Zece albume.

Babelor,

Înainte de a face o scurtă vizită lumii viselor, vă provoc la un concurs: alcătuiţi un top ten ale celor mai bune albume (de muzică, nu de pictură). Eu îl voi puncta după criterii numai de mine ştiute, dar foarte bune, şi cea sau cel care va obţine cel mai mare punctaj se va alege cu un premiu care habar n-am în ce va consta.

Adaug că termenul „album” exclude albumele live şi compilaţiile.

Îi invit, în afară de vizitatorii obişnuiţi şi neobişnuiţi ai blogului nostru, în mod special pe Tlön, BTO, Decu, şi Deea.

Şi bineînţeles că încep cu topul meu, care este din păcate în afara concursului, că altfel ar câştiga (ordinea este niciuna):

1. The Walkmen – Everyone Who Pretended To Love You Is Gone
2. Pixies – Doolitle
3. Miles Davis – Kind of Blue
4. David Bowie – Outside
5. Pink Floyd – Animals
6. Nirvana – In Utero
7. Suede – Suede
8. Brian Eno – Another Green World
9. Rolling Stones – Sticky Fingers
10. Nick Cave & The Bad Seeds – Let Love In

Baftă,

Rhetta

Anunțuri

Puţină seriozitate!!!

Babelor,

Mă întreabă Veta deunăzi: Auzi soro, da’ care-i treaba cu grecii ăştia, ce fac, trag toată lumea în infern, după ei?

Era vreo nouă seara, călduţ, tocmai trecusem de Piaţa Amzei şi ne îndreptam spre Cafepedia Romana (sau Romană, nu ştiu exact), şi mi-am amintit că văzusem ştirile de la ora două de pe Realitatea, unde principala ştire externă era că americanii vor face o staţie spaţială care va alimenta întreaga planetă cu energie (prima ştire era despre un spital craiovean în care nişte conlocuitori agresaseră personalul şi furaseră din spital un muribund, care de altfel a şi murit între timp. A doua ştire era despre un domn care l-a tras de cămaşă (!!!!!!!!!!) pe un funcţionar din Galaţi, rupându-i-o).
Asta într-o zi în care Standard & Poor’s a făcut un downgrade al bondurilor portugheze la junk (şi pe cele ale Spaniei la AA cu perspectivă negativă) şi întreaga Europă se întreabă ce se va întâmpla cu biata Grecie. A, şi în care Medvedev a deschis partea din arhivele militare ruse în care este vorba despre masacrul de la Katyn, punând documentele la dispoziţia Poloniei.

Ce i-am zis Vetei nu mai ştiu exact, dar vă dau aici o analiză a lui Bill Emmott (din The Times) despre situaţia financiară a Europei şi perspectivele de viitor ale Greciei şi Germaniei. Şi pun lângă ea o analiză a lui Ambroise Evans-Pritchard (din The Daily Telegraph), care este ca de obicei pesimistă sau chiar alarmistă, dar totuşi foarte pertinentă.

Vă pup,

Rhetta

Rhetta Marx este chiar genialissima: Volumul ei de debut (Poèmes et autres jolies méchancetés) tocmai a aparut la Paris

Da, babelor

Cine n-are Rhette nici sa nu-ncerce sa-si cumpere, ca nu exista decât una. Rhetta Marx est unique.

Tocmai mi-a picat în mâna editia frantuzeasca a volumului de debut al Rhettei Marx. Epuizat în doua ore în ciuda unui tiraj de 400 000 de exemplare. Traducerea poeziei ei cred ca îi face cinste. Iat-o:

Le crépuscule du jour, long comme un fleuve tranquille

Comme une mélancolie, comme un regard malin

Fut déchiré soudain: un cri figea la ville !

Ah, mais c’est Azorel, mon adorable chien !

Il grelottait, le pauvre, blotti dans sa p’tite cage

Son portefeuille par terre, un os entre les dents…

Je vous rassure tout d’suite, il n’avait pas la rage

C’est juste son caractère (je sais, c’est énervant)

Mais ça va pas ? Lui dis-je. Il n’est même pas sept heures !

