Kilometru de postare, ştiu, iertare

Oamenilor,

Asta este o postare scrisă nu pentru obişnuiţii casei, ci pentru eventualii cititori accidentali, inocenţi. (Da, încerc iar să văd dacă am înţeles chestia cu SEO, se poate glumi pe tema asta. Calibrare.)

În seara asta despre cărţi cu poze. Ştiu, deja vă tresaltă inima de bucurie ca-n basme, că ceilalţi cam despre cărţoaie serioase scriu când îi apucă. Vă lasă gura apă că o să recomand niscaiva cărţi de colorat sau minunile Tiei Peltz. No, îmi pare rău, o să fac ceva opus, anume o să vă sfătuiesc să vă abţineţi. Bântuie de ceva timp un fenomen îngrijorător, cu atât mai greţos cu cât este mascat sub iluzia unui bine făcut societăţii însetate de cultură. Dar hai să procedăm altfel, cu puţină maieutică. Aţi cumpărat în ultimul an măcar trei (3) ziare pentru informaţia din ele? Da, exact spre subiectul cărţilor vândute la pachet cu ziarele mă îndrept. Frână, am ajuns.

Mie fenomenul îmi provoacă râs prin însăşi natura lui. Turmă, poftim nutreţ. O, dar ce foame de cultură! Vedeţi mă, românul s-a născut intelectual. Dar să analizăm metodic: contextul, dezvoltarea fenomenului, ramurile şi particularităţile uneia dintre ele, care mă tot loveşte sâcâitor în cap.

Contextul: într-o ţară în care poate exista OTV, în mod normal n-ar fi nimic mai îmbucurător decât dumicaţi de cultură dietetică (uşor de digerat şi apoi de excretat într-un colţ de casă, spre adunarea prafului atât de abundent în spaţiul carpato-danubiano-pontic încât ar trebui să fie recunoscut ca cea mai importantă bogăţie naturală – poate aşa tentăm pe alţii să ne scape de el ca de aurul de la Roşia Montană). Servite poporului dimineaţa, între micul dejun şi intrarea la serviciu, adică în timpii morţi. Bun. Dar dacă aproape toate ziarele sunt lovite de acest avânt generos de a culturaliza naţiunea, e evident că nu despre asta e vorba. Ştim, nu suntem naivi, mai departe.

Dezvoltarea fenomenului a avut un evident caracter epidemic. De la un ziar la aproape toate, într-o contaminare generală cu taloane, premii, trageri la sorţi şi altele. Atacul s-a organizat pe serii şi colecţii (decorative, cum să nu? „Ediţii de lux” cu greşeli de tipar şi hârtie uneori urâtă.) Totodată, infecţia s-a extins rapid de la literatură la alte organe, următoarea victimă fiind arta. Gata, s-a încheiat introducerea. La ramura asta voiam să ajung (pe cea beletristică nu o cunosc destul încât să mă indigneze şi oricum nu e periculoasă).

În ultimele luni am tot luat contact accidental cu ceea ce sforăitorilor ăstora de le editează le place să numească „albume de artă”: colecţia „Adevărul”. De fiecare dată, cu intenţii bune din partea oamenilor („Uite, mi-am luat asta. Răsfoieşte-o şi tu, zi-mi ce-i de capul ei.”) De fiecare dată, răspunsul meu pentru cei apropiaţi: „Căcat, asta e de capul ei.” Pentru cei care trebuie menajaţi, o formulare mai diplomată. Le înapoiez cu câte o erată.

Da, prezentare grafică ok. Reproduceri multe, bune, culori destul de fidele. Hârtie lucioasă (mamă ce-o urăsc la cărţile serioase, le face atât de greu de fotografiat!) Informaţie adunată la un loc, acces facil. În condiţiile astea, trebuie să fii nesimţit să mai ceri fraze logice, lipsite de contradicţii generate de traducători cu capul în buzunar sau cine ştie pe sub ce mese. Sau să ceri traduceri în sine, pentru că sunt expresii şi cuvinte trântite cu copy-paste din ediţiile originale de se cruceşte omul cine-o fi „San Giovannino” ăsta (Sf. Ioan copil, mda) sau ce nume ciudat avea ăsta, „Bottega del’ Ghirlandaio” (adică atelierul lui Ghirlandaio, pe care-l chema nu „Bodegă”, cum ar putea crede omul, ci un mult mai inofensiv Domenico). Două exemple aleatorii, din primul volum al minunatului demers cultural, cel dedicat lui Michelangelo. Unul în care tâmpeniile de exprimare şi lenea de a traduce cu Wikipedia şi un dicţionar italian deschise sunt microscopice ca gravitate pe lângă o enormitate de prostie („Apelăm la un specialist?” „Nu-i nevoie, merge şi aşa, ce poate să fie atât de greu?”) care, spre deosebire de celelalte, nu e numai penibilă. E gravă, deoarece pulverizează cronologia Renaşterii şi dezinformează.

Pe scurt, cine nu ştie că italienii numesc secolele după cifra sutelor mai bine se apucă de cur şi sare în sus decât de tradus albume de artă scrise de italieni. Iese măcel în adevărul istoric, în logică şi în mintea cui citeşte şi nu ştie de ce acum Michelangelo ţopăie în secolul al XIV-lea şi pe urmă sare în 1490 (ioi, zicea cineva că a crescut speranţa de viaţă în modernitate? Păi uite la ăsta!)

