Uh, shit?

Babelor,

Sunt la Starbucks şi vroiam să vă spun ce mişto e aici, că bate vântul şi sunt băieţi cu muşchi şi fete cu picioare, deci pentru toată lumea câte ceva, dar tocmai am dat foc localului, deci nu mai e aşa mişto. I-am dat foc stingându-mi ţigara într-o scrumieră din aia şmecheră, cu un şerveţel umed pe fund. Care scrumieră nu mai este atât de şmecheră după ce şerveţelul a stat opt ore la soare şi este mai uscat decât pielea Vetei într-o zi de martie. Acum focul a cuprins şi o umbrelă, o bicicletă şi două fete, şi deci ar cam fi timpul să mă car. Pe de altă parte, wirelessul funcţionează perfect, şi vântul bate din spate, deci poate că mai stau, mai ales că băieţelul cu părul în flăcări este deosebit de caraghios, la fel ca şi maică-sa, care îi dă cu un scaun în cap, încercând să-l stingă.

În fine, reamintesc că diseară se face sport în Kiseleff, şi că surorile Marx vor fi reprezentate acolo de mine, Veta şi Petronia. Alea dintre voi care au impresia greşită că ştiu cu ce se mănâncă fusbalul, sunt invitate să ni se alăture şi mai apoi să plângă.

Vă pup,

Rhetta

Condica de reclamaţii

Oamenilor,

Pentru că postarea asta are toate şansele să se lase cu sânge şi capete sparte, sunt egoistă şi nu vreau să mai fie cineva implicat în asta aşa că zic de la început că ea nu reprezintă nici o poziţie oficială a blogului (pentru că aşa ceva nu există), ci una personală. A mea.

În două zile ne-am trezit cu două sesizări care privesc drepturile de autor. Subiect extrem de serios şi pe care mă declar înclinată să-l iau şi tratez ca atare, după ce termin de râs. Pentru că chestia asta pe mine m-a făcut să mă întreb de ce dracu’ a dat paranoia drepturilor de autor în oameni aşa de brusc. O fi epidemie? O fi de la Soare sau de la Nibiru? O fi având ei dreptate, la urma-urmei?

Dacă da, asta înseamnă că aştept citaţie de trimitere în judecată din partea vrabiei de stâncă pentru că i-am furat numele ştiinţific latinesc şi-l folosesc fără acordul ei pe blog şi, mai rău, presupun că o să mă trezesc cu Petronius al lui Sienkiewicz fugărindu-mă cu sabia în jurul blocului. Dar chestia are şi o latură serioasă. Adică mai serioasă decât integritatea mea fizică, deci foarte.

Să ne înţelegem. Io prin obişnuinţa anumitor activităţi intelectuale din tinereţe sunt obsedată de conformitatea surselor, de corectitudinea citării şi în general de folosirea onestă a informaţiei de toate tipurile. Pentru că oamenii care fac nişte chestii trebuie respectaţi ca atare. Asta asigură demnitatea circuitului informaţiei şi bunele raporturi între cei incluşi în el.

Totuşi nu mă pot abţine să nu râd când lucrurile deraiază din domeniul sincerităţii în cel al habotniciei, al exagerării şi vânătorii de vrăjitoare. Departe de mine gândul de a afirma că dreptul de autor ar trebui limitat numai la publicaţii printate, pentru că asta ar fi o imbecilitate. Dar Internetul este totuşi un mediu cu libertate mai mare, unde chestiile circulă mai greu controlabil. Asta nu înseamnă că fiecare face ce vrea şi fură ce poate, deşi se întâmplă şi astea berechet. Acolo da, ar trebui reparate lucrurile. Dar o graniţă între rea-voinţă şi simpla folosire a informaţiei în mod liber se impune parcă.

