Dor de Vamă? Pula.

Babelor,

Să fi tot fost vineri când m-am uitat pe fereastră, am văzut o pasăre călătoare şi m-am hotărât să plec. Am băgat sacul de dormit, cortul, banii, chitara, eşarfa cu elefanţi şi pickupul în maşină, am aruncat o fumigenă în casa scărilor în semn de rămas-bun şi pe-aici mi-a fost drumul. Care, după cum s-a dovedit, m-a dus drept în Vama Veche.

Ok. Ajung, respir aer de libertate, îmi aprind o ţigară, pun cortul, bat un pescar, fac o baie, mă bronzez, mă ard, cânt la chitară, sunt dată cu cremă pe spate, beau o bere, mai beau una, mai beau una şi tot aşa, până se face cinci dimineaţa şi îmi zic că am mai văzut şi voi mai vedea răsărituri, deci îl voi sări pe cel care stătea să înceapă şi mă voi duce la culcare. Zic, fac, intru în cort, închid ochii, mă foiesc, adorm. Dar se face ora opt, şi din apropiere începe să se audă muzică. Lucru rău oricum, după numai trei ore de somn, dar şi mai rău când muzica respectivă este Phoenix, cu unul dintre acele hituri pe care le-am detestat la vremea lor şi le urăsc acum la modul cel mai serios. Îmi trag totuşi sacul de dormit peste cap, îmi bag ciorapii în urechi, încerc să adorm iarăşi, dar degeaba. Ies din cort şi arunc o privire: muzica vine în mod sigur dintr-un bar întotdeauna pustiu, numit greşit „Dor de Vamă”. Adică cum? Să-mi fie dor să fiu trezită la opt dimineaţa? N-aş spune. Pun mâna pe un piron, în cealaltă iau cazmaua şi mă îndrept înspre cocioabă (care este, desigur, întotdeauna goală. Oare de ce, dragă proprietar?).Ajunsă acolo, calea îmi este tăiată de un bărbat urât, gras, prost şi urât-mirositor. Că ce vreau, zice. „Am venit să sparg boxa aia cu cazmaua asta”, zic arătându-i omului pe rând boxa şi cazmaua. „Nu se poate”, face el, „că e boxa mea”. Îi explic liniştită că cazmaua, în schimb, este a mea. El că nu şi nu. Eu că da şi da. El că nu şi nu. Eu nu mai zic nimic, îi bag pironul în ochi şi încep să reduc boxa la nişte bucăţi prea mici ca să mai poată fi identificate vreodată. El plânge din ochiul celălalt, eu îmi termin treaba şi plec.

Deci în total a fost mişto.

Vă pup,

Rhetta

Anunțuri

Cuptorul eternei reîntoarceri

Oamenilor,

M-am materializat dis-de-dimineaţă înapoi de unde evadasem cu atâta satisfacţie. Constatând extrem de nemulţumită şi chiar cu deloc neglijabile accente de disperare în gânduri şi lacrimi la fel de neneglijabile în ochi că nici acum nu e aer, am convocat un drac la o întâlnire de lucru urgentă şi în urma unui pact am obţinut câteva zile de temperaturi omeneşti, prietenoase stării de agregare solide. Trei zile, mai precis. Nu ştiu ce au toţi ăştia din Divizia Fantastică de lucrează aproape numai cu cifra trei, dar zic că deocamdată îmi convine. Am plătit un preţ uriaş, însă merită. Ce-o fi mai încolo om vedea, nu-i aşa, mai încolo. Că de aia-i mai încolo, ca să nu ne batem capul aici şi acum.