Mulţumesc reprezentanţilor editurii pentru asigurarea că a fost vorba de nişte accidente care nu se vor repeta. Am dat o a doua şansă, ceea ce de obicei după asemenea bâte în bălţi nu prea fac. Cel mai recent exemplar care mi s-a arătat – „Louvre” (s-a trecut la muzee între timp). Exemple tot pe scurt, că probabil v-aţi plictisit. „Fire libertină”, despre un director al muzeului. Fără nici o legătură cu nimic din context. Scris când „marele Luvru”, când „Grand Louvre” – primul este doar un adjectiv pe lângă un substantiv propriu românizat (mda), al doilea numele unuia din cele mai ample programe de reorganizare, sistematizare şi modificare a unui muzeu, între 1981-1999 (da da da, piramida).

Alăturări de limbaj pretenţios cu scăpări colocviale, la câteva rânduri distanţă („condiţionează apariţia repertoriului figurativ modern” – chestie pe care, à propos, nu poţi s-o spui despre viaţa unui sfânt, dacă eşti întreg la cap şi mai ţii minte la mijlocul frazei care a fost subiectul pe care l-ai pus la începutul ei – şi „cele trei povestioare din josul tabloului” – care este de fapt un panou tempera pe lemn, nu un tablou, şi cu siguranţă la 313×163 cm nu e o „icoană minoră”.) Şi deja caracteristicile prostii de traducere, lene, incompetenţă, lipsă de interes pentru calitatea lucrului pentru care oricum pierzi nişte timp şi pe care ţi-l asumi.

Aşa că revenim la ce afirmam mai sus: trebuie să fii nesimţit să mai ceri ceva la cât de drăgălaş arată albumele şi la ce preţ mic au. Eu vă zic: fiţi nesimţiţi. Cu banii ăia mai degrabă beţi o bere.

Disclaimer: Această postare este, ştiu, cea mai lungă pe care am scris-o vreodată aici. Cer scuze nervilor voştri. De data asta, atipic, am vrut să explic nişte chestii. Că sunt proaste, ştiaţi desigur. Trebuia să exemplificăm puţin de ce.

39 comentarii

  1. Eu am o oarescare dilema in legatura cu subiectul. Pe de o parte, mi se pare fain ca mai scapa cite ceva de citit prin clasa muncitoare. Apoi, cartile adunate la prafuit prin biblioteci s’ar putea sa tenteze la un moment dat un plod in faza in care inca isi mai zeifica parintii. Cum ar veni, e o potentiala capcana, mica, ce’i drept, cu sectiune eficace infinitezimala (ca sa ramin fizician), dar e acolo.

    De partea cealalta, ma scoate si pe mine din minti pretentia. De lux, in primul rind. Macar aia de la Cotidianul isi vind cartile exact asa cum sint, de consum. Cum e Petit Poche’ul francez. Astia de la Adevarul vin si vind umplutura de biblioteca, simulacre de elitism, sa se imbete muncitorul cu senzatia ca e si el rasat pentru ca are carti legate in piele (ecologica). Dupa care vin short-cut’urile despre care zici: traducere infecta, hirtie care o sa reziste fix 10 ani, editare oribila.

    Una peste alta nu prea stiu ce sa zic. E bine pentru ca sint ieftine si reduc unul din motivele distantarii de carte, pretul, e rau pentru ca lasa senzatia ca aia e cultura, rafinamentul. Vechea dilema: faci doar arta inalta pentru a nu minji arta, cu riscul de a lasa majoritatea in mocirla, sau incerci sa ii scoti de acolo cu riscul de a umple de bale arta?

  2. Marius, orice-ar fi, demersul Petroniei este lăudabil, şi stilul expunerii admirabil. Sau invers.

  3. Marius, dilema asta am avut-o şi eu şi ea m-a oprit de multe ori să spun celor care m-au întrebat despre cărţile astea. Nu e vorba numai de faptul că mi-ar plăcea ca biblioteca pe care o s-o las în urmă să poarte amprenta mea, a călătoriilor, aniversărilor, bucuriilor şi anticariatelor mele preferate, în loc să pară cumpărată în bloc, de-antregul. Tu-ţi dai seama că, teoretic, cititorii care colecţionează seriile întregi formează la momentul ăsta X biblioteci identice în toată ţara? Nu te ia cu tremurici? E îngrozitor.
    Dar mai e vorba şi de asta, Marius: au greşeli, astea pe care am pus eu mâna. Toate. Unele greşeli sunt atât de mari şi dovedesc de fapt aşa scârbă faţă de cultură încât n-aş vrea ca un copil (cum bine dai tu exemplu) să dea peste cărţile astea înainte să ştie să se apere de ce-i în ele.
    N-avem nevoie de încă mai multă cultură făcută de mântuială, Marius. Asta e de fapt problema fenomenului ăstuia în întregime.

  4. Şi Marius, ca să răspund dilemei din finalul comentariului tău: faci artă şi cultură pentru toată lumea. Dar responsabil. Nu?

