu are blogul lui, şi e păcat, pentru că scrie al naibii de bine. Aşa că într-o bună zi l-am luat de păr şi i-am zis: „Tu de azi înainte scrii la noi. Uite contractul, uite pixul, uite un cuţit pe care ţi-l înfig între coaste dacă nu semnezi. Unu, do…”
Cuminte, ba chiar cu un zâmbet pe faţă, Alexandru s-a iscălit pe hârtie. „Şi acum ce fac?”, a întrebat. „Ce vrei”, i-am zis, i-am dat patruj’ de mii de franci să se-mbete de bucurie şi am venit repede acasă să-l salut cu un cântec.

Aşadar, pentru Alexandru, fără număr:

De Florii

Babelor,

Cu ocazia Floriilor felicit călduros pe toată lumea care are o legătură cu ele, mai puţin pe Crin Antonescu, Viorel Hrebenciuc, clasa politică din România, clasa fotbalistică din România, clasa vedetelor de doi bani din România, clasa bloggerilor slabi din România şi clasa a VI-a B din Şcoala Generală numărul 3, ştiu ei de ce.

O felicitare specială doamnei Camelia Potec, pentru că înoată al naibii de repede. Şi Vetei, al cărui nume este totodată titlul unui film indian din 1986 (regia: A. Kodandarami Reddy).

Cum se rezolvă un paradox.

Babelor,

Se întâmplă, ca de obicei, lucruri ciudate. Unul dintre ele: primesc ieri dimineaţă un telefon. „Sărumâna, cu doamna Rhetta Marx”, zice o voce de pipiţă. „Da”, zic, „ce vreţi?” Fata începe să turuie. „Ce vreţi?”, repet. „Aţi câştigat un premiu”, zice. „Ştiu”, spun, „şi ce mai vreţi?” – „Nu”, zice ea, „altul, aţi câştigat concursul Miss Encefalograma 2010.” – „Adică?” – „Adică un juriu format din medici de renume naţional sau chiar mondial a decis că encefalograma Dumneavoastră este cea mai frumoasă encefalogramă a anului trecut.” – „Staţi puţin”, am zis eu şi m-am gândit câteva secunde.

Una la mână, n-am făcut anul trecut nici o encefalogramă. Şi nici altcândva.
Doi la mână, dacă aş fi făcut una, ar fi fost probabil foarte frumoasă.

Deci aveam aceste două date care se băteau cap în cap.

„Ascultaţi”, zic, „situaţia este paradoxală.” – „Înţeleg”, zice fata.

M-am mai gândit puţin. Adică m-am întrebat cum naiba se rezolvă un paradox.

„Ce premiu am primit?”, am întrebat. Fata a făcut o pauză de efect,
numărând în gând până la şase, după care a zis „Cinci mii de euro”.

De data asta nu m-am mai gândit. „Să fie primiţi”, am zis, i-am dat numărul meu de cont, m-am îmbrăcat, m-am dus la piaţă şi am luat cartofi, gogonele şi ceapă de toţi banii.

Aud?

Cum mi-am petrecut sfârşitul lum(ini)ii

Oamenilor,

În seara asta cică a fost Earth Hour. Ştiţi şi voi ce e, nu insist. Că e inutilă la nivel obiectiv, planetar şi practic, e evident. Că se isterizează unii ecologişti extremişti, sigur. Mie îmi place ideea de a nu depinde de calculator şi televizor sau de alte dispozitive recreative alimentate electric, la fel ca orice ocazie de a-mi lua pauză să stau şi să mă gândesc la chestii. Obişnuiam asta pe vremea când nu-i venise nimănui în minte bazaconia cu bezna ecologistă. În plus, de mică mă descurc foarte bine pe întuneric pentru că îmi era frică.

Evident, eu uitasem că e azi până a zis Piticugras. Mi-am zis “dacă poate el, pot şi io”. Aşa că la 20.30 – am închis: tv (nu era pornit oricum), laptop (mi se pare că trişez dacă zic că stă pe baterie, deşi e o portiţă regulamentară nu e în spiritul ideii ăsteia), lumina în cameră. N-am oprit: modem (durează un an până porneşte), frigider (să fim rezonabili).

