Campania din Grecia: nişte tratative.

Babelor,

Îi cam împresurasem. Noi eram optişpe, ei douăzeci, dar noi aveam mitraliere şi tunuri şi alte drăcii, şi ei, fiind greci şi deci săraci, aveau nişte măsline, nişte mii de euro şi ceva marmură. Au aruncat cu marmura în noi, nu ne-au nimerit. Au aruncat cu măslinele în noi, ne-au nimerit dar le-am mâncat. Au început în cele din urmă să fluture banii în semn că ni-i dau. Ne-am dus şi i-am luat. Nu mai aveau nimic, doar hainele de pe ei şi nişte zâmbete jenate pe faţă.
– Bă, le-am zis, aţi cam băgat-o pe mânecă. Hai, daţi-vă bătuţi.
Au stat ei vreo zece minute să se sfătuiască, ba chiar au început să se certe, în cele din urmă unul mai răsărit (care între noi fie vorba nu era răsărit deloc, fiind grec) ne-a întrebat ce le putem oferi.
– Ce să vă oferim?, m-am burzuluit la el. Nu vă oferim nimic. Daţi-vă naibii bătuţi şi puteţi să plecaţi la casele voastre.
– Dar noi, grecii, suntem un popor mândru, a ripostat el. Pentru noi, onoarea este mai presus de toate, şi în plus nu putem să plecăm acasă, că din cauza războiului ăsta nu mai circulă nici un tramvai, nici un autobuz.
– Adică tot noi să vă ducem acasă, am zis.
– Păi da, sau măcar să ne daţi ceva.
Acum era rândul nostru să stăm pe gânduri, să ne sfătuim. Zis şi făcut, că de fapt eu decideam, aşa că sfatul a fost pro forma.
– Bine, am zis în cele din urmă. Vă dăm ceva, să nu ziceţi că suntem scârţani.
Grecul îşi frecă palmele fericit.
– Ce? Ce? Ce ne daţi?, a întrebat hulpav.
– Vă dăm Islanda, am spus.
Grecul a făcut o faţă de parcă l-aş fi scuipat între ochi (nu bag însă mâna-n foc că n-am vorbit cu stropi, că eram totuşi furioasă).
– Islanda?!?, a zis. Ce dracu’ să facem cu Islanda?
– Habar n-am, am spus. Ce-aţi făcut şi cu Grecia, nu?
– Şi cum ajungem acolo?
Aici m-am enervat cumplit. Adică îi oferi omului un deget şi începe să te întrebe de ce degetul ăla şi nu altul, dacă te-ai spălat pe mână înainte, dacă degetul are vreun defect invizibil, etc.
– Omorâţi-i, am ordonat detaşamentului de Pisoi Mici care mă însoţea.
Grecii, văzând că nu glumesc (deşi glumeam), au început să plângă. Că nu vor să moară, dar nu vor nici Islanda, că ce fel de duşman necruţător mai suntem şi noi… În fine, îndrugau verzi şi uscate.
– Bine, am zis într-un târziu. Nu vă omorâm, dar nici Islanda nu v-o mai dăm.
– Păi şi ce faceţi cu noi?, a întrebat şeful lor.
– Băi, am spus, adevărul e că nu ştiu exact, dar am o idee.

Şi ce credeţi că am făcut?

Hai că-i uşor.

Vă pup,

Rhetta

Anunțuri

4 comentarii

  1. Hahahaha, hihihihihihi, heheheheeeeeeee! Iar leşin, Rhetto-Generalissimo…

    Cred că le-ai tăiat 25%, că se poartă scurt vara asta, le-ai dat Guvernul României, că e mai naşpa decât Islanda, şi în schimb le-ai oferit ocazias să le crească minutele (prietenii ştiu de ce :):)

  2. nu stiu, dar ar fi trebuit sa faceti saltele din ei. saltelele din oameni sunt comode si se spala singure

  3. Ideea nu e rea, dar:

    Unu: e criza, n-au ce mânca, sunt slabi si le numeri coastele. Adica e ca si cum ai sta pe o saltea careia îi ies cam toate arcurile.

    Doi: chestia cu spalatul singur trebuie verificata. Sa punem mai întâi un copil de tzâtza fara pampersi pe asa o saltea, sa vedem daca e autospalabila. Eu credeam ca doar pisicile se spala singure. 🙂

  4. pisica mea a primit recent un pachet mare pe care scria „de mancat – atentie samburi”. l-am scuturat sa vad daca zornaie, dar s-au auzit doar niste scancete. nu scria de la cine e, dar pisica a fost bucuroasa.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s