Bucureştiul, văzut prin ochii altcuiva.

Babelor,

Vă povesteam ieri despre un prinţ chinez. Să detaliez: omul, un bun şi vechi prieten, a venit luni la noi, şi va sta o săptămână. De fapt nu este chiar chinez, ci taiwanez, şi ca orice prinţ chinez sau taiwanez este recunoscut pe plan mondial pentru onestitatea, largheţea şi inteligenţa sa. Zilele trecute l-am tot plimbat prin Bucureşti, arătându-i una-alta: piaţa Matache, zona Buzeşti, centrul, Calea Victoriei, magazinul Unirea, universitatea, străduţele mele preferate din spatele bulevardului Magheru, Lipscaniul, etc. În cele din urmă ne-am aşezat aseară la o masă şi l-am întrebat cum i se pare oraşul.
– Decăzut, a zis sorbind o gură de Pepsi.
– Vrei să spui „şarmant”, l-am corectat eu.
– Nu, de fapt vreau să spun oribil, a zis.
– Cum oribil? Doar sunt o mulţime de case vechi, de străzi superbe, de blocuri art deco, de…
– Nu, a zis el. Sunt doar o mulţime de ruine mai mult sau mai puţin urâte, o mulţime de gropi în mijlocul trotuarelor, gropi în care poţi cădea cu maşină cu tot, şi care dau probabil pe cealaltă parte a pământului… Rhetta, nu te supăra pe mine, dar nu pot numi asta „şarm”. Parisul este şarmant, Roma este şarmantă, şi Praga, desigur. Bucureştiul este pur şi simplu oribil. Casele vechi stau să se prăbuşească peste pietoni, pe blocurile art deco sunt lipite nişte buline roşii, semn că nu vor mai sta multă vreme în picioare, totul este dărăpănat, mânjit, pătat, stricat. Ăsta nu-i şarm. Ţi se pare ţie şarmant, pentru că locuieşti aici şi nu vrei să îţi zici că stai într-un oraş post-apocaliptic, dar de fapt te minţi, vă minţiţi cu toţii. La ce bun îmi arăţi două cariatide care ţin un balcon, când uneia îi lipsesc picioarele iar pe cealaltă cineva a scris „Muie Becali”? Rhetto, oraşul ăsta al tău, al vostru, este din păcate sortit pieirii. A fost frumos la vremea lui, sunt convins, dar vremea lui a fost acum 80 de ani. Acum arată dezastruos, şi tare mă tem că aşa va şi rămâne, pentru că de fapt nimeni nu are de gând să facă nimic altceva pentru el, în afară de spartul unor trotuare nevinovate şi al unor străzi care au fost asfaltate acum două săptămâni. Vă minţiţi cu toţii cum că e bine, că e şarmant, că e frumos. Ei bine, nu este.
Şi acestea fiind zise, prinţul chinez s-a prăbuşit într-un crater format spontan la picioarele sale.
Ceea ce m-a pus puţin pe gânduri.

Vă pup,

Rhetta

Anunțuri

36 comentarii

  1. de gustibus. non disputandum, dar uite si o alta parere:

    http://www.reuters.com/article/idUSTRE5A536F20091106?sp=true

  2. chiar asta e si parerea mea. e un oras decazut. prea multe ruine!!

  3. Recomand pesimistilor sa faca un exercitiu de memorie si sa se intoarca 15-20 de ani in Bucuresti. Era un oras mult mai gri, mult mai urit, mai plin de provincialism. Bucurestiul a crescut enorm in ciuda piedicilor, inertiilor, mitocaniei.

    Fratilor, asta e un argument pe care l’am mai dat in citeva rinduri, depinde de unde vii in Bucuresti. Daca pleci din Viena, Paris sau Amsterdam incoace, evident, gasesti o ruina. Dar ia sa te intorci matale din Tripoli, Arbil sau Cairo, orase care seamana cumplit de mult cu ceea ce aveam noi la inceput de cariera post-comunista, si’o sa vezi atunci cit de misto si vestic ti se pare.

