Bijou, meet Pulică. Pulică, meet Bijou.

Babelor,

Aflam de la inefabila Lorena cum e viata fara Pulică. Si ne-am gândit asa, oare pentru Pulică, viata fara Lorena cam cum e ? Ca daca si-ar face si Pulică blog, poate ne-ar povesti. Dar deocamdata n-are, asa ca povestim noi, pentru ca si noi suntem singuri. E trist, e fad, naspa. Cela manque de saveur et on s’ennuie terriblement sans Lorraine.

Asa ca, draga Pulică, ne-am hotarât sa ti-o prezentam pe Bijou, capitaneasa în Legiunea straina. Acum va lasam, ca noi mergem la o bere. O bere cu Lorena.

 

Nu. Nu suntem agentia matrimoniala pentru pisici „Amour un jour, amour toujours, bonjour !”. Si sa nu sara Piticu Gras în sus cum ca „netu a fost inventat ca sa puna lumea poze cu pisici”, ca nici pentru rozatoarele lui mutante n-a fost inventat. See above, cum ar veni.

Ne gasiti aici, au chat noir. Cica vine si Baniciu.

Onvuzambras. Hai, Lorena vii ?

Dedicatie pentru sora mea Rhetta

Ca s-o enervez si mai tare decat probabil ca e deja. Sa vezi si sa nu crezi soro, sa vezi si sa nu crezi. Dedicatie pentru tine via Raluca Pascaru, apropos 🙂

Ceva strategie

Fiindcă chiar şi lecţiile elementare de tactică spun că într-un război teritoriul de acasă rămâne cam cel mai vulnerabil (adevăr care a stat la baza expresiei “când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă”), să mărturisesc că participarea mea anemică la conflictul Rhetto-grecesc se datorează unui alt răzbel pe care-l port simultan, în Bucureşti: cel cu Iadul. Deoarece generalissima mea verişoară nu a vrut să-mi asculte sfaturile şi să înceapă ostilităţile ori iarna trecută ori cea viitoare mi-e cam greu să mă deplasez în Grecia, care vara e un cerc al Infernului chiar mai cumplit decât România. Lucrurile stau în felul următor:

–          Eu şi căldura care deja se întrece cu gluma suntem inamici declaraţi dintotdeauna, ura fiind mai rea decât între Rhetta şi greci. Cam ca între Rhetta şi Veta (vedeţi contul de Twitter al Vetei – dreapta jos, sub titlul idealist „The killing of RM” –  pentru o slabă idee despre ce vorbesc).

–          Eu personal cu grecii n-am nimic, pentru că nu mi se pare că ar fi fost totul pe bază de petale de trandafiri pe undeva înainte să dea ei cu bâta în baltă şi să împroaşte cu noroi rochiile de bal şi fracurile unei Europe trăitoare de la dolce vita. Să ne înţelegem: nu am cultură economică, dar asta nu mă împiedică să accept că există sisteme financiare macronaţionale care funcţionează după nişte reguli şi că totul poate să meargă prost foarte repede şi foarte concret. Grecii sunt ăia care au dărâmat piesele de domino şi a luat-o tot şirul la vale, dar dacă era construit solid restul prăbuşirea s-ar fi oprit cu pagube minime. Nu cred în vini exclusive în domenii colective.

–          Prin urmare, fără să intru în noncombat sau să închei alianţe secrete cu inamicul, recunosc deschis că divizia de armată condusă de mine are de rezistat unui asediu oribil de josnic pe frontul românesc, desfăşurat de greci sub forma trimiterii de valuri de invazie concretizate în călduri drăceşti. (Atenţie! Atenţie! A fost identificat punctul slab de sezon al generalului Petronia Marcs şi trupelor sale!)

