Marea şi sarea

Babelor,

Ce ciudate sunt femeile din ziua de azi! Să vedeţi:

Eram la o prietenă, jucam tabinet, când apare nepoată-sa, fată la vreo 26 de ani, arătoasă, energică, femeie ca lumea.
„Of”, zice, „nu ştiu ce să fac. Mă tot caută un băiat, coleg de firmă, că să ies cu el, să mergem la mare, la concert, la teatru, câte şi mai câte. E îndrăgostit de mine, şi şi mie îmi place de el, dar zău n-am acum timp de aşa ceva, am o grămadă de chestii pe cap…”
„Păi”, spun eu, „o chestie în plus nu strică uneori. Cum arată băiatul?”
„Bine, bine de tot, nu asta-i problema…”, zice ea şi oftează iarăşi, şi de fapt a tot oftat cât a stat acolo, cam o dată la trei minute. „Doar că nu ştiu cum să scap de el, nu ştiu ce să mai fac…”
N-am mai zis nimic, că era clar că îmi bat gura degeaba, îi intrau vorbele mele pe o ureche şi îi ieşeau pe cealaltă, dar m-am gândit cum era pe vremea noastră, adică când eu şi Veta eram tinere. Venea un băiat la mine, de exemplu, îmi pupa mâna, cădea în genunchi şi începea să-mi vorbească că mă iubeşte. Eu îl ascultam încercând să mă prefac că-mi pasă, după care îi ziceam „Bine. Dacă vrei să ai o şansă, adu-mi marea şi sarea”. Ăla pleca, se întorcea peste două zile cu marea şi sarea, eu ziceam „Nu-s bune, marea-i prea gri şi sarea are prea puţin iod”, el pleca, se întorcea cu altele, care iarăşi nu-mi plăceau, şi tot aşa. Doar că nu făceam asta din răutate, ci din bunătate: îmi era clar că băiatului respectiv îi lipseşte un scop în viaţă, şi ce mă costa să i-l ofer? Lui îi făceam un bine punându-l la treabă, iar mie îmi făceam un bine pentru că uneori băieţii respectivi veneau cu marea şi sarea perfecte, şi atunci era mişto. Nu mult, dar măcar o vreme, câteva luni, câteva săptămâni, patru zile, cine ştie.

Ei, erau alte vremuri, clar.

Vă pup,

Rhetta

… şi încă o problemă de sănătate.

Babelor,

Sunt mândră să trăiesc într-o ţară în care o gaură în stradă este semnalizată printr-o creangă de copac înfiptă în ea. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre cu totul altceva: dacă vi se umflă degetul şi e mov, de la prea multă muncă (să zicem că aţi cântat la bass cu el), ce naiba se poate face în două zile? E vreo alifie ceva, vreo vrajă, vreun descântec?

Vă pup şi am încredere în sfaturile voastre folositoare, mai ales în ale Petroniei, că m-a mai ajutat odată.

Rhetta

PS: Cum e urgent, puteţi da şi telefoane la noi, azi răspund şi la numere necunoscute.

A fuckin’ mistake.

Babelor,

Nu mai pot să vă mint mult, mai ales că am aflat că Veta pregăteşte o postare devastatoare, aşa că mai bine ies cu adevărul la iveală:

Titlul postării nu-i întâmplător. Toată chestia cu Kornel Salata, fostul meu amant, s-a dovedit a fi fost într-un fel o greşeală. După plecarea lui cu Şerpilienii am aflat că omul suferea de o boală venerică numită Anasincronistazie, de care sufăr şi eu acum. Simptomele sunt de fapt unul singur, şi anume imposibilitatea de a privi pe geam fără să izbucnesc în râs. Pe orice fel de geam, deci inclusiv pe ecranul computerului, pentru că în momentul în care acolo scrie „Windows” şi apare logo-ul ăla în patru culori, încep să hohotesc ca un porc, cad de pe scaun, mă dau cu capul de marmura de pe jos şi leşin. Mă trezesc peste vreo patru ore, văd screensaverul cu acelaşi logo, râd, cad, leşin, etcaetera. Acum vă scriu de pe un Mac împrumutat, dar trebuie să-l dau înapoi peste câteva minute. Situaţia e nasoală, remediul necunoscut şi oricum imposibil de procurat. Am dat să intru într-o farmacie, dar m-am uitat pe fereastră înăuntru şi, în mod inevitabil, am început să râd, am căzut, marmură, leşin. Cu maşina nu pot merge, pentru că are geamuri. Am luat metroul alaltăieri şi m-am uitat în podea vreo 20 de minute, dar la un momentdat am auzit un mieunat, m-am uitat să văd de unde vine, am văzut staţia Piaţa Universităţii, am văzut că merge scara rulantă, am început să râd şi aşa mai departe. M-am trezit într-o salvare, un sanitar se uita încruntat la mine, din fericire ferestrele erau opace, deci n-am mai râs. I-am expus problema, el a început să râdă, a căzut de pe targa pe care stătea, s-a dat cu capul de marmură şi a leşinat. Viaţa mea a devenit un calvar, un coşmar, un chin, intensificat de bancurile Vetei, care a pus 34 de noi ferestre în apartamentul nostru. Mâine vine un doctor să le spargă, să vedem ce s-o întâmpla mai departe. Cineva mi-a zis că trebuie să mă culc cu Daminuţă de la Dinamo şi-mi trece orice chef de râs, da’ ştiu şi eu? Oricum, vă ţin la curent, şi până atunci vă pup.