    Uitam prea usor de unde am plecat, tinem minte doar unde vrem sa ajungem. Repede. Acum.

  4. Dragoane, omul vine din Frankfurt via New York, Philadelphia si Londra. A zis ca si Philadelphia e cam ca Bucurestiul, dar totusi. Si-i dau partial dreptate.

  5. Rhetto (cam multe cuvinte scrii, ai grija la Mb) nu zic ca ar fi o minune a civilizatiei. Dar m’ar fi mirat sa fie dat fiind punctul de plecare si timpul scurt trecut. La fel, nu spun ca ar trebui sa ne multumim cu ceea ce este, dar si atitudinea asta „hic et nunc” bezmetica e defecta si duce exact la chestiile care nu ne plac la Bucuresti acum (investitii care aduc profit imediat, carpe diem fara viitor, manelizare, sa moara dusmanii mei). Putintica rabdare nu a stricat niciodata nimanui.

    Pina una alta stiu o multime de straini indragostiti de Bucuresti, asa ruinos cum e el. Daca mi se permite putin stil oriental, unde e putin e loc de mult, unde e crestere e viata. O fi asta motivul pentru care eu inca nu am plecat de aici?

  6. Am uitat niste virgule. Sper sa fiu iertat.

  7. Mie mi se pare că, exact la fel ca şi cu alte oraşe, ce vezi în Bucureşti depinde de ce te aştepţi să vezi. Şi mai cred că trebuie o genă anume ca să îţi placă. Poate un drag oriental pentru decadenţă, poate o lene de acelaşi tip. Un om care vine de unde zici tu, Rhetto, într-adevăr şi pe bună dreptate va fi oripilat, pentru că (cu riscul ridicolului asumat) cred că e vorba de sensibilităţi diferite. Ok, e vorba şi de ce e obişnuit omul să vadă şi să considere normal. Dar ceva îmi spune că, îngrijit după toate standardele civilizaţiei, Bucureştiul şi-ar pierde ceva. Da, altceva în afară de jeg.

    Dar s-ar putea la fel de bine să nu am dreptate, înnebunită de fericirea celor 26 de grade la umbră şi a vântului de afară. Zic şi eu.

  8. I know, Dragoane, I know, dar problema e când vii în Bucuresti…. chiar din Bucuresti. Altfel spus, când compari orasul asta – paradox de sat fara câini si în acelasi timp cu multi câini – cu el însusi sau – mai bine zis – când vezi de-a lungul a câteva zeci de ani ce-nseamna paragina, vraiste edilitara, „je m’en fous”-tism, distrugere cu buna stiinta, incompetenta, dispret suveran si interese marunte, meschine de buzunar, burdihan si testosteron care sunt puse deasupra interesului, hai nu atât arhitectural sau artistic, ci macar obstesc, impresia e alta. Ma rog, cel putin a mea.
    Eu ma-ntorc usor cu 15 – 20 de ani în urma, chiar si cu mai mult. Da, gri era, urât era, saracacios era, prafos, neprimitor, desfundat, ranit, trist, tot ce vrei (asta începând însa de la finele anilor 70, ca pâna atunci zau ca nu era oroarea ultimilor cinspe ani de comunism). Cu ce e mai flamboaiant acum si mai aratos ? Nu zic nu, câteva eforturi s-au facut. E drept, sa nu le neglijam (în ciuda facturii enorme si… sa lasam). Dar. Dar.

