Concluzii la campionatul mondial de fotbal

Să fim serioşi, doar nu vă aşteptaţi să fie vorba cu adevărat şi altfel decât tangent despre fotbal. Bine. Să începem cum trebuie, adică cu pauzele.

Cristiano Ronaldo ar trebui să fie lăsat să spună ce are de spus despre uleiul de motor în portugheză şi să fie subtitrat. Ar suna la fel ca engleza hăcuită cu toporul tocit şi ciobit care zgârie urechile atât de rău că nu mai poţi să asculţi ce vrea să vândă, pentru că portugheza sună aşa de felul ei. Dar măcar n-ar mai fi penibil, zic.

Cand se oftica Piticugras de prezenţa oenofilă a domnului cu vinurile din pauzele meciurilor, jubilam. Nu cred că am zis asta vreodată, s-ar putea să vă surprindă, dar mie îmi place vinul. Aşa că încercarea ăstora de a sincopa asocierea pavloviană meci de fotbal – bere, deşi condamnată la eşec din idee, îmi plăcea. Şi imi place în continuare dacă nu mă uit la domnul antenumit. Nici după intonaţia şi dicţia lui nu mă omor, dar gesturile, oamenilor, gesturile! Şi cum dracului să-ţi dea prin minte să porti en coeur când arborezi ciocul ăla? De accentuarea formelor prin reluare în proximitate nu a auzit nimeni? Hai vă zice baba: femeile cu faţa perfect rotundă sunt sfătuite în toate revistele sfătoase să nu poarte haine cu decolteu rotund. Uneori sfaturile astea nu sunt imbecile. Ăsta e unul din cazurile de „uneori”.

Urletul de aborigen înjunghiat al comentatorului din momentul ocaziei care a dus la penalty-ul ratat care putea să încheie meciul Uruguay – Ghana înainte de celelalte penalty-uri ratate a fost imortalizat şi inevitabil va fi folosit pe viitor în vreun promo, fiind ataşat unei faze memorabile. Tre’ să fie cumva să ştii asta despre vocea ta. Nasol.

S-a discutat atât despre arbitri încât avem o consolare: e ca şi cum ar fi participat şi ai noştri la campionatul ăsta.

Aş vrea să pot spera că pentru ultima dată pomenesc asta şi deci să-i fie un fel de veşnică pomenire: verbul „a se resimţi” nu există decât în vocabularul comentatorilor români. Dar ştiu că e mai mult începutul cruciadei. Ei, nu-i nimic. Avem răbdare.

Curând vom deschide fabrica Marx pentru reciclarea vuvuzelelor. Cineva trebuie să se ocupe de surplusul brusc inutil de plastic din lume. Când terminăm vuvuzelele trecem la şlapi şi poşete de muşama. Şi la eliberat staţia de metrou de la piaţa Victoriei de muşamalele alea încinse care put cică a paradis. În ce le transformăm? În motorină pentru tiranozaurul Vetei.

Anunțuri

8 comentarii

  1. Am aflat tragica ştire, A. Mama Omida, Cassandra, Pythia… Toţi se duc. Trist, de-a dreptul trist. Tocmai când voiam să pun cefalopodu’ să joace la loto, câte o variantă pe fiecare tentacul. Of.

  2. Cica in Spania l-au scos din meniu

    http://voices.washingtonpost.com/reliable-source/2010/07/rs-_spain.html

    Da’ noi mergem in vacanta in Grecia

    😀

  3. Frumos. „Until further notice” traducându-se în cazul ăsta ca „până-şi dau seama clienţii că sunt idiot”. Da’ io am o întrebare: dacă un singur ţânţar din lumea asta trece pe lângă mine fără să mă înţepe, asta înseamnă că trebuie să mă abţin să-i fuzionez molecular cu peretele pe ceilalţi?

  4. Asta-i cumva reciproca. Ţintarul te face fericită prin atitudine pasivă, caracatiţoiu s-a implicat activ în vieţile ăstora. Şi le-a asigurat porţia de fericire.

    Acum doia ani la Salonic am mîncat nişte caracatiţa marinată de toată splendoarea
    Tot o porţie 🙂

  5. doi

  6. Huh. Exact asta vroiam să scriu şi eu, dar mi-a fost lene. Genius, Petronia!

  7. Da, A. Dar diferenţa e că ţânţarul îmi place pentru asta, am putea chiar să fim amici şi să-l scot seara în lesă la plimbare, după ce i-aş da voie să se simtă puţin mare vampir pentru că oricum e singurul care nu face mofturi la sângele meu. Caracatiţa va dispărea şi din amintire, nu numai din percepţie publică, imediat ce va apărea un papagal care ghiceşte cine cu cine rămâne în telenovelele sud-americane. Eh? Ai mâncat-o pe mama lui Paul!!!! Criminalule!

    Rhetta, zi mai bine că nu ţi s-au vindecat mâinile după preliminariile cu monster trucks din parcare de ieri. Înţelegem. A propos, plângea madam Vaşulin de la parter că nu ştiu ce cu garduri de metal şi copaci înfipţi în pereţi. Am ridicat din umeri şi i-am zis să urle la vecinii de vis-a-vis să nu mai dea de mâncare fasole elefantului pe care-l cresc în balcon. A leşinat.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s