Rhetta

Astazi, Polanski a fost impuscat

Dupa extradarea reusita de prin tarile europene unde se ascundea ca un sobolan, actul a fost adus la indeplinire cu succes de un pluton de executie american.

Intrebat asupra motivului pentru care i-a tras un glonte drept in ochi, comandantul plutonului a declarat: „Am fi putut trece cu vederea tot ce a facut. Dar nu si ultimul sau film, Ghost Writer. Acest film este atat de prost incat m-am revoltat instantaneu si am realizat ca acest om trebuie sa dispara. A facut deja prea mult rau, cu Ghost Writer a pus capac”.

Nervosi, multi oameni din toata lumea au protestat violent pe strazile marilor capitale. Ei au cerut imediat ca filmul sa fie retras si ars pe rug. „Nu se poate, nu se poate asa ceva”, a declarat un cetatean al Parisului. „Noi il iubeam pe acest om, credeam in el. Acum s-a sfarsit totul. Speram sa fie prinsi cat mai curand si ceilalti faptasi care i-au fost alaturi la turnarea acestei orori numite Ghost Writer: Ioan Carmazan, Dan Puric si Dan Chisu”.

Contactati in tara lor de origine, cei mentionati au fost rezervati in declaratii.

„Este adevarat, i-am fost asistent de regie la acest film”, a spus, citam, Ioan Carmazan. „Dar nu vad cum ii putea dauna acest lucru, din cate am observat eu am ridicat calitatea filmului si nu invers.”

„Refuz sa comentez”, a declarat Dan Chisu. „Eu sunt un regizor de film genial, am facut Ursul si consider ca toata critica de film din lume poa’ sa-mi suga pula. Contributia mea la Ghost Writer a fost, este si va fi semnificativa”.

Dan Puric nu a fost gasit la inchiderea editiei. Cand ne pregateam sa inchidem sedinta de redactie, insa, o noua rumoare a strabatut culoarele biroului: este posibil ca esecul acestui film sa stea in persoana lui Horatiu Malaele.

Vom reveni cu amanunte.

Anyway the wind blows.

Babelor,

Văd că vă lipsesc. Şi voi mie. Tocmai am traversat fraudulos o frontieră, am împuşcat doi soldaţi ai unei armate aproximativ prietene, am mâncat spanac pe spinarea unui elefant şi am distrus un dispozitiv de culoare grena. Ştiu că sună misterios, dar exact aşa şi este.

Vă pup,

Rhetta

SMS: Shit Must Stop, sau Art Against Art

 

Motto : Le grand ennemi de l’art, c’est le bon goût
(Marcel Duchamp)

Babelor, mezami,

 

Anul era 1912 si sageata statea sa tâsneasca din arc. Cel care avea s-o trimita fix în canoanele academice, bulversând pentru totdeauna – for better or worse – arta secolului douazeci, nu e altul decât Marcel Duchamp, viitorul gentilhomme à New York. Fabulos provocator ori precursor de geniu, la discussion est ouverte: cert e ca în taxonomia si evolutia artei veacului abia trecut, suprarealismul, pop art, noul realism so blue al lui Klein, ori chiar Fluxus sunt toate o inflorescenta rasarita pe altoiul lui Duchamp.  Conceptual art sau transgresiune asasina ? You tell me.

Act one : 1912, vizita la o expozitie de tehnologie aviatica, împreuna cu Fernand Léger si Brâncusi. Sentinta lui Duchamp are greutatea  si taisul unei ghilotine : « Pictura e moarta. Cine ar putea face ceva mai frumos decât elicea asta ? Spune, ai fi capabil ? »

Act two : 1913. Articulatia improbabila se cheama Roue de bicyclette, si asta si este. O roata de bicicleta fixata pe un taburet de bucatarie. Mitul se sfarma, fragil precum coaja oului lui Columb, conceptul de ready-made intra tiptil în arta, iar artistul se elibereaza – il s’affranchit, adica – de ceea ce îl definea majoritar pâna atunci: nu mai are nevoie sa creeze. Obiectul e la îndemâna, gata facut. Expus, devine obiect de arta, iar sensul utilitar devine sensibilitate.