20.31: Da, exact cum îmi aminteam, întunericul de oraş nu e totuna cu cel de la sat. Chestie pe care am aflat-o de copil, terminându-mi temele uitate după ora stingerii. Întunericul de la sat, ăla e adevărat. Acolo da: îţi aminteşti că pe cer sunt vizibile câteva şase mii de stele. Folositor de altfel mai ales în noaptea de 12 spre 13 august.

20.33: Nu am lanternă în casă. (De cumpărat lanternă pentru situaţii de nevoie reală). Nu am nici o lumânare, pentru că (vide supra) uitasem de chestia asta şi la magazinele de la scara blocului nu se găseşte aşa marfă exotică. Telefonul ar fi, ca şi laptop-ul, trişare. Mă aşez pe pat. Patul e într-un colţ al camerei. Stau singură, pe întuneric, într-un colţ. Am mai auzit undeva chestia asta.  Mda.

20.40: Mă uit la beculeţele de la  modem care clipesc frumos şi am un déjà vu. Parcă-i Crăciun, când închid lumina, mă bag sub bradul cu instalaţia pornită şi stau acolo uitându-mă în sus zeci de minute. Fredonez colinde. Totuşi vine Paştele, se zice. Am încurcat sărbătoarea.

20.45: Mă plictisesc. Mi-am terminat reglat nişte conturi cu mine restante, în timp ce am admirat ca la cinema (unde n-am mai fost de cel puţin 10 ani) luminile maşinilor proiectate pe perete. Am văzut şi filme mai plicticoase. Cu aragazul deschis e voie. Să ne facem un ceai.

20.51: Am găsit bricheta, m-am înţepat în ceva de pe raftul ăla, am înjurat un pic, am aprins aragazul. Pun apă în ibric, dar câtă? Estimez după greutate, mă apropii de aragaz să verific, văd că nici talentul ăsta nu mi l-am pierdut, e bine.

21.03: Hm. Amuzant la baie fără lumină. Nici asta nu mă încurcă, pentru că şi asta am mai făcut.

21.07: Înapoi în bucătărie, cotrobăi prin cămară profitând de faptul că e lângă aragaz. (Se face cam cald, uite de-asta nu folosesc eu aragazul din martie până în noiembrie). Iaurt + biscuiţi = cină. Fac totul perfect normal, fără să bâjbâi, doar puţin mai încet decât de obicei. Am zis, m-am obişnuit să mă descurc în întuneric, la început pentru că am vrut să mă vindec de frică, apoi pentru că mi-am dat seama ce util poate fi. Când pui capcane, când cauţi mâncare în bucătăria cuiva, când lipeşti proteste pe vreo nouă clădire oribilă (termopan de sus până jos, “arhitectură” de idioţi), când îţi cauţi pantofii să pleci fără să se trezească sau când pândeşti iepuri iarna în livadă, cu arcul pregătit şi dosul degerat, ah amintirile.

21.10: Babe prietene la uşă. S-a terminat exerciţiul meu. Pe astea nu poţi să le ţii în întuneric şi de altfel nici nu are rost. Scopul era să am linişte completă o oră. Ce să fac, să le las la uşă 20 de minute?

Ne vedem la anu’, întunericule.

Între timp s-a trecut şi la ora de vară. Ce de chestii cu ore şi lumină în aceeaşi zi…

Surorile Marx la Roblogfest

Babelor,

A trecut şi Roblogfestul, l-am câştigat, vă mulţumim pentru felicitări. Dar a fost greu, recunosc.
Pe scurt:

Vineri, ora 19:48 : Mă spăl pe cap. Veta răcneşte de pe cealaltă parte a uşii de la baie că întârziem, că să mă grăbesc, că ce naiba fac, îmi pun bigudiuri sau ce.
Asta după ce ea a petrecut şase (!) ore în baie, timp în care eu m-am văzut nevoită să fac de două ori pipi într-o sticlă de cola.

Ora 20:06 : Ies din baie, mă feresc de toporul mânuit de Veta, care trece la câţiva milimetri de scalpul meu, chemăm un taxi (urma să se bea, deci n-am condus), plecăm.