Qu’est-ce qu’il te prend ? T’as mal ? Une rhinopharyngite ?

Mais non, ma vieille, pardon, je suis juste mort de peur

Peut-être que mon os c’est de la dynamite.

Rhetta, daca nu îti dau astia premiul Goncourt, nu stiu ce fac.

În care Rhetta Marx aminteşte că e genială, de parcă cineva ar fi putut uita acest fapt.

Babelor,

Am scris o poezie ca să iau premiul pentru cea mai bună poezie. Iat-o:

Dimineaţa e prelungă
Ca un strigăt, ca o dungă,
Şi un câine nătăfleţ
Vesel dârdâie-n coteţ.

Îl cunosc: e Azorel,
Câinele cu portofel.
Care – caracter păros –
Molfăie încet un os,

Grijuliu să nu-l înghită:
Dacă e de dinamită?

Ştiri pe scurt 29 aprilie

* Andrea Marin la Geneva. A inventat nişte chiloţi cu elastic şi, pac!!, în toate ziarele doar aşa ca să mai vorbească lumea de ea. Noi o să-i spunem babei Deranj Manole de chiloţii ăştia şi aşa mai departe.

* Monedele locale, o măsură de combaterea crizei. În Anglia şi Argentina se aplică cu succes. La noi, cu un leu făgărăşan nu poţi cumpăra salam moldovean, cu doi lei transilvani nu vei putea cumpăra nimic, ci doar plăti taxa pe prostie locală.

* Libertatea fiecăruia dintre noi este dată de ceea ce ştim, nu de ceea ce nu ştim. (Vezi, Dulcedeea, cât de deştept sunt?)

* Cel care nu ştie îşi găseşte libertatea fugind de ceva. (!!!)

* Emisiunea Pâine şi Circ a lui Lucian Mândruţă. O ruşine.

* Rolling Stones îi va copia pe Holograf şi va  face reclamă la turism în Copşa Mică.

* Puţină lume ştie: Din 2006 a fost inventată Zmeura de Aur pentru filmele franţuzeşti. La noi e greu să organizezi aşa ceva, pentru că devine normală întrebarea: Care filme scapă de zmeură?

* Sandra Bullock vrea să adopte un copil. După care se va înscrie în PDL, ca să lucreze cu Teo la un program idiot.

PUBLICITATE

* Astăzi fără reclame, în semn de protest. Vrem să atragem atenţia că publicitatea de pe micile ecrane nu este făcută pentru telespectatori, care nu cumpără reclamă neam, ci sunt bani, şpăgi, pentru ca televiziunile să ne toarne în cap căcaturi gen Pâine şi Circ, Trăzniţi în NATO, Premiile VIP sau aventurile lui Cristian Borcea.

CONTINUĂM ŞTIRILE

* Shakira va cânta în deschiderea CM de fotbal din Africa de Sud. Versurile cântecului său, compuse de cetăţeanul Ispravă Dumitru din Bucureşti, sunt adresate, normal, Dulcedeei. Le reproducem: „Dulcedeea, să scăpărăm un chibrit/Răsăritu-i aproape/Cinşpe copii dac-avem/În euro să se îngroape./ Dacă nu scăpărăm noi chibritul/Cine altcineva să o facă?/După ce incendiem tot oraşul/Guguştiucii încep să ne placă./ Poate în final răsare soarele/Nu ştim exact/Portăreasa care fură chibrite/ A făcut alaltăieri un infarct.”

* Courtney Love vinde drepturile asupra muzicii lui Cobain. Le va cumpăra PSD.

SPORT

* Norul islandez a întunecat toate stadioanele şi sălile din Europa. România s-a clasat pe locul 4 din 3 ţări participante.

WEATHER REPORT

* Apropiatul faliment al României va răci zonele de şes, de munte şi de litoral. Cam cu 30 de grade.