Preţul uriaş a fost plătit în sânge. Al meu. Împrăştiat din piciorul drept pe o bară de metal care nu ştiu ce căuta în drumul meu miop la ora aia imposibilă, când numai felul în care mă deplasam ar fi trebuit să fie un argument suficient pentru toate obstacolele să se dea din cale. Manifestându-mi verbal nemulţumirea faţă de acest contact neprevăzut, nedorit şi al dracului de neprotejat, numitul drac s-a şi înfiinţat să-şi revendice odrasla. Nu mică i-a fost mirarea, bănuiesc, când s-a trezit trântit la pământ cu o geantă cu pietre, strâns de gât şi izbit cu capul de bara care-mi raşchetase gamba. A început să plângă imediat, că şi aşa avea un secol prost şi de ce mă mai iau şi eu de el, că ce babă haină sunt şi că îi e aşa de silă de viaţa lui încât îi vine să se arunce într-un agheazmatar.

L-am aşezat frumuşel pe trotuar şi după jumătate de oră de consiliere a plecat să se împace cu un amic cu care se cam împusese (literalmente, avea găuri de coarne în el) de la un cazan cu smoală lipsă la inventar. L-am consolat întrebându-l cam câte cazane cu smoală lipsesc de la inventar la drumurile care se construiesc la noi. Ştia, pentru că a dat să plece râzând şi fluierând vesel Campanella de Liszt. L-am apucat însă de coadă şi i-am amintit o mostră de înţelepciune milenară care zice “serviciu contra serviciu”. S-a uitat cruciş, dar ceva din ochii mei i-o fi dat de înţeles că pot să-l deprim înapoi cât ar zice “Dănilă Prepeleac”, că m-a întrebat ce vreau. Aşa.

Şi vouă cu plăcere. Mulţumiri primesc sub toate formele potabile.

Dezvăluiri cutremurătoare

Rhetta,

Adresa aia de email (rcm2821@yahoo.com) a cititoarei din Posta redactiei 17 mi se pare cât se poate de concludenta. Auzi la ea, „cu multumiri anticipate”…
Aiurea, Rhetto, trezeste-te. Rahat. Dupa toate indiciile e hoasca, impostoarea aia notorie careia de vreo saptezeci de ani încoace îi curg balele dupa Petraşcul ăla din sufragerie, dupa colectia de rubine de la Charles-Antoine si dupa comoda Louis XV si care pretinde ca face parte din familie. O uzurpatoare. Voi ăştilalţii, va zic io cine e. E Răgălia Marcu, zisa Creta, o oafă peltică si foanfă de pe la Bariera Vergului, copil din flori, puită prin ’21 de o spalatoreasa pe care o calcau toti soldatii veniti acasa-n permisie sa se-mbete la coltul strazii, la cârciuma lui nea Tache Guvidu. 