Să protestezi vehement (dar civilizat, chestie pe care o apreciem) în condiţiile în care în unul din cazuri poza fusese pusă în contextul unei postări despre publicaţia pe hârtie în care era inclusă, cu menţiunea că făcea parte din ea, iar în celălalt nu făcea nici un fel de rău sursei, mi se pare exagerat. Sigur, teoretic e corect. Imaginile aparţineau cuiva, cineva şi le vrea înapoi sau aşa ceva.

Refuz să cred că toate indignările ar putea de fapt fi cauzate de lipsa menţiunii surselor, că asta ar ţine în egală măsură de nişte chestiuni de ego şi nu vreau să sugerez aşa ceva.  Aşadar ignor faptul că reclamaţiile puteau fi făcute prin e-mail către posesoarele blogului dacă era vorba de o discretă sesizare a unor limite încălcate. Rămân la a considera că, deşi procedura este în sine una extrem de corectă şi binevenită ca atare, câteodată lucrurile extrem de corecte devin rigide şi în pericol de a duce la situaţii incomode care cumva reuşesc să facă reclamantul să pară la fel de nasol ca şi reclamaţii.

Acum vă rog să mă scuzaţi, mă întâlnesc cu o vrabie să văd cum cădem la o înţelegere. Nu-i exclus să cadă numai ea, totuşi.

Găselniţă.

Babelor,

Făcând ieri curat prin casă, am descoperit în spatele canapelei un schelet de femeie. Iniţial m-am bucurat, crezând că este al Vetei, dar în timp ce dansam de fericire, ea a ieşit vie şi nevătămată din veceu, urmată de un miros… în fine, urmată de un miros. Am ridicat din umeri şi i-am arătat scheletul. A ridicat şi ea din umeri şi a spus că nu l-a pus ea acolo. Deci ne-am întrebat împreună al cui ar putea să fie. Al Petroniei nu, că ea tocmai ciripea zglobie într-un copac. Am verificat blogrollul să vedem dacă a murit sau dispărut careva, n-am dat de nimeni (în plus, scheletul avea 1,94m). Am pornit la plimbare prin bloc, să vedem dacă vreuna dintre vecine a încetat să fie, dar din păcate toate sunt bine-mersi, mai puţin doamna Tănăsache, care n-a vrut să ne deschidă uşa, drept care i-am spart arcada, nasul şi o parte din plămân (vătămăturile au fost provocate de explozia cu ajutorul căreia am intrat în cele din urmă în apartamentul ei).
Acum am pus scheletul în vitrină (avem o vitrină foarte mare) şi ne întrebăm ce să facem mai departe. Aveţi vreun sfat, vreo idee? Vă lipseşte cineva drag şi mare? Dacă da, daţi-ne un semn. Dacă nu, mai ţinem scheletul vreo opt zile după care ne facem beţe de cort din el.

Vă pup,

Rhetta

De dimineaţă

Oamenilor,

Pentru că azi-noapte am dormit învelită cu un cearşaf şi pentru că vara io consider chestia asta un cadou, iaca vă fac şi eu vouă unul. Dacă nu vă place e ok, mergeţi la Youtube şi schimbaţi-l cu ce vreţi voi.Voilà:

Sport. !!!. !!!!!.