Ora 20:44 : Ajungem în cele din urmă la Fratelli. O hală de metal, patrulată de un maldăr de câini negri. Intrăm.

Ora 20:44 : Suntem la a treia bere.

Ora 20:55 : Suntem la a noua bere şi a treia vodcă. Ne plimbăm prin mulţime. Mulţimea e veselă, râde, vorbeşte de una singură. Pentru că este o adunare de bloggeri, s-a hotărât ca fiecare să primească un abţibild de mărimea unui pachet de ţigări şi să îşi scrie numele pe acesta. Cu pixul. Drept care dacă vrei să intri în vorbă cu cineva, trebuie să te apleci şi să te uiţi fix la pieptul persoanei. Ceea ce poate fi jenant pentru o femeie. Din fericire, eu şi Veta am venit cu o bandă adezivă de hârtie creponată şi un marker negru. Astfel, oricine a vrut a putut afla foarte uşor cine suntem. Însă oricum n-am conversat cu mai nimeni, în afară de fotograful insistent căruia i-am dat un cap în gură.

Ora 21:48 : Plictiseala este în toi. Muzică de dans pe care nu dansează nimeni. A şaisprezecea bere, a opta vodcă, al şaptelea whisky. „Mai stăm?”, întreb. „Mai stăm”, mi se răspunde.

Ora 22:01 : Începe anunţarea premiilor. Primul este cel pentru un blog colectiv. Cineva zice: locul unu, Daily Cotcodac. Scoatem mitralierele din paltoane, ne croim drum în faţă. „Cum Daily Cotcodac?”, întreabă Veta lipind ţeava de ţeasta unui băiat. „Cine-s Daily Cotcodac? Sunt nimeni! Şi nu vezi ce mulţi sunt, zece?” – „Îmi pare rău, dar aşa s-a votat”, zice băiatul.

Ora 22:04 : Băiatul se urcă pe scenă, vorbeşte: „Mii de scuze, a fost o încurcătură la mijloc. Câştigătoarele premiului pentru cel mai bun blog colectiv sunt surorile Marx”. Veta, în continuare nemulţumită, agită aprig mitraliera. „Şi pentru cel mai bun blog cultural jurizat”, adaugă băiatul lăcrimând.

Ora 22:08 : Un bodyguard se apropie de noi. Eu îi arăt un număr complicat în care jonglez cu trei grenade. Bodyguardul se retrage.

Ora 22:11 : Veta e la veceu. Chem un taxi. Mângâi un câine negru.

Ora 22:56 : Ajungem acasă. Punem diplomele în cutia cu diplome, mitralierele în cutia cu mitralierele, paltoanele în cuier.

Ora 0:14 : „S-a stricat iarăşi internetul”, bombăne Veta căutând o vodcă în congelator. Eu n-o aud. Dorm de mult. Nu visez nimic. Mi se mai întâmplă.

Gettin high on SciFi

Babelor,

Scriu postarea asta pe un laptop din 1954, cu conexiunea pulii, so to speak. Deci fur totul de la Strelnikov, ca e mai simplu:

my Brothers: 5 blogomani au produs cate’un top 5. cele mai bune carti din scifi, cica. ia sa vedem.

Lolita

1. Ciclul Pandora – Frank Herbert, Bill Ransom
2. Picnic la marginea drumului – Arkadi & Boris Strugatki
3. Jocul lui Ender – Orson Scott Card
4. Furnicile – Bernard Werber
5. Solaris – Stanisław Lem

Frank Herbert m-a impresionat initial cu Dune, pe care am devorat’o pe nerasuflate, la fel ca marea majoritate a cititorilor de SF, presupun. Si-apoi am dat de Pandora. Care m-a fermecat. Eram destul de tanara cand am avut de-a face cu filosofia exprimata acolo. Cam 15 ani. Insa deja incepusem sa imi pun probleme existentiale. Am recitit-o de curand. Si-am descoperit lucruri care, evident, la o prima lectura imi scapasera. Nu eram destul de matura pentru ele.