2/8/21 e data ei de nastere iar rcm sunt initialele, Rhetto, chiar credeai ca dobitoaca are imaginatie ?. Răgăliei lumea din cartier îi spunea creta fiindca era palida ca varul, se-mbraca numai c-o fusta rosie si mai avea si o voce pitigaiata ca scârtâitul cretei pe tabla. Cum trecea câte-o patrula-n pas de defilare pe ulita, se hlizea toata mahalaua: Fă Creto, moamă, ce corp are tac-tu… fă, tac-tu e un corp de armata, fă ! Asta-i blestema, îi scuipa si-si ridica poalele-n cap la ei: Baaa, hai thictir, thugeti vreju’, tha va ia thifilithu’ de tharantoci ce thuntethi, baaa ! Deh. Proasta a facut vreo sase clase întâi si doua clase a doua la o scoala de ambliopi dupa care a bagat-o ma-sa servitoare la Virgil Eftimescu-Plopşor, un vaduv înstarit, negustor de palarii, care avea o casa prin Mântuleasa. Plopşor asta avea doi baieti, doi gemeni, niste hahalere retardate care nici una nici doua au lasat-o pe Creta cu burta mare. Pitigaiata a simtit ca e rost de-un mic santaj si-anceput sa oracaie, sa sâsâie, ca cine-o mai ia ia de nevasta asa, ca e dezonorata, ca câr, ca mâr, asa ca negustorul i-a-nchis gura cu un teanc de bani dupa care i-a dat un sut viguros în cur si-n dezonoare. Vreo câteva luni dupa aia, Creta îsi dadea plodul la Leaganul de copii si se cara la Monte Carlo. Unde fireste ca-n doua zile a tocat toti banii la cazinou, dupa care s-a apucat sa faca trotuarul. Asta noaptea, ca ziua spala scarile la Hôtel de Paris – sa tot fie prin vara lui patrusase. Aşaaaa. Ei bine, tocmai în vara aia si tocmai acolo, la Hôtel de Paris, Rhetta, aflata în vilegiatura (nu, Rhetto ?) l-a cunoscut pe Charles-Antoine Bondry, marchiz de Guillemondière. Marchizul era deja instalat acolo, în suita Garnier de la etajul doi. Un efeb, întruchiparea dandyismului, ultra-milionar, înca becher si râvnit de toate Bourbonoaicele, Hohenzollernesele, Holsteinoaiele si Capetiencele din lume. Marchizul traia cum stie sa traiasca un marchiz: seara cazino, noaptea petreceri si ziua curse de bolizi (era un pasionat, de fapt tot la Monte-Carlo avea sa se faca farâme cu masina lui, într-un raliu prin… nu mai stiu, parca prin ’59 sau asa ceva). Bine-nteles ca Charles-Antoine al nostru s-a-ndragostit nebuneste de Rhetta, iar ce-a urmat nici nu va spun. Ce baluri a dat în cinstea Rhettei, ce fast, ce splendoare… Devenise imponderabil, parca se-nvârtea pe orbita, nu stia ce sa mai faca doar-doar i-o cuceri Rhettei inima… Blanuri, bijuterii, yachturi, deh, you get the picture. Asa i-a venit nemernicei aleia de borfet de Creta sa-si schimbe identitatea din Răgălia Marcu în Cretta R. Marks si sa pretinda ca e o verisoara si asa mai departe, vorba lui Vasile. A tot încercat sa puna mâna pe o parte din avere, culcându-se cu avocatei de duzina si mituind notari verosi, dar vacs. A naibii tenie mai iese la suprafata din când în când, la diversiune.
Rhetto, emailul ala e trimis de la o garsoniera confort III din Pantelimon. Eu zic sa mergem sa-i aratam ce arma misto e Browning-ul ala si sa-i împrastiem caracterul pe pereti. Când te-ntorci din Vama.
Pai nu ?