Act three : 1917. Suprema sfidare. Sau actul fondator. Opera se cheama Fontaine, pisoar de fabricatie industriala, culcat si semnat cu vopsea sub pseudonimul R. Mutt. Perplexitatea s-a transformat aproape instantaneu în cele mai fulminante polemici ever si a devenit aproape legal case. The Richard Mutt case. Plagiat vs ideea pusa deasupra creatiei,  obiect exhibat impudic vs nou mod de expresie artistica… The great Leonardo da Vinci himself a fost luat ca martor postum al apararii. Nu definea oare el însusi arta precum o “cosa mentale” ? But then again, had he really meant THAT ?

 

Epilogue : Ravasitorul an 1968, nu de gratie, ci al baricadelor, al mortii lui Duchamp si al efemerului periodic al lui William Copley, S.M.S. (Shit Must Stop). Duchamp creeaza coperta celui de-al doilea numar, cu unul din jocurile lui de cuvinte, o contrepèterie (luata de aici) :

 

Shit. Did it really stop ?

Închei, provocându-va (iar):

Le progrès en art ne consiste pas à étendre ses limites, mais à mieux les connaître.

(Georges Braque) 

HAPPY BIRTHDAY, JEFF BECK !

Da, babelor. Azi, câteva cuvinte despre Jeff Beck, omul care si-a construit prima chitara din cutii de trabucuri si o bucata de gard si care detine poate cel mai lesinator paradox cu putinta, anume how the sickest sounds possible can lead to some of the most enjoyable music… Nu-i de mirare ca unul din cele mai placute complimente care I se pot face ar fi “Man, I don’t know what instrument you’re playing”. Heh, pentru ca da, cum spunea Clapton himself: “With Jeff, it’s all in his hands”… În 1965 îi succeda lui Clapton, ducând, timp de doar op’spe luni [din care câteva alaturi de Jimmy Page – poate cel mai detonant line-up ever] Yardbirds-ii pe culmile psihedeliei, cu Heart Full of Soul si Over Under Sideways Down.

Jeff Beck VIP ? Da, dar tradus prin Very Inquisitive Person, pentru ca omul inoveaza mereu, adica misca moloz [as Strelnikov would put it], si nu putin, iar dac-ar fi sa-i lipim un motto, as alege unul din principiile lui: Constantly change, Live dangerously. Fiindca de vreo patruzeci si ceva de ani [and still counting], la întrebarea “What’s new in music”, un raspuns cât se poate de nimerit e înca: “Jeff Beck’s recent album”.Si asta de la sound-ul de pe Roger the Engineer [cu Yardbirds-ii] si mai ales de la Truth [cu backing group-ul lui] – discuri care anuntau nasterea heavy metal-ului – si pâna azi.

As the master said: People still don’t know where the sound comes from.

Update băbesc.

Babelor,

Faptul că scriu din an în paşte are o legătură cu multe lucruri: un magnetofon Philips, o pereche de mânuşi lăsată de cretina de soră-mea la locul faptei, muzeul Antipa şi, nu în ultimul rând, un mănunchi de ridichi. Dar exist în continuare, şi vă iubesc la fel de mult. Când se vor rezolva unele din chestiile astea, voi reveni cu detalii. Sau poate chiar mai devreme.

Vă pup,

Rhetta

Din pom

Oamenilor,

Scurt că bate vântul şi am nevoie de amândouă mâinile în scopuri de supravieţuire. Vă scriu dintr-un copac, unde am fost depusă azi-noapte de o Ială care se rătăcise în drum spre o răscruce unde avea ceva dans de executat. Am băut şapte sticle de vin împreună, să ne fie de bun început mistic de discuţie, da’ de vorbit n-am mai apucat că ea a trebuit să plece, a fost convocată de urgenţă la ceva adunare administrativă. Deci va urma, când mai prind net că cică acest copac împarte conexiunea cu Muma Pădurii, care se oftică îngrozitor şi face găuri în cer dacă nu poate citi tabloide online şi rezultatele la loteria spaniolă. Da, ştiu. Senilă, ce să-i faci?