Ciclul Pandora imi place in primul rand pentru felul in care autorii discuta credinta crestina. Pentru atitudinea pe care o au fata de orice fel de religie. Pentru ca ei considera, asemeni renascentistilor, omul pe primul loc. Este o carte mereu actuala, care poate fi interpretata din foarte multe unghiuri. Contine solutia multor probleme ale umanitatii. Mai ales in ceea ce priveste alteritatea. Iar raportul dintre creatie si creator este prezentat intr-un mod destul de interesant.

N-o pot povesti in trei randuri si nici nu vreau. In plus, lectura este o chestiune atat de personala, e ca si cum m-as apuca sa spun de ce imi place un parfum: pentru ca are o nota de citrice – mie poate ca imi place, dar altora poate provoca alergie.

_____

Meea

5. Lumea Fluviului – Philip Jose Farmer 1971

primul roman dedicat Lumii Fluviului, lume sau planeta artificiala unde sint resuscitati concomitent oameni de pe Terra ce apartin tuturor epocilor istorice de la neanderthali pina la ilustrissimi ai secolului 20, gen Goring. lasati sa rescrie istoria de-a lungul unor tarimuri ce marginesc un fluviu urias experiment antropologic condus de misteriosi stapini intr-un scop destul de obscur.

4. Lumea lui Ender – Orson Scott Card 1985

am citit romanul asta undeva prin anii 90, l-am recitit acum un an si mi-am dat seama de ce nu l-am putut lasa din mina nici atunci si nici acum. omenirea se confrunta cu o invazie a unei civilizatii insectiforme. un copil de 5 ani este educat, impreuna cu altii de seama lui, sa lupte impotriva navelor invadatoare. si cum poti face asta?! convingindu-l ca se joaca.

3. Dune – Frank Herbert 1965

roman despre o societate galactica feudala cu actiune exploatata pe numeroase planuri. o poveste in care intriga politica, problemele industrializare versus ecologie, religie versus stiinta se impletesc intr-un vast tablou complex care creeaza o Lume, o istorie intreaga.

2. Ubik – Philip K Dick 1969

Dick este un individ ale carui romane imi dau senzatia ca intru in creierul unui nebun sau ma gasesc deja intr-un spital de boli nervoase, dar imi place teribil de tare. iar Blade Runner filmul facut in 1982 dupa Do Androids Dream of Electric Sheep? este unul dintre filmele revazute cu placere.

1. Mina stinga a intunericului – Ursula K. Le Guin 1969

un barbat ajunge ambasador pamintean pe ciudata planeta Hain unde populatia este androgina, evoluind ciclic intre un sex si celalalt. dragoste si ura, gelozie si devotiune, caldura si frig, lumina si intuneric, Yin si Yang, femeie si barbat. citind-o, de doua ori chiar, am inceput sa imi doresc descoperirea fratelui meu geaman, sper sa fie nascut pe undeva si sa apuc sa il intilnesc vreodata.

…as mai fi pus poate Picnic la marginea drumului al fratilor Strugatski, si un Asimov si un Vonnegut …si un Vladimir Colin care este mai mult fantastic decit stiintific, dar nah, conventia a fost 5 books.

_____

Dreaming Jewel

Aoleu, babelor, ce mi-ati facut! Pai numai cinci?

Ia sa vedeti ce frumos stiu eu sa trisez.

Un top cinci al romanelor SF preferate ar cuprinde, fara indoiala, Dune de Frank Herbert [primul roman, adica, nu toata seria cu acest nume], Jocul lui Ender de Orson Scott Card, Solaris de Stanislaw Lem, Picnic la marginea drumului de Arkadi si Boris Strugatky si Ubik de Philip K Dick. Toate pe locul intai, n-as putea alege intre ele.
Cum insa este foarte probabil ca si ceilalti sa le mentioneze printre preferinte, m-am gandit sa pomenesc alte cateva romane pe care le iubesc de-a binelea, dar care sunt mai putin cunoscute poate. Nu de alta, dar sa nu ne repetam.