  5. Erată: de-a-ntregul, pe undeva prin primul meu comentariu.

  6. Cărţile de la Adevărul se tipăresc în China. Da, chinezii făceau nişte maieuri TETRA excelente dar la hârtia pe care tipăresc cărţile nu mă pronunţ!
    Petronia, o duduie, traducătoare la o editură importantă mi-a cerut manuscrisul da la Comisia ZÜRICH. Peste vreo două săptămâni o întreb dacă i-a plăcut. Zice senină:
    -A, dar eu nu citesc! Detest cititul! Manuscrisul l-am cerut pentru prietenul meu!
    -Cum adică, eşti traducătoare dar deteşti cititul?
    -A, traduc cărţi tehnice despre pompe de căldură, îngrijirea plantelor, ameliorarea solurilor sărăturoase, motoare pentru ambarcaţiuni mici. Am tradus şi ceva cărţi de psihologie.
    -Păi, eşti ingineră sau psiholoagă?
    -Sunt studentă la finanţe-bănci…

  7. Doina, dacă identific studenta la finanţe-bănci care s-a dus în Bamboo cu banii primiţi pe traducerile albumelor de artă, o scalpez.
    Eu când am de tradus ceva şi din domeniul meu de interes trebuie să mă documentez uneori, că nu poţi să le ştii pe toate şi te miri ce greşeli puteau să-ţi scape dacă nu cercetai. Când ajut cu traduceri din domenii străine mie, stau cu 3 dicţionare şi 10 tabs deschise pe net. Durează de două ori mai mult decât aproximarea după ureche şi e obositor ca naiba. Bieţii traducători, pentru nişte amărâte de albume de artă să se chinuie aşa? Dă-le dracului, şi aşa mulţi văd puţini cunosc. Unul din motto-urile naţionale.

  8. mai, petronio, sincer..eu am cumparat toata colectia albumelor de arta pentru fiica-mea. ca nah, bibioteca nu mai am, (o intreaga istorie cu mutari) cele citeva 70 de carti care salasluiesc pe politele din cortul meu sint achizitii din ultimii 3 ani. demersul astora de la adevarul mie mi se pare insa ok. in schimb da, sint de acord ca traducerile lasa de dorit.
    si nu numai aici ci si la alte edituri…am dat eu peste romane care devin neinteligibile ….las’ domne’ ca merge, cam asa ceva…oricum se tiparesc tot felul de carti care de care mai ciudate, inepte…carti la kil. cred ca ar trebui invers…cartile proaste sa fie scumpe cele valoroase ieftine.

  9. De regulă sunt cinic şi întunecat în cerul gurii, dar de data asta parcă aş fi mai îngăduitor. La urma urmei, ăsta să fie răul cel mai mare, că scot ziarele cărţi din astea. Măcar sunt ieftine şi, cine ştie, poate cu ocazia asta se mai lipeşte ceva şi de mitocănimea care nu pune de regula mâna pe carte decât, cel mult, vorba bancului, ca să facă cornete pentru seminţe. Cât despre greşeli, se văd destule la case mult mai mari şi care scot produse mai scumpe. Tocmai citeam un volum al unui autor renumit, scos de o editură din primele 3-4 ca pretenţii şi unde-s greşeli de tipar de mai mare dragul. Şi mai costă şi un vagon de bani. Nu dau nume, da’ persoane importante cu toatele.

  10. Si iata, Petronio, cum apar inca 2 argumente pro-fenomen. Ce ne facem?

    Sa vedem… cica greselile, lascamergeasaismul, durerea in fund pentru rezultat ar fi prezent si in mainstream’ul editorial romanesc, asa ca ce rost are sa ne luam exact de astea (care mai sint si ieftine, accesibile). Apoi, mai zice Meea, oricum se publica tone de aiureli, carti inutile, carti care nu conteaza, cu sau fara greseli.

    Ha? Cum raspundem la asta?

    La al doilea argument nu prea am ce sa zic. E treaba editorilor daca isi risca banii pe orice.

    La primul as zice ca diferenta intre o editie normala si una populara este ca aia populara ajunge, de regula, la persoane mai putin pregatite sa se pazeasca de erori. Cine cumpara o carte „normala” o cumpara, de obicei, pentru ca o vrea. Pe aia. Nu de alta, da’ preturile sint asa de mari incit fac aventura culturala destul de greu de satisfacut. In consecinta, bibliotecile personale formate din volume „normale” sint foarte personale, isi reflecta creatorul.

    In cazul bibliotecii „la oferta”, ea vine la pachet. La citeva pachete, mai exact. Si, daca mai credem in povestea aia in care cartile citite ne definesc, avem, potential, citeva mii de familii care, in urma lecturii, vor fi definite de exact aceleasi cuvinte, in aceeasi ordine, cu aceeasi topica. Te cam ia cu tremurici, dupa cum observa si Petronia.

    (O corectura. Azinoapte eram adormit si am botezat colectia „Livre de Poche” cu un nume nu tocmai indepartat dar, totusi, eronat)

  11. eu sunt de acord cu MBadragan oarecum. traim totusi intr-o tara (sau lume, ma rog, eu am iesit de doua ori din romania si am stat in casa cititndu-mi cartile aduse.. din romania:D) in care la televizor il vezi pe gigi becali si fete despuiate, pe internet gasesti…. ce cauti, la radio auzi farse imbecile si ziarele .. tot cu gigi si fete despuiate sunt. cred ca e destul de greu pentru un copil sa ajunga sa fie interesat de carti. pentru mine, faptul ca toate cartile astea.. prost traduse, cu greseli… etc etc.. cirucla libere prin lume este un motiv de .. aproape bucurie. poate va deschide apetitul cuiva pentru cultura.