A SUIVRE

Never liked ‘em anyway…

Babelor,

Postarea asta va fi scurtă şi idioată şi îmi va face multă bucurie. Vroiam doar să scot limba la ăia care au ţinut cu Barcelona în seara asta (e vorba despre fotbal, Ana, cu scuzele de rigoare; dacă ai citit până aici, poţi continua, că nu mai e mult, şi vine şi un clip).

Bravo, Inter! Şi felicitările mele atât mie însămi cât şi soră-mii, Petroniei, lui Rechinroll şi lui Alexandru pentru că am ajuns la a 800-a postare. Multe înainte!

Kilometru de postare, ştiu, iertare

Oamenilor,

Asta este o postare scrisă nu pentru obişnuiţii casei, ci pentru eventualii cititori accidentali, inocenţi. (Da, încerc iar să văd dacă am înţeles chestia cu SEO, se poate glumi pe tema asta. Calibrare.)

În seara asta despre cărţi cu poze. Ştiu, deja vă tresaltă inima de bucurie ca-n basme, că ceilalţi cam despre cărţoaie serioase scriu când îi apucă. Vă lasă gura apă că o să recomand niscaiva cărţi de colorat sau minunile Tiei Peltz. No, îmi pare rău, o să fac ceva opus, anume o să vă sfătuiesc să vă abţineţi. Bântuie de ceva timp un fenomen îngrijorător, cu atât mai greţos cu cât este mascat sub iluzia unui bine făcut societăţii însetate de cultură. Dar hai să procedăm altfel, cu puţină maieutică. Aţi cumpărat în ultimul an măcar trei (3) ziare pentru informaţia din ele? Da, exact spre subiectul cărţilor vândute la pachet cu ziarele mă îndrept. Frână, am ajuns.

Mie fenomenul îmi provoacă râs prin însăşi natura lui. Turmă, poftim nutreţ. O, dar ce foame de cultură! Vedeţi mă, românul s-a născut intelectual. Dar să analizăm metodic: contextul, dezvoltarea fenomenului, ramurile şi particularităţile uneia dintre ele, care mă tot loveşte sâcâitor în cap.

Contextul: într-o ţară în care poate exista OTV, în mod normal n-ar fi nimic mai îmbucurător decât dumicaţi de cultură dietetică (uşor de digerat şi apoi de excretat într-un colţ de casă, spre adunarea prafului atât de abundent în spaţiul carpato-danubiano-pontic încât ar trebui să fie recunoscut ca cea mai importantă bogăţie naturală – poate aşa tentăm pe alţii să ne scape de el ca de aurul de la Roşia Montană). Servite poporului dimineaţa, între micul dejun şi intrarea la serviciu, adică în timpii morţi. Bun. Dar dacă aproape toate ziarele sunt lovite de acest avânt generos de a culturaliza naţiunea, e evident că nu despre asta e vorba. Ştim, nu suntem naivi, mai departe.

Dezvoltarea fenomenului a avut un evident caracter epidemic. De la un ziar la aproape toate, într-o contaminare generală cu taloane, premii, trageri la sorţi şi altele. Atacul s-a organizat pe serii şi colecţii (decorative, cum să nu? „Ediţii de lux” cu greşeli de tipar şi hârtie uneori urâtă.) Totodată, infecţia s-a extins rapid de la literatură la alte organe, următoarea victimă fiind arta. Gata, s-a încheiat introducerea. La ramura asta voiam să ajung (pe cea beletristică nu o cunosc destul încât să mă indigneze şi oricum nu e periculoasă).

În ultimele luni am tot luat contact accidental cu ceea ce sforăitorilor ăstora de le editează le place să numească „albume de artă”: colecţia „Adevărul”. De fiecare dată, cu intenţii bune din partea oamenilor („Uite, mi-am luat asta. Răsfoieşte-o şi tu, zi-mi ce-i de capul ei.”) De fiecare dată, răspunsul meu pentru cei apropiaţi: „Căcat, asta e de capul ei.” Pentru cei care trebuie menajaţi, o formulare mai diplomată. Le înapoiez cu câte o erată.