5. Perdido Street Station – China Mieville.

Roman devenit emblema genului new weird, Statia Pierzaniei este desfasurarea unei imaginatii care nu se teme de macabru. Desi exista si o intriga tensionata [vanarea unor pradatoare periculoase – moliile nestinse – care exista in mai multe dimensiuni si se hranesc cu intelectul cetatenilor si, in paralel, lupta unora dintre locuitori cu sistemul militienesc ce controleaza orasul], principalul merit al cartii este imaginarea unei civilizatii la limita SF cu fantasy, un amestec de tehnologie si alchimie, de mocirla si magie, in care morbidul primeaza, in care ciudatenia, monstruozitatea, diferitul nu mai sunt izolate, respinse, demonizate, ci sunt admise, fac parte integranta din universul cartii.

4. Dancers at the end of the time – Michael Moorcock.

Evenimentele se petrec la sfarsitul timpului, dupa toate tumulturile istorice, cand “rasa umana incetase in sfarsit sa se ia in serios. Fara moarte si fara notiunea de pacat, fara coduri morale, inutile intr-o lume unde ireparabilul – la propriu- nu exista, viata este vesela, fericita, inocenta intr-un mod fundamental. Eroul principal, Jhereck Carnelian, este tot ce nu prea sunt eroii romanelor SF: inocent, sincer, bine dispus, bine intentionat, curios, fara un secret tenebros, fara standarde masculine sau orgolii, pe scurt, un personaj de o candoare pe care nu poti sa nu o simpatizezi. Cand insa intalneste o calatoare accidentala in timp, venita din epoca victoriana, Carnelian se indragosteste de ea, iar rezultatul ciocnirii dintre mentalitatile celor doua epoci este ceva de genul Queen Victoria meets Oscar Wilde. Moorcock reuseste, cu umor si fara sa fie demonstrativ, sa arate atat absurditatea conventiilor sociale prea rigide cat si pericolul ce rezulta din lipsa unui cod moral, oricat de seducatoare ar parea atata libertate.

3. Noi – Evghenii Zamiatin.

Un roman care este cufundat intr-o trista obscuritate, desi a fost sursa de inspiratie pentru 1984, fapt recunoscut de Orwell. Unii sustin ca ar fi fost o sursa de inspiratie si pentru Brava lume noua, fapt pe care Huxley l-a negat cu incapatanare. Noi a fost scris in 1920. Zamiatin, care vedea pe pielea lui cum se implementa comunismul in Rusia, creeaza un erou caruia nici prin cap nu-i trece sa se revolte, ca personajele celor doua distopii citate mai sus. D-503 [caci oamenii nu mai au nume si individualitate] se abate de la reguli doar pentru ca se indragosteste de o membra a unei grupari subversive si, de fiecare data cand se mai sustrage unei reguli, nu se simte liber. Dimpotriva, se simte vinovat, se crede bolnav, incearca sa revina la ceea ce el cunoaste drept normalitate. Este cel mai reusit experiment literar de spalare pe creier, acela in care victima coopereaza cu calaul de buna-voie si cu entuziasm, ajungand sa fie recunoscatoare ca e urmarita de securitate, fiindca, isi spune, prezenta securistilor o va impiedica sa greseasca. Si, in ciuda anului aparitiei, cartea se sustine si astazi, nu este in niciun fel datata.

2. Cartea soarelui nou – Gene Wolfe si Dying of the light – George R.R. Martin.

Cartea soarelui nou este un gen hibrid, la granita dintre SF si fantasy. Actiunea se petrece intr-o lume care a decazut, pierzand multe dintre cunostintele tehnologice de odinioara, asa incat utilizarea acestei tehnici nu se deosebeste, in ochii oamenilor, de magie. Soarele planetei, numita Urth, se stinge incet. Tanarul Severian, ucenic renegat al breslei Tortionarilor, porneste prin aceasta lume, in ceea se va dovedi o calatorie initiatica, ce il va pregati, fara ca el s-o stie, pentru a reprezenta omenirea la testul suprem, unde se va vedea daca aceasta a evoluat suficient cat sa primeasca o a doua sansa. Cartea este complet imprevizibila, scotandu-ne din peisajul si rutinele specifice genurilor SF si fantasy, este complexa, iar unele dintre povestile secundare sunt impresionante si ar fi meritat cate un roman separat.