  12. Clara, mai e un aspect care trebuie discutat. Efectele. Exista unele pe termen scurt, aici intra faptul ca unii oameni, fara acces la carti din motive de pret, ajung sa mai puna mina pe o carte, si unele pe trmen lung. Erorile tind sa creeze efecte din ultima categorie. Daca o eroare de tiparire sau hirtia proasta nu fac foarte mult rau, cele de traducere sau informatiile eronate despre care vorbea Petronia in postare pot altera adevarul. Stiu, nimeni nu o sa foloseasca intr’o dezbatere despre Renastere citate dintr’un album de arta publicat la Adevarul. Totusi!

    Sa nu uitam ca, mai nou, in loc de cirese se scrie ciresi (conform DOOM). Si alte aberatii. Lasat liber si necriticat fenomenul, putem ajunge la o rescriere lenta a istoriei. Cam ca in 1984 doar ca o sa dureze mai mult.

    In plus, cum spuneam si mai sus azinoapte, sa nu uitam de caracterul formativ al cartilor.

  13. ai dreptate la unele aspecte, dar daca vorbim despre beletristica deseori e mai relevant mesajul transmis de carti, ideile vehiculate, etc. forma oricum se pastreaza greu in… aceeasi forma :))
    mie mi s-a intamplat sa citesc carti traduse in lb romana si apoi sa le citesc in original si sa descopar inadvertente. sunt unele carti la care dc stii limba din care sunt traduse te si prinzi ca sunt traduse gresit. e drept ca e important si/sau frumos sa citezi o carte tradusa bine, dar ma gandesc… ce poti sa-i faci unei carti precum 1984? sau maestrul si margareta, sau atatea si atatea alte titluri care sunt mult mai mult decat pluralul de la cireasa.

    parerea mea este ca daca vorbim despre carti de istorie, critica si altele de acelasi tip este importanta sa nu existe asa multe greseli. daca vorbim despre beletristica… adevarul la care faci referire nu exista. eu n-am citit carti din colectiile de mai sus dar cred ca e imposibil ca o traducere/ editare proasta sa distruga absolut orice urma de idee sau de atmosfera dintr-o carte

    pe mine ma dernajeaza toata chestiunea asta cu ziarele si cartile lor din motivul expus de petronia, cu bibliotecile identice. cand eram in facultate aparuse colectia cotidianul si dupa ce ca la litere citeam toti aceleasi carti in acelasi timp, ca erau in bibliografie, ma speria sa vad ca citesc si .. din afara programei tot aceleasi carti. toate. saptamana asta se citeste truman capote si saptamana viitoare citim toti.. nu mai stiu ce. toti deodata… toti in pas de defilare
    dar ii prefer pe oameni asa decat uitandu-se la otv. parca mai exista sanse

  14. ba babelor, v-ati sminti de tot.
    1. clara: esti in eroare grava. o carte cum ar fi maestrul si margareta poate fi fututa grav, dar grav de tot de o traducere cretina. de asta mi-am dat seama chiar si io, care nu stiu o boaba ruseste. mi-am cumparat doua editii ale cartii asteia si crede-ma, a doua era atat de prost tradusa incat, inafara de faptul ca m-am enervat si i-am scris lui bulgakov sa nu mai lase in viata lui romanii sa ii traduca cartile, am scris si la humanitas si i-am balacarit exact asa cum meritau.
    o carte e o opera de arta. nu stiu, zic. cand o traduci, e ca si cum copiezi cina cea de taina, ca sa o ai si tu acasa, na, deasupra mesei din sufragerie. si daca in loc sa iti iasa cina cea de taina iti iese rapirea din serai, crede-ma, e o problema. mare!
    tu, ca cititor roman nestiitor de rusa nu o sa intelegi niciodata si n-o sa il simti niciodata pe bulgakov asa cum era, daca citesti o traducere a lui facuta de cineva care habar n-are. poti foarte bine sa crezi ca ai citit maestrul si margareta de dan brown, de ian mcgregor sau de mihaela radulescu.
    wtf??? o traducere proasta fute orice!

    pe de alta parte, sunt de acord cu tine. da-ti ba carti romanilor de rand, chiar si prost traduse, chiar si prost editate, chiar si pe hartie proasta, chiar si daca le citesc toti in aceeasi zi (ce dracu o fi rau in asta? au si oamenii despre ce vorbi in ziua aia, decat sa vorbeasca despre capatos si bianca lu’ bote), chiar si daca nu inteleg nimic din ele. macar retin un nume, un oras, o idee cu care se identifica afectiv, ma rog etc
    ca nu toata lumea are in casa moliere de la hachette din 1886. cacat.

    eu, daca vad macar un copil dintr-o mie ca inchide combina in care urla manele si deschide coliba unchiului tom de la adevarul, ma cac pe mine de bucurie. bine, la mine in bloc toti copiii citesc tot felul de carti, fiecare de pe unde le are, ca altfel ii blestem sa le pice mobilele si tigarile in veceu, sa li se lungeasca fustele cu un kilometru (la fete) si sa li se transforme toate manelele in beethoven. le-am facut o data si nu le-a placut.

  15. cacat, am facut niste greseli de ortografie, n-am vrut.
    ! am scris da-ti in loc de dati! ma duc sa ma bag cu capul sub rotile unui avion de la wizz air. hai ca se pregateste unul sa decoleze.
    desi… daca stau sa ma gandesc, peste ceva vreme (si nu multa) varianta asta o sa fie cea corecta. iar eu o sa fiu elogiata pentru ca am sustinut-o inca de la inceput. ha!