Da, prezentare grafică ok. Reproduceri multe, bune, culori destul de fidele. Hârtie lucioasă (mamă ce-o urăsc la cărţile serioase, le face atât de greu de fotografiat!) Informaţie adunată la un loc, acces facil. În condiţiile astea, trebuie să fii nesimţit să mai ceri fraze logice, lipsite de contradicţii generate de traducători cu capul în buzunar sau cine ştie pe sub ce mese. Sau să ceri traduceri în sine, pentru că sunt expresii şi cuvinte trântite cu copy-paste din ediţiile originale de se cruceşte omul cine-o fi „San Giovannino” ăsta (Sf. Ioan copil, mda) sau ce nume ciudat avea ăsta, „Bottega del’ Ghirlandaio” (adică atelierul lui Ghirlandaio, pe care-l chema nu „Bodegă”, cum ar putea crede omul, ci un mult mai inofensiv Domenico). Două exemple aleatorii, din primul volum al minunatului demers cultural, cel dedicat lui Michelangelo. Unul în care tâmpeniile de exprimare şi lenea de a traduce cu Wikipedia şi un dicţionar italian deschise sunt microscopice ca gravitate pe lângă o enormitate de prostie („Apelăm la un specialist?” „Nu-i nevoie, merge şi aşa, ce poate să fie atât de greu?”) care, spre deosebire de celelalte, nu e numai penibilă. E gravă, deoarece pulverizează cronologia Renaşterii şi dezinformează.

Pe scurt, cine nu ştie că italienii numesc secolele după cifra sutelor mai bine se apucă de cur şi sare în sus decât de tradus albume de artă scrise de italieni. Iese măcel în adevărul istoric, în logică şi în mintea cui citeşte şi nu ştie de ce acum Michelangelo ţopăie în secolul al XIV-lea şi pe urmă sare în 1490 (ioi, zicea cineva că a crescut speranţa de viaţă în modernitate? Păi uite la ăsta!)

Mulţumesc reprezentanţilor editurii pentru asigurarea că a fost vorba de nişte accidente care nu se vor repeta. Am dat o a doua şansă, ceea ce de obicei după asemenea bâte în bălţi nu prea fac. Cel mai recent exemplar care mi s-a arătat – „Louvre” (s-a trecut la muzee între timp). Exemple tot pe scurt, că probabil v-aţi plictisit. „Fire libertină”, despre un director al muzeului. Fără nici o legătură cu nimic din context. Scris când „marele Luvru”, când „Grand Louvre” – primul este doar un adjectiv pe lângă un substantiv propriu românizat (mda), al doilea numele unuia din cele mai ample programe de reorganizare, sistematizare şi modificare a unui muzeu, între 1981-1999 (da da da, piramida).

Alăturări de limbaj pretenţios cu scăpări colocviale, la câteva rânduri distanţă („condiţionează apariţia repertoriului figurativ modern” – chestie pe care, à propos, nu poţi s-o spui despre viaţa unui sfânt, dacă eşti întreg la cap şi mai ţii minte la mijlocul frazei care a fost subiectul pe care l-ai pus la începutul ei – şi „cele trei povestioare din josul tabloului” – care este de fapt un panou tempera pe lemn, nu un tablou, şi cu siguranţă la 313×163 cm nu e o „icoană minoră”.) Şi deja caracteristicile prostii de traducere, lene, incompetenţă, lipsă de interes pentru calitatea lucrului pentru care oricum pierzi nişte timp şi pe care ţi-l asumi.

Aşa că revenim la ce afirmam mai sus: trebuie să fii nesimţit să mai ceri ceva la cât de drăgălaş arată albumele şi la ce preţ mic au. Eu vă zic: fiţi nesimţiţi. Cu banii ăia mai degrabă beţi o bere.

Disclaimer: Această postare este, ştiu, cea mai lungă pe care am scris-o vreodată aici. Cer scuze nervilor voştri. De data asta, atipic, am vrut să explic nişte chestii. Că sunt proaste, ştiaţi desigur. Trebuia să exemplificăm puţin de ce.