Dying of the light este genul de roman in care personajele iti iau ochii si asta in ciuda decorului si atmosferei pe care Martin le creeaza cu mana de maestru. Pe o planeta care se indeparteaza pentru totdeauna de soare, parasita de mai toti locuitorii sai, regulile civilizatiei se destrama, lasand loc instinctelor si bunului plac. In acest mediu devenit periculos, un barbat revine pentru a-si regasi fosta iubire din tinerete, prinsa intr-o casatorie sa-i zicem netraditionala din care nu prea se poate retrage. Toti cei implicati in povestire vor invata, in modul cel mai dur cu putinta, ca nu poti sa refaci ceea ce nu mai exista si ca uneori pretul pentru a avea ceea ce iti doresti este chiar distrugerea lucrului dorit. Personajele sunt complexe, surprinzatoare, credibile si obtin afectiunea cititorului; si chiar daca de murit moare exact cine trebuie, esti atat de prins de poveste incat realizezi asta abia retrospectiv.

1. Mockingbird – Walter Tevis.

Daca ar fi sa aleg o carte care sa fie tradusa fara intarziere in limba romana, ar fi asta. Intr-o epoca in care omenirea a uitat sa citeasca si sa scrie, stingandu-se incet, intr-o stare de fericire indusa de droguri si de urmarirea spectacolelor de televiziune de tip sex si violenta, un om redescopera lectura si placerile acesteia, si asta ii schimba viata in mod inimaginabil. Germenii acestui viitor sunt semanati in prezentul in care noi stam azi de vorba, ceea ce face romanul sa fie infricosator, cum ii sade bine unui SF distopic. Cartea e scrisa simplu, alert, si contine cateva scene memorabile, de natura sa bantuie cititorul mult dupa ce a terminat-o, dar nu zic mai multe sa nu stric surpriza, ca poate se milostiveste cineva si o traduce si la noi.

_____

Rhetta

Babelor,

Cica sa zic top 5 carti SF. Eu. Pfff!
Asa ca m-am dus la Veta.
– Scrie tu, ca stii mai bine, am zis.
– Nu, ca ma machiez pentru diseara, a raspuns ea din spatele unor perdele de vopsea pe care si le pictase pe fata.
– Da’ eu nu stiu SF!, am spus.
– Ei si? a zis ea. Copiaza o lista de pe net…
Avea dreptate, dar totusi mi s-a parut o marlanie, si la urma urmei am citit ceva SF la viata mea. Doar ca nu mai tin minte ce. Deci zic asa:

1. Stanislav Lem – Solaris, pentru ca am inteles-o, desi este foarte desteapta.
2. Philip K. Dick – Do androids dream of electric sheep?, pentru ca e cu androizi.
3. Kazuo Ishiguro – Never let me go, pentru ca e extraordinar de bine scrisa.
4. HG Wells – Razboiul lumilor.
5. Habar n-am. Nu cartea, pur si simplu habar n-am.

_____

Strelnikov

1. Burroughs – Naked Lunch
2. Frank Herbert – God Emperor of Dune
3. Phil Dick – The Man in the High Castle
4. Zelazny – Lord of Light
5. Spinrad – The Men in the Jungle

nota bene: initial Herbert era number one [pt ca, trecand peste defecte minore, irlandezu asta ticnit chiar a avut o viziune] apoi m’am uitat un pic la raftu cu mainstream si mi’am dat seama ca, de fapt, Naked Lunch e science fiction pur. habar n’am ce ”mesaj social” isi inchipuie beatnicii ca e acolo, i see none, dar e o carte bestial scrisa, thats enough.

Cum s-a întâmplat ceva.