  16. Clara, diferenta intre beletristica si cartile de informare a punctat-o Marius foarte bine (cât rău fac, despre asta e vorba – am scris şi în postare, beletristica are avantajul că e inofensivă, tradusă incompetent. Deşi e tristă, aşa cum observa Ana Poker). Poate cel care citeşte albumul ăla de artă nu ştie nimic despre subiect. Vrea să afle. Citeşte albumul. Nu se documentează mai departe din alte surse, că n-are timp, ceea ce e perfect normal. Şi se trezeşte într-o conversaţie vorbind despre Conciliul celor Treizeci în loc de ditamai Conciliul din Trento, care a schimbat istoria religioasă a Europei. Nu dă foc editurii şi casei de traduceri?!
    Sunt multe, foarte multe greşeli stupide, de formulare, de traducere. Dar sunt şi unele pentru eliminarea cărora Wikipedia era suficientă şi care, rămase în text, îl fac de-a dreptul nociv.

    Ana Poker, e foarte adevărat şi ce ai observat tu despre beletristică. Nu e mai puţin revoltător, dar măcar nu spune tâmpenii. Am avut şi eu o crampă pe scoarţa cerebrală la „da-ţi”, dar nu e nici de sabotat avioanele. Şi apoi, imaginează-ţi că un asemenea incident ar afecta orice aeroport românesc iremediabil. Probabil s-ar bloca totul pentru 6 luni, că ştim să facem faţă situaţiilor de criză. Aşa că zic să stai liniştită şi să-ţi pregăteşti discursul de primire în Academie, cum bine ai prevăzut.

  17. doamna poker, nu am inteles dc la partea la care erati de acord cu mine erati ironica 😀
    o traducere proasta de …literatura strica totul pentru dumnevoastra
    pentru ceilalti.. haide sa zicem si pentru mine ca nici eu nu am, vorba aia, ‘nici geniul, nici varsta, nici condeiul si nici situata dumitale’ 😀 o carte tradusa prost este mult mult mult mult mai mult decat nici o carte
    si probabil multi dintre cei care cumpara cartile astea de la ziare nici nu lucreaza cu nuante, subtilitati si asa mai departe
    deci nu vad cum ar fi mai rau. cand e evident mai bine

    petronia- ai dreptate. despre cartile care ofera in primul rand informatie si nu/ mai apoi emotii nu discut

  18. O sa revin, cu riscul sa’mi iau bolovani in cap, la problema mea principala cu genul de colectie a la „Adevarul”. Si anume, ma scoate din sarite pentru ca vinde o pretentie, o fantasma. Vinde bovarism. Colectiile de la „Adevarul” (includ aici si albumele de arta, cd’urile cu muzica simfonica) sint precum Costel Busuioc pe post de cintaret de opera (sper sa nu stiti cine este Costel Busuioc), precum cartile „Invata sa fii un manager genial in 10 lectii”, precum emisiunile de facut vedete de la TV.

    Omul de rind viseaza sa fie mic burghez. Iar micul burghez viseaza sa fie nobil. In zilele noastre, pentru a’si implini visul isi cumpara telefon cu 3G si multe functii si colectii de carti legate in piele ecologica, CDuri cu Mozart in interpretari oribile, albume de arta cu 10 poze pe care le gasesti oricind pe artchive.com. Nu e nimic rau in a incerca sa ajunga mai sus. Dar este dezastruos, atit pentru el cit si pentru ceilalti, sa arda etapele.

    La naiba, toata plictiseala si lipsa de sens a vietii din vremurile noastre este rezultatul vinzarii de astfel de visuri fara acoperire, a arderii haotice a etapelor. Fenomenul nu e nou, doar la noi a ajuns mai tirziu. Dar asta nu’l face cu nimic mai acceptabil.

    Voi ziceti ca e misto ca mai pune si tugulanul mina pe o carte si are despre ce sa vorbeasca, mai schimba subiectul. O fi. Pentru mine este important, mai important, si faptul ca fenomenul asta ii stimuleaza, pe linga cei 3 neuroni legati in sinapse, o abordare defectuoasa a vietii. Cistigul, doar potential si marunt, este anihilat de pierderi.

  19. Clara, îi dau dreptate Anei, pentru că am experienţă. Ea constă în citirea lui Dostoievski în germană, mai exact, a Fraţilor Karamazov. O traducere de pe la 1905, care exact aşa şi suna, şi pe care nu am avut puterea psihică să o citesc până la capăt. Şi orice s-ar zice, capacităţile mele sunt destul de mari, aproape infinite.

    Adaug şi o afirmaţie generală: de fapt, cărţile alea nu fac nici un rău nimănui, pentru că oricum nu le citeşte nici dracu’. Sunt cărţi de pus în bibliotecă şi atât.

  20. Rhetto, fac rau tocmai pentru ca sint facute exclusiv pentru a sta frumos in biblioteca. Vezi argumentul de mai sus

  21. tocmai, MB. ca in zilele noastre nimeni nu prea tinteste spre mozart, se rezuma la telefoane 3 g whatver that is.
    eu sunt atat de naiva incat cred ca arta e cam singura modalitate prin care oamenii pot deveni mai sensibili, mai buni, mai putin roboti sau legume sau animale.
    si eu vorbesc despre POSIBILITATI. nu spun ca becali e altceva decat becali daca are biblioteca plina de platon in editii princeps. si poate pe parcurs m=am luat cu altele, dar ce voiam sa spun e doar ca daca te nasti intr-o familie care pe langa colectia completa de telefoane 3g mai are si cateva carti in biblioteca … ai o sansa sa devii o persoana mai reusita decat parintii tai. fara colectiile astea nu s-ar fi dus nimeni la anticariat sa intrebe cam ce se considera demn de citit in zilele noastre ca sa am si eu 30 de carti in bibllioteca

    rhetta, imi pare rau dar nu am inteles ce voiai sa spui. traducerea era proasta?
    sau din contra era … buna dar atat de diferita (si de intensa/ dureroasa) decat ce a aparut in limba romana incat nu ai reusit sa o citesti desi pe cea in romana reusisesi? …
    sau era o gluma? ca nu ma prind mereu 😛

  22. Nu, nu era o glumă, traducerea era atât de oribilă încât nu vreau să mai aud de cartea aia în veci, indiferent în ce limbă. Ceea ce este foarte rău, ştiu.