Poşta redacţiei 17

Babelor,

Să vedeţi şi să nu credeţi: primesc ieri un mail. „De la cine o fi?”, m-am întrebat, dat fiind că nu mai avem decât vreo şapte cititoare, iar adresa (rcm2821@yahoo.com) era inconcludentă. L-am deschis, l-am parcurs, i-am dat copy-paste. Zice aşa:

„Dragă Rhetta,

Am auzit că citeşti nu doar în ceşti de cafea, dar şi în adrese de e-mail. Zi-mi despre mine. Mai întâi despre carieră, că asta mă interesează cel mai mult deocamdată, apoi despre caracter. Cu mulţumiri anticipate, o cititoare.”

Aşa că îi zic:

Dragă cititoare,

Nu pot să citesc cariera în adresa de mail. Faptul că eşti la yahoo arată că eşti cam brambura, adică că nu ai adresă de serviciu. Cam atât pe planul ăsta. Despre tine personal pot să zic însă mult mai multe, dată fiind interesanta combinaţie de cifre:

Simţi o mare nevoie să fii plăcută şi chiar admirată de cei din jurul tău. De asemeni, tinzi să fii foarte critică cu tine însăţi. Ai o grămadă de capacităţi pe care încă nu le-ai folosit în propriul tău avantaj. Deşi ai câteva slăbiciuni, în general ştii foarte bine să le compensezi. Pe dinafară poţi părea disciplinată sau controlată, îţi faci totuşi multe griji şi eşti foarte nesigură pe dinăuntru. uneori, ai dubii serioase dacă ai luat o decizie corectă sau ai făcut lucrul potrivit. Preferi schimbarea şi varietatea, şi devii destul de uşor nesatisfăcută dacă eşti constrânsă de restrângeri şi limitaţii. Te consideri o persoană care gândeşte independent, şi nu accepţi părerile altora dacă aceştia nu oferă şi dovezi cu care să le susţină. Adeseori nu ţi se pare înţelept să te arăţi altora aşa cum eşti de fapt. Uneori eşti extrovertită, prietenoasă şi sociabilă, dar alteori eşti introvertită, speriată şi rezervată. Unele dintre aspiraţiile tale tind să fie mai curând nerealiste. Unul din scopurile tale principale în viaţă este să găseşti siguranţă.

Mda, cam aşa. Şi ca să mă întorc la carieră: sfatul meu este să îţi deschizi o fabrică de clătite şi să mi le dai mie.

Te pup,

Rhetta

Scrisoare deschisă către minţi închise

Stimaţi cretini care aţi venit cu ideea eliminării înjurăturilor de pe net întru protecţia tineretului ruşinea ţării,

Văd că se inflamează nişte cucoane (nu ştiu de ce asta nu mă miră) că oamenii mari cei răi de pe net corup inocenţii minori ai patriei cu limbajul lor vulgar şi plin de trimiteri genitale, scatofile şi de alte naturi care lezează sensibilităţi. Pentru că rahatul ăsta riscă să fie luat în serios, se impun unele observaţii.

În primul rând, da. Limbajul acestei scrisori are dureri la un metru de pudibonderiile voastre. Într-o ţară unde fiicele se dezbracă în videochat şi mamele se codesc să se dezbrace la medic întrebându-l dacă nu le poate pune diagnosticul după simptomele povestite, cred că într-adevăr avem o problemă, dar nu de mentalitate ci de inteligenţă şi de educaţie. La fel, părinţi mai tâmpiţi decât odraslele voastre cu un pic peste jumate promovabilitate la BAC, înainte să vă isterizaţi că netul vă spurcă juniorii întrebaţi-i când au citit ultima dată altceva decât o fereastră de Messenger. Vă tremură carnea de indignare şi de spaimă când vă gândiţi că pe internet minţile curate (da, ce-i drept. Cam ca foile albe.) ale scumpilor voştri copilaşi a căror educaţie o neglijaţi sunt pângărite de expresii urâte. Oh dar vai. Cine, puii voştri care nu ştiu să vorbească limba română? Nu vi se pare mai grav că au un vocabular redus la jumate faţă de omologii lor de acum cinci ani, că nu-s în stare să rezume un text (în situaţia în care mai ştiu să citească) sau să exprime nişte idei simple? Că vorbesc, în opinia lor, o rongleză care de fapt nu e decât ignoranţă crasă amestecată cu nişte clişee lingvistice anglofone culese pe sponci, când în realitate nu sunt în stare să spună trei fraze coerente în engleza pe care pretind că o vorbesc atât de natural încât o amestecă cu limba maternă?