Babelor,

Mă ştiţi că am puteri paranormale. Adică conduc un Lotus, joc fotbal, locuiesc cu soră-mea, etc. Ei bine, tocmai încercam să aflu cu ajutorul lor cine a câştigat la blogfest, când din faţa blocului s-a auzit o hărmălaie. Ies pe balcon, mă uit, văd o veveriţă care plânge.
– Alo, strig, puţină linişte se poate?
Veveriţa, nimic. Plângea cu sughiţuri, i se zgâlţâia coada, privelişte nasoală.
– Ce e, de ce te zmiorcăi?, am întrebat-o.
– Mi-au furat aluneleeeee, a zis ea printre lacrimi.
Şi brusc am simţit aşa, ca un sentiment. Am intrat în casă, am dat un search pe google, am conclus că e vorba de milă, sau că am un puseu de tensiune.
– Veveriţo!, am urlat.
– Da, a răspuns veveriţa suflându-şi nasul într-o batistă uriaşă.
– Vino-ncoa!, am chemat-o.
Veveriţa n-a stat pe gânduri. Hop! într-un copac, de-acolo Hop! în altul, de-acolo Hop! pe balcon.
– Uite, am zis, cred că mi-e milă de tine. Puterile mele paranormale mi-au spus că alunele ţi-au fost furate de Cătălin Voicu, ca să plătească cu ele datoria de 200.000 de euro pe care o are la un băiat. N-o să le mai vezi în vecii vecilor, dar dacă vrei, îţi fac clătite.
Veveriţa a stat un minut pe gânduri, după care a mai stors vreo trei lacrimi, după care a zis „bine” şi eu m-am dus în bucătărie să mă ţin de promisiune.
M-am întors peste vreo jumătate de oră cu un teanc de clătite şi o piramidă de borcane de dulceaţă de vişine. Veveriţa dispăruse. Televizorul, la fel. Puterile mele paranormale îmi zic că veveriţa era de fapt Cătălin Voicu, ceea ce ar explica de ce cântărea 160 de kile, avea mustaţă şi purta un halat alb de casă.

Şi acum aş vrea să-mi explice cineva ce concluzii ar trebui să trag din toată tărăşenia. Şi dacă ar fi de preferat să sesizez DNA-ul, poliţia, parchetul, pe toate trei sau pe nici unul?

România ne vorbeşte

Babelor,

Devenind maniacă a televizorului acum că mi-am luat altul (adică iarăşi altul, pentru că jurasem să-l arunc pe geam pe ăla nou dacă West Ham pierde cu Wolverhapton, ceea ce normal că s-a întâmplat – 1:3), am văzut azi emisiunea lui Turcescu de pe Realitatea, numită „România ne vorbeşte” sau „România vorbeşte”, nu ştiu exact. Tema emisiunii era „România – o ţară murdară, murdară, murdară; au învăţat românii să fie ecologişti?”.

Şi n-am de zis decât atât: oare nimeni din redacţie, inclusiv Turcescu, nu ştie că între ecologism şi curăţenie există o diferenţă? Dacă nu, poate că ar fi indicat ca domnul Turcescu s-o întrebe pe fiică-sa, copil de nouă ani, despre care a zis că a făcut aşa ceva la şcoală.

PS: Dacă se dă în reluare, uitaţi-vă la primele cinci minute, în care o echipă a Realităţii bagă în direct oameni de pe stradă şi se întâmplă următoarele:

Robert Turcescu: Bună ziua!
Cetăţean: Ăăă, bună ziua… Cu cine vorbesc?
Turcescu: Sunt Robert Turcescu, în direct la Realitatea TV. Spuneţi-ne, cum este situaţia curăţeniei la Dumneavoastră în oraş?
Cetăţean: În Iaşi sau în Focşani?

Superb.

Ştiri pe scurt 26 martie

* Cetăţeanului Logan Vasilescu i s-a tăiat capul în staţia Romană a autobuzului 331. Ca să scape, criminalul s-a internat în spital.

* Ca să uite lumea că este informator al securităţii, Florin Piersic Senior se ţine de năzbâtii la Sala Palatului. I se asigură vizibilitate, ca să nu zică lumea că tocmai el e ăla.

* După ce i s-a tăiat capul în staţia lui 331, cetăţeanul Logan Vasilescu a violat o tânără de numai 12 ani. Tot în staţie la 331. După macabra faptă a scos un şuriu, i-a decupat tinerei sexul şi i l-a înfipt în cărţile lui Dan Puric, care tronează pe toate tarabele din piaţa Romană nu se ştie de ce.