–           Rezultatul e că trebuie desfăşurate operaţiuni de contracarare a atacului mârşav. Urmările acestor operaţiuni (dansuri cu şerpi ale amerindienilor hopi şi alte ritualuri vesele de influenţare a condiţiilor meteo, vrăji, papa-naşi şi alte papa-rude) se văd în ploile şi norii din ultimele zile. Sperăm ca şi restul campaniilor petroniene din această vară să aibă acelaşi succes. Pentru că sunt un general capabil de multitasking, în timp ce învăţ să înot în asfalt, lucrez la metode yoghine de reducere a transpiraţiei şi efectuez contraofensivele descrise mai sus îmi conduc trupele de pe front(on?)ul grecesc de la distanţă, cu excepţia operaţiunilor nocturne. Ubique. Quo fas et gloria ducunt.

Campania din Grecia, sau cum am ajuns pe o insulă din statul New York. (părţile I şi II)

Babelor,

Partea a întâia:

În timp ce Petronia şi Alexandru, cică ditamai comandanţii cu funcţie de răspundere în armata surorilor Marx, îşi scriau mesaje de dragoste (presupun, pentru că eu una nu vorbesc franceza, dar ce altceva să-şi scrie doi oameni în limba aia?), a sunat telefonul. Am răspuns. Era Barack Obama.
– Sărumâna doamnă Marx, zice, Barack Obama la telefon.
– Bună ziua, zic eu circumspectă.
– Doamnă, uitaţi de ce vă sun, zice el; este vorba despre criza aia cu Grecia…
Îl întrerup:
– Eu duc război cu Grecia, cu criza e altcineva responsabil…
– Păi da, despre război ziceam de fapt, spune el. Care-i treaba, doamnă Marx: aş vrea, dacă se poate, să intermediez o pace.
– Mă rog, zic, dacă vreţi, putem încerca…
– Păi să-ncercăm, hai, vă rog eu frumos. Nu vreţi să veniţi până aici şi să stăm de vorbă? Adică veniţi dumneavoastră, vine şi domnul prim-ministru al Greciei, bem o cafea, vorbim, poate cădem la o înţelegere…
– Bine, zic. Unde să vin?
– La mine, la Washington, spune Obama.
Ceea ce nu îmi convenea câtuşi de puţin.
– Domnule Obama, zic tăioasă, am mai fost la Washington şi este un oraş cât se poate de anost. Nu vin acolo. Dacă vreţi să ne vedem, hai mai bine la New York, ştiu un restaurant acolo, chiar în Chinatown, am uitat cum se cheamă strada, dar îl găsim noi, nici o grijă. Şi mai e un japonez la 103 cu Broadway, da, mai bine acolo.
– Sigur, zice Obama. Mâine dimineaţă pe la un doişpe?
– S-a făcut, spun.
După care ne urcăm fiecare în avionul lui şi fix la 12 ne întâlnim la japonez. Eu iau un platou cu sushi şi sashimi, Obama ia şi el unul, bem câte un Tsingtao, grecul nu apare.
– Păi ce facem domne, zic eu.
Dă Obama nişte telefoane, în cele din urmă îmi spune:
– Ştiţi, cred că ar fi o mică problemă: un dragon de-al dumneavoastră a distrus aeroportul din Atena, şi domnul prim-ministru nu poate să decoleze…
– Păi să plece de la Tirana, de la Sofia, ce-i treaba mea? Deci nu vine, da?
– Nu, cred că nu, zice Obama jenat că mă pusese să bat atâta drum degeaba.
– Bine, zic. Atunci ce s-o mai frecăm, ne vedem altă dată, eu mă duc pe-afară să profit de vremea asta mişto.
Ne despărţim, fiecare o ia pe drumul lui. Al meu mă duce la Penn Station, unde mă urc într-un tren care urmează să mă ducă la alt tren care urmează să mă ducă la un autobuz care urmează să mă ducă la un feribot care urmează să mă ducă pe Fire Island. Mai exact, în Fire Island Pines. Fire Island fiind o insulă în apropierea New Yorkului, mai la est de oraş.
În tren, stau şi mă uit pe geam când din faţa mea se aude o voce de bărbat:
– I mean, she’s the sexiest girl in the neighborhood and she’s afraid of sex?!?
Hm, îmi zic, treaba lui. Dau să moţăi cinci minute sau poate zece, mă trezeşte aceeaşi voce, zicând:
– I mean, she’s the sexiest girl in the neighborhood and she’s afraid of sex?!?
O fi vreun obsedat, îmi spun, sau careva cu un tic verbal. Închid iarăşi ochi, dar îi deschid din nou când bărbatul repetă propoziţia. După care o mai repetă odată.
Dau să mă ridic şi să-l pocnesc în moalele capului cu bastonul, când observ că nu e singur; lângă el este alt bărbat, şi fiecare citeşte un rol de pe un iPod. De-aia se tot repetă cuvintele lor, înţeleg eu acum.
Cum respect munca actorilor şi cum bărbaţii arătau amândoi aproape foarte bine, nu mai pocnesc pe nimeni ci îmi bag nişte căşti în urechi şi mă las legănată de vagon până ajungem. Ies din tren, urc în autobuz, cobor, mă urc pe feribot, plutim ceva, ajungem până la urmă pe Fire Island.