Babelor,

Aseară mă uitam la ceas şi era evident trecut de miezul nopţii, când Veta a intrat în cameră şi a zis „Soro, hai să facem ceva”. Cum ideea mi se părea bună, ne-am urcat în Nitro-ul ei, am mai luat trei babe de pe drumuri, adică pe Petronia, A. şi M., şi ne-am dus în Kiseleff, unde avea loc Noaptea Bucureştenilor Cu Adevărat Cool. Adică? Adică destoinicul primar Oprescu s-a gândit aşa: „Decât să asfaltez o stradă sau să împuşc un câine vagabond, mai bine hai să fac ceva mişto. Bă! Ioane! Fă ceva mişto!”. Şi Ioan, sau cum l-o chema pe ăla care a organizat treaba, s-a gândit că ce ar putea fi mai mişto decât să opreşti circulaţia pe Kiseleff şi să pui în mijlocul şoselei panouri de baschet, mese de ping-pong, mese de fotbal de masă, fileuri de tenis de picior şi de badminton, cu echipamentul trebuincios lângă ele? Zis şi făcut (unde mai pui că se închiriau şi biciclete gratis). Aşa că pe la doişpe jumate noaptea, în Kiseleff mişunau câteva sute de sportivi amatori, printre care şi noi. Am jucat nişte badminton, unde am rupt-o în bucăţele mici de tot pe Veta, după care Petronia mi-a ţinut piept cu dârzenie, pentru că nu mai îmi ieşea reverul (blestemele Vetei fiind ca întotdeauna geniale). După vreo oră, un cuplu de cetăţeni a venit şi s-a milogit de noi să-i lăsăm şi pe ei să joace, aşa că am făcut loc şi ne-am dus la fotbal de masă. Am jucat eu contra tuturor, şi am câştigat cu un scor prea lung ca să îl scriu aici. Cum celelalte babe s-au plictisit să piardă, Veta a făcut un baschet de una singură şi ne-am cărat acasă. Să fi tot fost vreo două jumate când am ajuns, deci am avut aproape două ore de sport într-o atmosferă mişto şi veselă şi prietenoasă (fac bineînţeles excepţie de privirile pline de scârbă pe care mi le aruncam cu Veta). Şi ne-am zis aşa: n-om fi noi hipstere, da’ suntem mult mai mişto, şi am făcut ceva de mii de ori mai cool decât să stăm ca proastele în Green şi să ne uităm la nişte sticle de bere, în timp ce pe fundal se scurge un jazz astmatic.
Pentru că, babelor, nu era nici un picior de hipster în tot Kiselefful. Nici unul. Dar în schimb distracţie cât pofteşti. Şi transpiraţie.

Vă pup,

Rhetta

PS: Evenimentul se repetă în weekendul următor. Veniţi?

LA PLIC

Asteptam deja de ceva vreme sa scriu pe subiectul asta si nu se ivea ocazia. Acum a aparut.

Cred ca am mai spus povestea asta, dar poate unii n-au auzit-o. Si nici n-am asezat-o in scris.

Totul a inceput cu un cort Sinaia 2, pe care eu si sor-mea nu stiam sa-l asezam pe plaja din 2 Mai. Dar interventia divina ne-a trimis o gramada de tineret misto, care a pus mana pe cazmale si lopeti, facand treaba sa para o joaca.

Ceva mai tarziu, eu am citit intr-un club din Bucuresti, iar una din tinerele cu cortul m-a recomandat mai departe. Adica forurilor de decizie ale Revistei la Plic, un proiect care de-abia incepea.

Bon. Revista la Plic este chiar ce se intelege prin asta, adica o revista intr-un plic. Creatie a asociatiei Oberliht in care, pe langa publicatie in sine, gasiti de-obicei o gramada de minunatii pe numele lor cadouri si atentii. Amintesc aici de proiectul saculetilor de pamant ai Sandei Watt, care, asa cum am declarat si public, mie mi-au rapit inima.

Mai departe. Cunoscand o parte din colectivul Revistei la plic, sentimental vorbind am fost arestata si mai tare. Asta pentru ca era vorba de oameni langa care iti facea placere sa stai, cu care iti facea realmente placere sa vorbesti. Fara sa mai socotesc numele care apar de obicei in paginile revistei – Crudu, Vakulovski, Mocanu, Tupa, Ernu, Macrinici etc. etc. etc.

Conceptual vorbind, revista e bine asezata si se axeaza pe emulatia artistica din Republica Moldova. Asta nu e insa decat ca si cum ai scurma coaja fenomenului foarte, foarte superficial. De fapt e vorba de mult mai mult; e vorba uneori de rolul finantelor in arta contemporana, alteori de instalatiile tinerilor artisti moldoveni in vest, sau poate de teatru documentar cu subiect controversat – revolta anti-neocomunista din Chisinau, aprilie 2009 – sau poate pur si simplu despre aspiratia lor la valorile unei lumi normale. Din care, apropos, daca ii veti citi veti realiza ca fac parte. Ba uneori chiar ne reamintesc si noua care anume sunt ele.