* Să nu ne facem iluzii: Regimul comunist de România a fost sprijinit de poporul român fără rezerve, necondiţionat şi a căzut nu datorită dorinţei de libertate a mioriticului nostru popor, ci din cauza că munca cu scalvi este ineficientă.

* După viol, cetăţeanul Logan Vasilescu a declarat pentru o televiziune a lui Dan Voiculescu: Sunt persecutat politic, am să emigrez.

* Mircea Badea are dreptate: Nici o instanţă din România nu judecă fondul cazurilor de corupţie, ci numai arestul preventiv. Astfel avem mereu situaţia în care nu ştim cine e arestat, este judecat, ia un arest de 29 de zile, dupa care este eliberat pentru totdeauna.

* Celebrul Logan Vasilescu s-a înscris în PDL.

PUBLICITATE

* În clubul Fratelli, astăzi 26 martie ora 19, întâlnire cu bloggări din toată ţara. Vin şi Ion Iliescu, Adrian Năstase iar Rhetta Marx va ţine un discurs despre necesitatea purtării ciorapilor. Obligaţia chiar.

* Două tinere se uită după un  băiat talentat. Una zice: Nu ştiu câte minute să-i acord!! Cealaltă zice: Depinde ce vrei să ai după nouă luni!!!

CONTINUĂM ŞTIRILE

* Ion Iliescu e dovedit pe zi ce trece ca principal vinovat al crimelor din decembrie 1989. B1TV.

* Logan Vasilescu, de-acu’ cetăţean respectabil, s-a înscris în PSD şi are un blogg numit: Libertatea de expresie m-a salvat!!

SPORT

* Tot Steaua ia campionatul!!!

* Angelina Jolie se va transfera la echipa de hochei HC Clejani. Nu se ştie cum şi cu ce au ademenit-o ţiganii din comuna cu pricina.

WEATHER REPORT

* Numai Lorena Lupu ştie cum va fi vremea luni şi marţi. Joi plouă.

Analyze this!

Babelor,

Se întâmplă lucruri misterioase.
Adică: acum câteva zile, eu vorbeam despre Cătălin Voicu, ok? Că cum e el mişel, etc.
Buuun.

Şi ce văd eu astăzi? Că numele nostru apare pe blogul unui anumit Bobby Voicu, la o rubrică numită „Pe cine luăm la puricat săptămâna asta?”.

Vă daţi seama că primul meu gând a fost că s-a pus în mişcare caracatiţa PSD şi că vrea să ne cureţe. Bombe sub maşină, otravă în papanaşi, lame de ras în deodorant. Adică cam ce îmi face şi Veta zi de zi. Drept care am întrebat în stânga şi-n dreapta cine este acest Bobby Voicu şi care este relaţia sa cu Cătălin Voicu. Sunt tată şi fiu? Fiu şi tată? Socru şi nepot? Probabil că nu; am aflat, în cele din urmă, că Bobby Voicu e unul dintre cei mai cunoscuţi bloggeri din România (ceea ce nu cred neapărat, pentru că nu auzisem nicicând de el; singurul Bobby pe care îl ştiu este Bobby Păunescu, fiu, soţ, regizor) şi că în rubrica în care apărem noi se analizează un blog şi sunt date sugestii de îmbunătăţire. Ceea ce mi-ar conveni, pentru că ştiu că blogul nostru are anumite deficite (scrisul prea mic în comentarii, dacă e să mă iau după Marius, şi încă alte câteva chestii pe care le-am uitat).

Ei, aici intervine o problemă: ca să intrăm în gura şi vizorul lui Bobby Voicu, trebuie să supravieţuim unui vot. Drept care vă iau de guler şi vă rog să mergeţi pe blogul omului şi să ne votaţi, pentru ca el să ne dea apoi nişte sfaturi pe care noi să le citim cu atenţie şi să le discutăm timp de trei zile. După care, dacă ne înfrângem lenea milenară, poate chiar schimbăm ceva.

Votul e aici. Noi suntem surorile Marx. Bună seara.

PS: Îi mulţumim lui Tlön pentru încurajări. Şi bănuim că şi el ne mulţumeşte, sau cel puţin mie, eu fiind singura persoană care pune umlautul pe o. Mă înşel, dragă Strelnikov?