  23. Ma copii,

    Brava la toti. Ca va pasa. Ca nu stati cu destele-n cur si ca va gânditi la mai bine. Si e, zau, îmbucurator când vezi asemenea discutii lungi si atâta suflet si atâtea snopuri de argumente inteligente si simtitoare.

    Pentru început, acelasi citat din Cocofifi: „Cartea-n cap sau capu-n carte e totuna”. Hehe.

    Pe urma stau si ma întreb: toate bijuteriile de cultura si arta pe care Petronia le îngrijeste, le slefuieste si le împarte asa de bine cu noi toti… ei bine, chiar n-au mai fost traduse niciodata pâna acum ? În vremi antebelice sau chiar si în carboniferul pre-decembrist (în care, pe lânga doza de cacat livresc cotidian mai apareau si adevarate pepite, malgré tout) ?

    Daca da, ce-ar fi mai simplu decât o reeditare, eventual coafata de o minte cunoscatoare ?

    Daca nu, atunci ce ne mai miram ? Cartea, mezami, a iesit într-o prea mare masura de sub obladuirea oamenilor de carte si a intrat pe mâna biznisului. Editurile au fost vândute, sau au aparut altele noi, patronul e patron, bref, cifra de afaceri conteaza mai mult decât calitatea. Cunosc foarte bine fenomenul asta, chiar aproape dinauntru, stiu care e blestemul cartilor de valoare, al cartilor de specialitate care azi au tiraje minuscule. Si pâna si acolo trebuie subventii, interventii, nervi, sacrificii, sudoare si suflet. Sufla vântul prin buzunare pentru cauza cea nobila.

    Si-ti vine sa spui: mai bine citesc cartea aia în limba în care s-a scris. Ma apuc si de islandeza, daca e, ce pizda ma-sii ?

    Io stiu, e drept ca românului i s-au înscris în gene expresiile astea „merge si-asa”, sau „las’, ca se poate si mai rau”… Si uite cum o nenorocita de adaptare functionala devine fenotip, ca si-n filogeneza. O sa ne putem dezbara de trasaturile astea ? Singuri, nu cred, din pacate. Nu înca. E nasol, pentru ca altii stiu sa nu alunece-n facilitate si cârpeli. Luati marile edituri „uoctzidentale”. Rigoare, calitate, deh. Nu amatorism. Chiar si treaba cu cartuliile vândute o data cu jurnalul nu e o inventie româneasca, altii o fac de hat, ani buni. Na, francezii. Sigur, o sa-mi spuneti ca ei când scot o carte despre stilul Napoleon III n-au nevoie sa traduca dupa ureche din româna în franceza. Nici n-ar putea, ca nu vorbesc decât o limba, nu ca românii. Si nu-i pacat ? Atunci stau si ma-ntreb: pe ce criterii se face selectia unor oameni presupusi a avea cunostintele si tot ce trebuie pentru a nu batjocori o carte ? La noi de ce nu se poate, ba ?

    Vorbeam de cauza nobila: care e aia ? Pai sa vedem, ce vrem ? Popularizare sau vulgarizare ?

    La scara, statul e pentru natie oarecum (am spus oarecum) cam ce e un parinte (inteligent) pentru plodul lui, minus palmele dupa ceafa si bataia la cur. Adica e acolo ca sa îndrume, ca apere, ca sa educe, ca sa defineasca niste reguli, ca sa mai si pedepseasca când, cum si ce trebuie. Deh. Si asta indiferent de modul de ocârmuire sau de sistemul economic. În practica, pâna la un punct, din pacate.

    Pentru ca unui plod poti sa-i impui – cu masura, tact si spre binele lui – o anumita linie de conduita, niste norme, niste reguli ca deh, n-o sa-l întrebi la sase ani daca are chef sa-si faca temele sau sa iasa pe-afara si sa faca tâmpenii.

    Unei natii însa – ca stat – nu poti sa-i impui un anume standard cultural. Nu cu forta. Si-atunci daca neamu’ are de ales între pleziruri instinctive si niste hrana spirituala, hm. Stau si ma-ntreb. Iar azi – nu stiu, poate gresesc – mie nu-mi vine sa pornesc cruciade întru treirea simtirii culturale si artistice a norodului. Faca fiecare ce-o vrea. Câta vreme hrana spirituala e disponibila. Deci eu asta vreau: sa fie accesibila. Vrei, bine. Nu vrei, iar bine.

    Deci popularizare, nu vulgarizare.

    Adica în loc de chiritisme si cosmopolitisme si umplut rafturile cu carti aranjate dupa culoarea copertii, mai bine o bere. Ca altfel iese, vorba lui Dem Radulescu (Milogu’ S.A.): „bataille de jeu”…

    Acu’ dati cu piatra, ca stiti ca nu ma supar. O cafea, cineva ?