Nu vă îngrijorează mai mult că nu ştiu să scrie ortogramele simple sau că în tezele de BAC scriu ca pe Messenger, că nu scriu cuvinte întregi, că dezacordurile apar la majoritatea întâlnirilor de subiect cu predicat sau că imbecilităţile sunt atât de comune încât DOOM le reglementează drept corecte? A, sărăcuţii, dar ei sunt bombardaţi cu obscenităţi de internetul cel rău. Nu că ar veni ei căutându-le. Protejarea copiilor? Nu ştiu în ce lume trăiţi voi, dar noi în asta a internetului ne crucim zilnic de ce le poate mintea inocenţilor voştri copii. Un exemplu pe care sunt sigură că îl poate relua orice posesor de blog: nu există zi în care să nu văd cel puţin trei căutări pornografice diferite în lista termenilor introduşi de utilizatori. De cele mai multe ori, chiar şi alea sunt agramate. Şi atunci vina a cui e, ipocriţilor? A internetului celui malefic sau a celor care vin în el ca să găsească aşa ceva? Dacă sunt copii, nu vă pune pe voi asta în postura ridicolă a bancului cu educaţia sexuală („da, mamă, ce vrei să ştii?”)? Dacă sunt adulţi, nu vă pune în postura de mincinoşi care caută paie în ochii altora? Şi dacă în lipsa unei educaţii care să îi ferească de mizeriile astea (pe care nu vreţi să v-o asumaţi, fiind mereu vina altora: a profesorilor, a internetului, a anturajului) vreţi să-i feriţi artificial printr-un clopot de sticlă, nu ar fi un pic mai nimerit să vă întrebaţi în primul rând cam cât timp petrec zilnic nevinovaţii voştri prunci pe internet şi ce anume fac în timpul ăla? Eventual… nu ştiu… să le restricţionaţi accesul voi, de acasă, în loc să plătiţi o instituţie să le cureţe terenul de joacă? N-ar fi mai normal să vă întrebaţi dacă terenul ăla de joacă e pentru unii de vârsta lor, înainte să urlaţi că nu e baby-proof?

Citesc că jegul ăsta a fost demarat de Lia Olguţa Vasilescu în urma unei experienţe personale. Doamnă, ce ar fi să nu vă mai trimiteţi nepoata şi fiica să citească ştirile despre dvs. pe net pentru început? Dacă nepoata e atât de mică încât nu ştie ce înseamnă un cuvânt obscen şi are naivitatea de a veni la dvs. să afle, oare nu cumva locul nepoatei dvs. nu prea ar trebui să fie pe site-uri de ştiri citind articole despre rudele ei? Înjuraţi am fost toţi măcar o dată pe net. Se trece peste. Sau propunem toţi câte un proiect de lege care să ne răzbune frustrările? Nu. Madame, dacă nu suportaţi înjurăturile poate era mai bine să nu vă băgaţi în politică (asta fără să aprob conduita clasei politice româneşti). Dacă credeţi că iniţiativa dvs. stupidă va contracara procedurile neloiale din preajma alegerilor, cu atât mai mult nu trebuia să vă băgaţi în politică pentru că asta spune ceva nu prea vesel despre intelectul dvs. Dacă vi se pare mai normal să urlaţi la internet în loc să trimiteţi copiii la desene animate, înseamnă că pur şi simplu aruncaţi mâţa responsabilităţilor parentale în ograda celor care nu le au.

Mai citesc că Varujan Pambuccian nu vrea să implice CNA în rahatul ăsta. Manevră inteligentă, dar care spune şi ceva despre utilitatea zero a acestei instituţii. Ceea ce însă nu schimbă cu nimic meritul omului de a-şi da seama că prostia asta e o aberaţie isterică şi o problemă pusă fals, dintr-un unghi complet greşit. Are dreptate că procedura asta, odată demarată, e o cutie a Pandorei. Şi că responsabilitatea pentru ce se întâmplă pe net ar trebui asumată prin autoreglementare. Prin aia care începe acasă, completez io.

Iar tu, Patriarhie Română, vezi-ţi de ale tale. Asta chiar e bună. Da, dă bine să te implici în comunitate. Cum fac alte biserici mai populare, cum ar veni. Nu? Da. Dar ce-ar fi ca înainte să tuni împotriva lui „să moară mama” să faci ceva adăposturi pentru săraci pentru ca mamele chiar să nu mai moară pe trotuare? Ştii câţi copii cerşesc pe străzile Bucureştiului? Ştii câţi o să doarmă la iarnă în canale? Bisericile a căror popularitate vrei s-o atingi văd, în curtea lor, chestiile astea şi acţionează. Hai să ne gândim câte adăposturi şi cantine s-ar putea construi cu banii pentru aberaţia inutilă numită Catedrala Mântuirii Neamului. Hai să încercăm să nu lăsăm neamul să moară de foame pe lumea asta, decât să îi epurăm limbajul pentru cealaltă. N-ar fi mai puţin ipocrit?