Rondul de noapte

Oamenilor,

Azi despre sunete. Nu despre alea organizate în moduri care „gâghilă auzul într-un mod plăcut” în muzică, fiindcă acolo câte urechi atâtea gusturi. Adică mă rog, pe jumate atâtea gusturi, că n-am auzit om la care urechea stângă să aibă nişte preferinţe şi dreapta altele. O fi, puţine chestii mă mai miră. (Dar unii aud numai cu o ureche, alţii deloc. Bine – câte urechi, aproape atâtea gusturi. Scrupulozitate.)

Sunetele de ziuă sunt multe, suprapuse-juxtapuse-contopite într-un vacarm care pe mine mă determină să le blochez cu ajutorul unor căşti umplute cu alte sunete. Dar cele de noapte, când toată lumea doarme numai eu nu (deşi nu cunosc nici un Ion pe care să dau vina cum făcea foarte practic o voce într-un cântec auzit într-o gară anonimă), alea sunt altă poveste. Alea îmi plac.

Nu când latră toate javrele cartierului în cor (la câini mă refer), asta nu. Că mă apucă palpitaţiile şi nu-i bine la vârsta mea. Dar când urlă una singură, mai ales dacă în pereţi îmi bate viscolul, da: mi-e uşor să îmi închipui îndeplinit visul de a fi explorator în tundră. (Mi-a trecut când m-am prins că ăia au şi alte ocupaţii în afară de admirat aurora polară, cum ar fi să supravieţuiască şi nimicuri similare.)

Un om fluierând pe stradă (e incredibil cum se aude totul ca şi cum aş locui la parter), la 4 dimineaţa. Nu-mi dau seama ce fluieră, dar nu o face într-un mod manelist. Nu cu modulări aiurea şi nici melodia nu-mi sugerează vreo vomă sonoră din alea. Nu. Fluieră onest, aş putea zice. N-ar avea după cine la ora asta şi oricum nici genul ăla de fluierat nu e, că încă nu a început ziua de lucru pe şantierul de alături. Nu ştiu, probabil cineva care mătură strada sau care se întoarce vesel de undeva. Oricum, frumos de auzit: se iscă o solidaritate de-o secundă.

Traficul redus la zgomot de cascadă – ziua e avalanşă şi stadion. Sau asemănător cu sunetul vântului în pădure de brazi. (Nu, nu seamănă cu cel din alte păduri, Dragoane zi tu.) Şi ăsta pentru că mă lasă să plec cu mintea în altă parte. Tot din cauza asta dar mai direct, forfota din gară, zgomotul de tren în deplasare şi semnalele de plecare. (Faină călătoria cu trenul noaptea. Cea mai.) Liftul chemat la 3 dimineaţa: hahaaa, cineva a petrecut. (Fără mine, deci următorul sunet va fi soneria de alarmă a liftului blocat.) Maşinile de ridicat gunoiul, care mă scapă de dovezi, hehe. Ploaia – bine, ştiu că nu se pune pentru că îmi place tot timpul, dar e diferit: ziua îmi dă poftă de somn, mai ales dacă vine la pachet cu tunete. Noaptea, taman invers.

Cocoşii cântând, în special când îi apucă pe la 1 şi pe mine mă apucă râsul când îmi închipui cum îi bumbăcesc celelalte orătănii din coteţ („’r-ai al dracu’, te ia la ore din astea, dementule! Nu poţi şi tu să te ţii până pe la 9…”) Trecem peste faptul altfel analizabil că există cocoşi în Bucureşti – şi nu la periferie. Şi ţipătul cucuvelelor, bufniţelor, huhurezilor, ciufilor şi ce alte păsări de noapte o mai fi; chestiune de rudenie, bineînţeles. Astea-s singurele sunete păsăreşti care-mi plac, pentru că după atât de admiratul ciripit matinal chiar nu mă dau în vânt. Iar gânguritul (ha?? Cine-a zis asta? Poate buhăitul) porumbeilor îl detest ciulamagen.

Tiiii ce mi-ar fi plăcut zgomotul de cai şi trăsuri. Ghinion, l-am ratat cu puţin. Vecinul din blocul din dreapta care cântă la vioară, deşi vioara nu e instrumentul meu preferat. Ăsta totuşi cântă mai mult seara decât noaptea, aşa pe la 10. (Îl invit pe această cale să-mi dea un semnal, fie el şi cu fum, dacă are belele din cauza asta cu vecinii proprii.) Ah da, vecinul de la şapte când calcă în capcana de vulpi pe care i-am băgat-o pe sub uşă. Ştiam eu că se duce noaptea la bucătărie să bea apă.

Nu mă pot abţine, deşi (sau tocmai pentru că) e un clişeu: da, normal că aud şi cum se crapă de ziuă.