Partea a doua:

Buuun. Deci cobor de pe feribot. Şi ce văd? Zeci de bărbaţi la bustul gol, după ce mai văzusem cam tot atâţia pe barcă. Toţi plini de muşchi şi alte alea, toţi cam galeşi, dar cumva…
În fine. Nu înţeleg ce-i cu ei, mă gândesc că or fi nişte englezi beţi, ca în Spania, şi mă duc către plajă. Pe drum, lucrurile mi se par ciudate, dar totuşi. Mulţi bărbaţi, enorm de mulţi, mult prea mulţi. Ajung pe plajă, şi în sfârşit realizez ce-i cu ei. Realizez asta pentru că îi văd pe doi sărutându-se de mama focului pe un cearşaf, şi slipul unuia dintre ei părând gata să crape în faţă. Mai merg ce mai merg, văd că mai toţi se ţin de mână, se mângâie, se masează, ba unul chiar îmi zâmbeşte ruşinat, pentru că are mâna în slipul altuia, frecându-i, bănuiesc, pula.
Ok. Deci o mică comunitate gay, punctată ici şi colo de o babă nebună ca mine sau de un cuplu picat acolo din altă lumea, sau de o familie cu trei copii şi o bunică, şi tot aşa.
Dar cam 95-98% din oamenii pe care i-am văzut erau bărbaţi, şi probabil că toţi erau homosexuali.
În fine, mi-am întins pătura undeva, mi-am pus ochelarii de soare, de baie nu putea fi vorba, că apa părea să vină direct de la polul nord, am răsfoit o carte cu poeziile lui Dimov, am încercat să scriu şi eu una, dar m-am oprit după al treilea vers, m-am mai holbat puţin la băieţii care mişunau pe plajă ţinându-se de mână, m-am bronzat niţel, m-am jucat cu un câine care venise să mă salute, şi uite-aşa s-a făcut ora şase şi m-am cărat.
Adică m-am întors înapoi în port, să văd ce face feribotul care trebuie să mă ducă înapoi. Cum îmi era foame, intru undeva, trec printre sute de bărbaţi apetisanţi dar neinteresaţi, mă abţin să-l pleznesc pe unul frumuşeeeeel de tot pe cur, mă abţin şi la următorul, comand un Burger, plătesc 12 dolari, mă simt furată, dar asta e, mănânc, mă plimb zece minute aşa, de siestă, observ că pe insula asta lumea bea alcool în văzul tuturor, nu ca la NY (pe plajă erau un tip şi o tipă care împărţeau o sticlă de Absolut, mi s-a părut foarte romantic), şi mă întorc în oraş.

Şi acum sunt din nou în Grecia, m-a adus un prieten cu un F-16, şi mă pregătesc să atac ceva. Nu ştiu încă ce, că n-au rămas prea multe chestii întregi.

Vă pup,

Rhetta

Pentru Petronia Marcs.

Mes vieilles,

Desfatare pe cât de fulguranta, pe atât de serafica, poarta spre paradis si o mie de ani pace.
Altfel spus :

Pruneaux mi-cuits d’Ente et leurs cerneaux de noix, accompagnés de chantilly frais.
Servis avec un ravissant Merlot.