Avem de protejat un tineret mai pervers ca noi, pe cine dracu’ păcălim? De câţiva ani încoace, responsabilitatea pentru educaţia junimii e a oricui în afară de a părinţilor. Daţi-vă două palme, treziţi-vă  şi suflecaţi-vă mânecile pentru rezolvat probleme reale. Trimiteţi-i naibii la făcut temele în loc să stea pe net. Ascultaţi-i cum vorbesc între ei înainte să daţi vina pe anonimi comozi. Daţi-i afară din casă să facă sport sau alte activităţi care au legătură cu abilităţile pe care, de multe ori, le au îngropate sub indiferenţa voastră de a-i vedea manageri sau mai ştiu eu ce-o fi la modă. Când Elena Băsescu, fotbaliştii drogaţi şi care înscriu oriunde numai nu pe teren, maneliştii şi starletele porno din tabloide sunt modelele copiilor voştri, întrebaţi-vă mai întâi unde greşiţi voi şi apoi urlaţi la internet. Internetul, doamnelor şi domnilor încuiaţi, nu-ţi dă altceva decât ceea ce îi ceri.

AURELEEEE !

Oooo,

Nu, sa nu carecumva sa credeti ca am devenit un anonymous wateroholic. Si nici la sprit nu folosesc asa ceva, pentru ca unu : nu beau sprituri si doi : nu e gazoasa. Dar ce vreti, nu suntem niciodata la adapost de o teava sparta în bloc (vezi cazul piticului gras), de o seceta, de o contaminare a retelei urbane de apa cu mai stiu eu ce, de o cupa de excavator înfipta în conducta principala a cartierului, de o crapatura în nu stiu ce baraj sau, pur si simplu, de o rationalizare.
Asa ca orice om are-n casa si ceva sticle de apa. Mie-mi place asta : e foarte primavarateca (scrie si pe ea), asa, putin evanescenta. Am vazut si varianta MARICICOOOO, dar deocamdata s-a epuizat.

Fiti cuminti.
Va pup.

Meseria, brăţară de aur

Babelor,

E, poftim. Capitala stie înca sa dea la iveala – e drept, cu o oarecare parcimonie douamiista (era sa zic post-modernista) – hedonisme (mic-) pariziene. Sa mai zica cine-o pofti ca francofilia noastra se rezuma la niste ciorbe à la grecque si la trenul cu care vine vacanta. Unii spun ca Societatea Spectacolului (tradusa si-n româneste) e o carte vizionara (în acelasi timp, nu ca dupa razboi multi viteji s-ar arata, dar nu e prea complicat sa prezici, spre o pilda, ca la noapte o sa fie cam întuneric). Altii vad niste didascalii de fibra marxista pentru revolutionarii din mai 1968 (si de dupa). Ma rog, când Guy Debord scrijelea (chiar el, se pare) prin 1953 sloganul cu pricina pe un zid de pe cheiul Senei, la noi leului nu i se mai spunea franc, « monser » devenise « tovarase », iar spectacolul (stricto sensu) era cam dezolant. Uite însa ca dupa mai bine de o jumate de secol si dupa atâtea framântari si rasturnari de situatii avem si noi parte de o transcriptie murala.
Transpus în cheie dâmboviteana, sloganul ar putea capata, la prima vedere, o conotatie de cheguevarism de tricou adolescentin, de pulsiune juvenila de anarhism de criza, nu stiu. Asa cum nu stiu daca Debord ar striga « sacrilège ! », vazând bolidul de fite (când stim ce blestematie înseamna pentru el otomobilul) chiar sub credo-ul sau. Contrastul din adaptarea valaha e însa savuros, oricum l-ai lua.
Ce vreti, la noi la noi marfa e marfa si spectacolul e spectacol.

Ăă, panem et circenses ?

Va pup.