Aici una din cartile postale primite in Revista la Plic. Mi s-a parut excelenta.

____________________________________________________________

In fine. N-am sa mai insist mult asupra continutului, pentru ca vreau sa-l descoperiti singuri. Am sa scriu in schimb despre doua lucruri care m-au intrigat:

1. Interesul manifestat la un moment dat ca Revista la Plic sa devina – d.p.d.v. al apsectului probabil – un soi de „––„. Care „––” a lasat „––” in urma in „––- –––– – –– – – ––-.

Parerea mea este ca nu e cazul. Spre deosebire de „––” si „Decat o Revista”, Revista la Plic este una din putinele insule de autentic si genuin. N-am nimic cu cele doua publicatii amintite, ba chiar mi se pare excelent ca exista. Si cu toate astea, asa cum am mai tot spus-o, ele se adreseaza asa-numitului public ubercool, sau hype, sau cum vreti sa-i ziceti. Adica in mare masura acelui balon de sapun eclectic si lipsit de autoironie, definit in mare masura de activitatea pe feisbuk, gata sa pocneasca la prima schimbare de paradigma culturala.

Iar asta nu e o judecata de valoare, ci, din pacate, un diagnostic.

2. Vorbind ieri cu anumite persoane din colectivul Revistei la plic, am aflat cu mahnire despre lucrul care doare cel mai tare – finantele. Si anume ca desi au un tiraj mic cu cost de 10 RON/exemplar, ei nu reusesc sa vanda tot. Asta in conditiile in care – atentie – spre deosebire de –– si DoR, isi platesc colaboratorii. Iar trecerea revistei prin vama moldoveneasca e probabil o epopee care necesita un numar – sau un roman – separat.

O asemenea situatie mi s-a parut inacceptabila, drept care m-am decis sa va cer ajutorul. Adica sa va rog sa duceti vorba mai departe despre proiectul lor, sa-l cumparati – pentru ca merita – si sa ne gandim si la alte feluri in care ii putem ajuta. Eu si sor-mea avem ceva in plan, sa vedem daca o sa iasa.

Numarul 2 integral poate fi citit aici daca vreti sa va faceti o idee, iar aici puteti cumpara online Revista la Plic.

Noi ii vom adauga in blogroll, in vreme ce de alte persoane ne vom desparti. Iar Revistei la Plic ii vom face promovare si pe twitter.

Juma’ de seară.

Babelor,

Aseară s-a lansat numărul trei al revistei Decât o Revistă. Cum îi ştim pe unii-alţii, ne-am dus acolo. După ce s-au citit nişte texte de bine, a început să cânte o formaţie. Formaţia erau nişte copii care ţipau şi erau punkeri, adică făceau gălăgie şi purtau tricouri cu The Misfits. Pe solistul vocal îl cheamă Otto, şi mi se pare evident că va termina ASEul. De furie am băut o bere, şi Veta a plecat acasă să se culce (venisem oricum fiecare cu măgăoaia ei, să poluăm puţin planeta). Eu şi cu unii ne-am mai uitat puţin pe pereţi, la afişe, după care ne-am cărat în Green, unde din fericire tocmai se terminase un concert de jazz care m-ar fi interesat. Alte beri, s-au mai adunat oameni, am băut o cafea pe la unu după care ne-am dus după colţ să fumăm. Şi tot aşa, şi tot aşa, şi m-am simţit atât de bine încât am ajuns acasă pe la trei.

Dar nu m-am culcat, pentru că mai aveam treabă. Ăsta e un fel de cliffhanger. Continuarea mai încolo.

PS: Otto din Green a murit. Să-i fie ţărâna uşoară. Ce săptămână oribilă! Mai întâi Mădălina Manole, acum el… Încet-încet, spuma culturii române se mută sub pământ.