  24. eu as vrea una, merci
    pana o aduci recitesc ca n-am inteles decat partea a doua. poate mi se trage de la prea multe carti prost traduse citite ;D

  25. Parol Alexandre. Buna distinctie popularizare/vulgarizare.

    Imi tot suna in cap o replica a lui Hawkeye din MASH apropos de Reader’s Digest (cam aceeasi chesti cu ce vorbim noi): What’s next? A tale of one city?

    si, oarecum off-topic, pune niste pastrama de arici la macerat in sos purina, fa stocul de vinoase. trebuie neaparat sa’ti fac o vizita sa stam la o tacla tête-a-bête.

  26. Any time, Marius. O discutie cu un indian fizicist adiabate la cur orice.

    Da’ nu ma-mpinge la ilegalitati, aricii sunt o specie protejata. Nici în brate nu po’ sa-i iei (în cazul în care ai dori launtric, visceral).

    Gasim noi ce trebe la vin.

  27. doamna clara, in primul rand vreau sa spun ca desi am scris gresit acolo, stiti, n-am fost deloc ironica. da deloc. sa mor!

    e adevarat ca o carte e mai buna decat nicio carte. poate.
    sau?…
    nu stiu.

    cum ar fi lumea fara carti?

    ps: petronia,
    tu ai intotdeauna dreptate.
    rhetta, gem, dulceata?

  28. Petronia, așa-i. Vreau doar să spun de colecția de la Cotidianul care de altfel a și dat tonul fără însă ca ceilalți să țină seama de un „detaliu”: colecția a fost coordonată de un scriitor iar acest lucru s-a simțit: doi de Vonnegut, Yourcenar, Faulkner, era în plan și un James Joyce. Britannica coordonată de Tucă (sau de cineva numit de Tucă) are greșeli flagrante de traducere, am luat din greșeală primul volum. Îl declar nul.

  29. Laura, colectia de carte de la Cotidianul a fost/mai este (nu stiu daca mai continua) chiar ok. Am luat, selectiv, o parte din ele, le’am citit. Traducerea pare onorabila, scriitura traducatorului buna si ea, fara greseli de gramatica sau editare, format nepretentios. Si au vindut’o ca exact ceea ce era, editii ieftine ale unor carti pe care s’ar putea sa vrei sa le citesti. Mi’a placut, de exemplu, curajul de a tipari o multime de autori mai necunoscuti, pe linga consacrati. Am avut citeva surprize interesante la un pret neglijabil 😀

  30. Clara, n-am apucat să îţi răspund atunci, dar pe cuvânt, am senzaţia că dacă Ana Poker voia să fie ironică ieşea fum. Aşa că de fapt mi se pare că sunteţi cumva pe aceeaşi pagină, ca să ne menţinem în câmpul semantic pe care zburdăm aici de zor.
    Marius, da. Fenomenul ăsta e deranjant poate şi pentru că vinde snobism de mâna a doua, ceea ce este un paradox deranjant. Cât despre accesul la carte, facilitat de aceste programe de editare en gros, permiteţi-mi să amintesc un aspect neluat în seamă până acum şi care poate o să vă facă să râdeţi. Există biblioteci publice, unde dacă naţia ar fi atât de înfometată de cultură nu s-ar mai auzi ecoul ca în peşteră. Şi Marius, mai ai dreptate la o chestie: poporul ăsta (dar să nu ne amăgim, şi aproape celelalte contemporane lui) nu visează decât scurtături. Referate luate de pe net, facultăţi şi mastere care nu fac decât să umple rânduri în cv, biblioteci en gros deşi sunt vândute en detail menite să decoreze (în mod uniform, identic!) rafturi. Stupid.
    Alexandru, cred că tocmai pentru că e mare distanţa în timp între albumele de artă de şcoală veche de la noi (care au şi ele păcatele lor, dar nu pe cel al lenei de documentare) şi pentru că nu există unele de sinteză accesibile au apărut aceste demersuri editoriale. Lacuna a fost sesizată bine, dar umplută prost.
    Laura, am zis de la început: la beletristică evit să mă bag, pentru că acolo uneori chiar că aproape orice carte e mai bună decât nici o carte, poate. Şi pentru că intuiam pe undeva o diferenţă între seriile editate de diferite ziare, asupra căreia însă nu am chef acum să mă documentez.

  31. @Petronia
    DETEST motto-urile naţionale „MULŢI VĂD PUŢINI PRICEP” sau „LAS’ CĂ MERGE ŞI AŞA”. Sunt alergică la puturoşi, îngălaţi şi boccii. Şi pentru că-mi place lucrul temeinic făcut, bunii mei prieteni sunt toţi profesionişti în domeniile lor.
    Acest kilometru de postare” este probabil cel mai bun articol citit de mine pe acest blog dintre multe foarte bune. Rhetta, te rog să n-o otrăveşti pe Petronia! Dau gem…