Lequel Merlot, pour l’occasion, et pour Petronia, c’est le Prince Mircea.

Plecaciuni castelanei.

Pentru Alexandru

Nu te teme, iese mult mai bine cu toc, tuş şi hârtie adecvată (învechită artificial). Pentru etichetele de vin, zic. Pentru alea de peltea de gutui nu-i musai, deşi ar arăta bine.

Omul săptămânii

Babelor,

Dacă postarea s-ar fi numit puţin altfel, v-aş fi vorbit despre Pisoiul Mic Locotenent Marij Graj, care a cucerit de unul singur două redute greceşti în mai puţin de un sfert de oră (explicaţia e simplă: căuta un veceu). Dar cum în titlu este vorba despre un om, nu pot alege pe altcineva decât pe domnul Jonathan Trappe, 36, din North Carolina, care a traversat Canalul Mânecii cu nişte baloane. Nu „în balon”, nici „cu un balon”, ci „cu nişte baloane”, da, aşa este corect.
De ce, reiese din poză:

Alte detalii găsiţi aici.

În plus o rog pe Veta să posteze poza pe care mi-a făcut-o când am traversat canalul Dunăre – Marea Neagră pe un avion de hârtie. Mă auzi, soro?

Sondaj de opinie.

Babelor,

Hai, recunoasteti. Ne obisnuiseram sa rasfoim înfigurati zilnic presa, dis-de dimineata, ca sa aflam si noi de la IRSOP, CSOP, PROSOP, INSOMAR, SALVAMAR si altii cu cine votam, ce pantofi se poarta, ce masina o ne cumparam, câte rosii trebuie sa mâncam pe zi sau ce ne rezerva ziua de mâine.

În ultima vreme însa, s-au cam lasat pe tânjeala. Vorba francezului : « O saptamâna de groaza. Nici macar un sondaj de opinie, acolo… dar nu-i nimic, o sa-ncercam sa ne ghicim singuri propriile intentii ».

Ne-ar fi fost mila sa va lasam de izbeliste, asa ca voilà, am zis sa va facem o placere si sa va sondam putin. Stidiul a fost conceput de noi, cu jubilatia cinica a mercurului dintr-un termometru bine plasat si va fi analizat cu ajutorul sociologilor de la Polling University of Los Angeles. Deci :

1) Cum credeti ca ar trebui reajustate salariile si pensiile în conditiile crizei actuale ?

a) Sa fie marite cu 42 si respectiv 41 la suta.
b) Nu va suparati, aveti o tigara ?
c) Primim marfa.

2) Ce înseamna pensie nesimtita ?

a) O pensie care vine nepoftita si nu se sterge pe presul de la intrare.
b) Of, tinerii din ziua de azi…
c) Buei boule, unde naiba te bagi, buei, nu vezi ca ai cedează ?

3) Ce înseamna putere de cumparare ?

a) Ca ai daca ajungi la putere, poti sa cumperi orice si pe orisicine.
b) Ca daca-ti cumperi masina de spalat, poti s-o cari singur pâna acasa.
c) Noi nu ne vindem tara.

4) Ce scor va obtine partidul C.I.M.B.R.U. la urmatoarele alegeri anticipate ?

a) 96%.
b) 88%.
c) ambele raspunsuri sunt corecte.

5) Cine va câstiga razboiul surorilor Marx cu grecii ?

a) Anaid.
b) Facem echipa comuna si batem pe Inter Milano.
c) Ich bin ein Berliner.

6) Pe cine puneti nas la botezul copilului facut cu vecina de la opt, pe Basescu, pe ZZ Top sau pe Geoana ?

a) Pe amândoi, ca trebuie si nas, si nasa.
b) De la întâi iunie, se scumpeste gazul.
c) Cabernet Sauvignon de Dealu Mare.

Rezultatele o sa le gasiti într-una din postarile urmatoare, asa ca fiti pe faza. Or sa va schimbe viata în bine.

Onvuzambras.

Declaratie de.

Dragele noastre,

Inaltul si gloriosul comandament al armatei Surorilor Marx, decide astazi, 300510, stabilirea unei aliante cu inca patru portaluri virtuale.  Acestea sunt:

jazzvonstill.wordpress.com/

si

bufonada.blogspot.com

In fine, se pare ca sunt numai doua, dar am spus patru pentru ca elemente rasfirate ale armatei Greciei incearca sa riposteze si astfel am aplicat tactica Cumplitei Induceri in Eroare.

Asadar, bucurati-va de ele, comunicati in pace si accesati-le din partea dreapta a paginii noastre. Le veti recunoaste usor sub numele de Jay Still si Bufonada.

Over and over and over and out.

Campania din Grecia: nişte tratative.

Babelor,

Îi cam împresurasem. Noi eram optişpe, ei douăzeci, dar noi aveam mitraliere şi tunuri şi alte drăcii, şi ei, fiind greci şi deci săraci, aveau nişte măsline, nişte mii de euro şi ceva marmură. Au aruncat cu marmura în noi, nu ne-au nimerit. Au aruncat cu măslinele în noi, ne-au nimerit dar le-am mâncat. Au început în cele din urmă să fluture banii în semn că ni-i dau. Ne-am dus şi i-am luat. Nu mai aveau nimic, doar hainele de pe ei şi nişte zâmbete jenate pe faţă.
– Bă, le-am zis, aţi cam băgat-o pe mânecă. Hai, daţi-vă bătuţi.
Au stat ei vreo zece minute să se sfătuiască, ba chiar au început să se certe, în cele din urmă unul mai răsărit (care între noi fie vorba nu era răsărit deloc, fiind grec) ne-a întrebat ce le putem oferi.
– Ce să vă oferim?, m-am burzuluit la el. Nu vă oferim nimic. Daţi-vă naibii bătuţi şi puteţi să plecaţi la casele voastre.
– Dar noi, grecii, suntem un popor mândru, a ripostat el. Pentru noi, onoarea este mai presus de toate, şi în plus nu putem să plecăm acasă, că din cauza războiului ăsta nu mai circulă nici un tramvai, nici un autobuz.
– Adică tot noi să vă ducem acasă, am zis.
– Păi da, sau măcar să ne daţi ceva.
Acum era rândul nostru să stăm pe gânduri, să ne sfătuim. Zis şi făcut, că de fapt eu decideam, aşa că sfatul a fost pro forma.
– Bine, am zis în cele din urmă. Vă dăm ceva, să nu ziceţi că suntem scârţani.
Grecul îşi frecă palmele fericit.
– Ce? Ce? Ce ne daţi?, a întrebat hulpav.
– Vă dăm Islanda, am spus.
Grecul a făcut o faţă de parcă l-aş fi scuipat între ochi (nu bag însă mâna-n foc că n-am vorbit cu stropi, că eram totuşi furioasă).
– Islanda?!?, a zis. Ce dracu’ să facem cu Islanda?
– Habar n-am, am spus. Ce-aţi făcut şi cu Grecia, nu?
– Şi cum ajungem acolo?
Aici m-am enervat cumplit. Adică îi oferi omului un deget şi începe să te întrebe de ce degetul ăla şi nu altul, dacă te-ai spălat pe mână înainte, dacă degetul are vreun defect invizibil, etc.
– Omorâţi-i, am ordonat detaşamentului de Pisoi Mici care mă însoţea.
Grecii, văzând că nu glumesc (deşi glumeam), au început să plângă. Că nu vor să moară, dar nu vor nici Islanda, că ce fel de duşman necruţător mai suntem şi noi… În fine, îndrugau verzi şi uscate.
– Bine, am zis într-un târziu. Nu vă omorâm, dar nici Islanda nu v-o mai dăm.
– Păi şi ce faceţi cu noi?, a întrebat şeful lor.
– Băi, am spus, adevărul e că nu ştiu exact, dar am o idee.

Şi ce credeţi că am făcut?

Hai că-i uşor.

Vă pup,

Rhetta