  32. Lasă, Doina, că şi mie tot gem îmi dă Rhetta după chestia asta. Gem de mătrăgună.

    O mică addenda pentru toţi, pentru că văd că cea mai mare parte a traducerilor făcute la noi (a propos, Alexandre, n-ai dreptate – şi românii vorbesc o singură limbă, pe celalte de multe ori le cam aproximează) sunt sesizate pe bună dreptate ca problematice. Aş fi încheiat cu acest citat postarea de ieri, dar l-am găsit (coincidenţă) azi. Ionel Teodoreanu, rememorând traducerea unui articol scris de Gorki despre Tolstoi, în „Masa umbrelor”, apărută în 1946:
    „Am muncit fioros la această traducere. Traducătorul îşi vinde sângele şi bătăile inimii, nu sudoarea, ca la alte munci. Două săptămâni am uitat că-s Ionel, trudindu-mă să fiu numai Gorki, dar în limba lui Ionel.”
    Şi feedback-ul lui G. Ibrăileanu (relevant pentru responsabilitatea şi orgoliul muncii făcute, chestie care mi se pare că lipseşte în cazurile de băgare a picioarelor în ea de treabă):
    ” – Bine, domnule Teodoreanu.
    Uf! Slavă Domnului. Ar fi fost sinistru ca după atâtea nopţi de trudă să aud un: merge!”

    Aşa. M-am gândit să împart cu voi descoperirea.

  33. No, mă văd nevoită să mă corectez: unii români şi propria limbă o aproximează.

  34. Mătrăgună? Nu pot să cred! Rhetta e o doamnă gingaşă! Poate gem de degeţică…
    Mulţumim că ai trudit la asemenea descoperire.
    Văzând cât de slabe sunt traducerile de beletristică actuale mă întreb unde ar trebui să caut un bun traducător pentru romanele mele, ca să nu stau cu spaima că mi le va măcelări. La mine-i dificil că traducătorul trebuie să aibă oareşce talent literar, firea hâtră şi experienţă vastă în limbajul licenţios.
    Adică să înţeleg că printre doamnele acestea chitariste tu eşti chitaristă-traducătoare de meserie Petronia sau mi s-a năzărit?

  35. Frumos 🙂 Eu ma tot gindesc de cind am inceput discutia la doua traduceri care mi’au picat in mina. Ba nu, la 3, ca sa fiu cinstit. Prima ar fi cea a lui Cosbuc la Divina Comedia. Am ramas cu gura cascata cind am primit 4 volume. Pai de ce sint 4, am intrebat eu nevinovat. Pai… Infern, Purgatoriu, Paradis si Note. Aha. Pai si de ce sint si note de subsol? Aaa… alea’s asaaaa… de incalzire. Magnific.

    Apoi traducerea la povestirile lui Poe, o editie mai veche. La fel, trimiteri bibliografice, explicatii de context socio-cultural, nebunie. Al doilea volum era cu poezie. Patru sau cinci traduceri diferite la Corbul. Iarasi explicatii, note.

    A treia traducere a fost Dune. L’am iubit pe nenea care a tradus seria. Impecabila, mai ales daca iei in considerare numarul enorm de cuvinte inventate de Herbert, aduse superb in spatiul limbii romane.

    Si inca ceva la care ma tot gindesc. Andreea are o matusa (oarecum matusa :D) care vorbeste impecabil vreo 7-8 limbi, e profesor universitar in domeniu, face traduceri. Si cind lucreaza la tradus ceva are mereu citeva dictionare pe masa, inclusiv DEXul.

    Pai sa nu le dai cu ceva in cap astora care fac treaba de mintuiala?

    (na ca mi’am adus aminte si de babuta care a tradus Miller la noi si de interviul absolut delicios cu ea)

  36. Nu, Doina Popescu, nu-s traducătoare decât de ocazie şi de nevoie.
    N-am trudit la descoperirea asta, mai degrabă aş zice că m-a găsit ea pe mine. Ca toate babele, sunt apucată din când în când de nostalgii şi azi îmi reciteam volumul din „În casa bunicilor”, care conţine şi „Masa umbrelor”. Am dat peste asta şi m-a apucat un râs chicotit.
    Ai dreptate să-ţi fie frică. Şi deoarece şi Alexandru avea dreptate mai sus, probabil singura soluţie ca să stai complet liniştită ar fi să te apuci tu să înveţi limbile respective şi să le traduci tu însăţi. Vorba vine „complet liniştită”, oricum o să-ţi ieşi din minţi când o să dai peste intraductibilităţi interlingvistice.

  37. Hehe, Marius. Da. Notele de subsol sunt, cred, relevante pentru calitatea unei traduceri. Sigur că dimensiunile şi caracterul lor depind de natura operei traduse (îmi amintesc de o antologie de tragedie greacă – din păcate nu-mi amintesc acum şi care – la care notele de subsol ocupau jumătatea inferioară a fiecărei pagini), dar şi în literatura modernă (precizez asta pentru că pare mai necesar să fie mai consistente în cazul literaturii vechi – Dante al tău, grecii mei) sunt uneori necesare pentru precizări. Demonstrează interesul acordat de traducător muncii sale şi rezultatului ei.

  38. Practic sunteţi geniali. Am spus-o şi mă repet. Vorbesc de toţi cei care au scris, comentat aici.

    Petronia, mor după tine, ştii, sunt convinsă 🙂

    Şi după tine, Rhetto! Mor bine de tot. Şi te rog infinit, pune mâna şi citeşte Karamazovii. E o carte care face cât o literatură. Nu te supăra pe nemţii care n-au naturelul chiar aşa de simţitor şi l-au măcelărit pe freneticul de Dostoievski 🙂

  39. Dulce Deea, esti incomparabila. Mie nu-mi plac superlativele, ca nu par sincere. Da’ te rog sa ma crezi ca esti cea mai adorata adorabila si adorabila adorata si (vorba lui Vasile) asa mai departe.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s