    1) În primul rând, gasesc orasul asta (pe care, sincer, îl iubesc enorm de când ma stiu) mult, mult mai plin de provincialism. Sa ne acordam oleaca definitiile, desi cred ca ne gândim la acelasi lucru. Sa nu se supere provincialii, care în multe rânduri si în multe locuri se dovedesc mult mai simtiti decât fauna capitalei. Eu i-as spune nu provincialism, ci mârlanism interurban sau mahalagism extravilan, daca vrei. Pentru mine, chestia asta s-a multiplicat treptat de prin optzeci încoace, iar dupa opsnoua a crescut exponential. Musteste, dragoane, musteste. Si nu doar în Ferentari sau Pantelimon, ci peste tot, chiar si în „cartierele sic”. Sa fim întelesi, nu fac apologia bucuresteanului dandy, sclifosit si cu maniere. Doar Cismigiul e al natiei întregi, dar – fara a cadea in „delictul faciesului lombrozian” – uita-te si tu ce jungla pestrita colcaie. Ca dealtfel peste tot. E un oras saturat, sufocat, gata sa dea pe dinafara, neconceput – la dimensiunile actuale – pentru atâta omenire, din care o buna parte nu e nici orasenime, nici taranime, ci mahala.

    2) Sincer, Dragoane, nu vad cum a crescut enorm Bucurestiul, în afara de numarul de locuitori. A crescut, OK – si ramâne un oras misto (cel putin pentru mine), comertul e-n floare, restaurante, terase si baruri peste tot (ceea ce e bine), ai unde si ce sa cumperi, unde sa te distrezi, bref, ai de unde alege, cu marfa suntem la zi. Nu sunt însa sigur ca asta înseamna neaparat crestere. Sau mai bine zis, e o crestere fara cap si echilibru si – mai ales fara bun simt. Sigur ca e misto sa cobori noaptea pe le trei sa-ti cumperi un biscuit de la dugheana de lânga parterul blocului, dar ambianta globala (ca Bucurestiul nu e doar hiper-centrul, si chiar si acolo…) e de tejghetareala si chioscaraie sordida, de Taica Lazar in cheie de bazar de suburbie mezoasiatica – uite Piata Gorjului. Militariul a fost comuna, a devenit cartier – uvrier, popular, dar corect – pâna prin saptescinci – dupa care a plonjat iar, mai ales dupa opsnoua, iar într-o ruralitate care azi e chiar dezgustatoare. Dupa mine (dar poate ma-nsel, Dragoane, sa ma ierti), crestere (desi Bucurestiul – ca toata tara – ar merita si crestere, si mai ales grandoare) înseamna si infrastructura. Nu doar case misto Art Nouveau sau muzee spilcuite, dar si transport în comun gândit si facut cu cap, si servicii publice, si sanatate, si retele de comunicatii, de încalzire, si curatenie, si… bun simt. Un Bucuresti care creste, as zice, e un Bucuresti caruia începi sa-i gasesti din ce în ce mai putine hibe, oriunde te-ai plimba. Iar hibele astea se acumuleaza. VeTeFe, când vezi snopii de fire electrice peste tot, când tramvaiul cinci merge cu cinci la ora pe la Armeneasca pe o linie cica refacuta si toata numai gropi, când strada Galati e mai ceva decât „coloniile ilegale” de rromi din Franta… Si câte si mai câte.

    3) Fara a fi deloc anacronic sau prafos-etnocentric, eu nu i-am dorit niciodata Bucurestiului sa devina un oras vestic. Pentru ca… ei bine, pentru ca nu e deloc vestic. As fi vrut pur si simplu sa evolueze în spiritul lui, propriu, si sa devina ce-ar fi trebuit sa devina. Bine-nteles, sa traiasca în acord cu epoca lui si cu standardele lumii civilizate, ceea ce era deja cazul acum vreo suta de ani. Numai ca a aduce în tara – eu stiu – KFC, Mercedes sau Vodafone nu înseamna ca ne-am facut temele.

    Zic eu.

    E muuuuuuult de spus, deocamdata pun capat aici. Si-om mai polemiza.

  9. Alecule, polemica noastra va fi foarte scurta pentru ca sint de acord cu majoritatea lucrurilor pe care le spui. Da, Bucurestiul e o imensa mahala si principalul lui viciu este lipsa bunului simt. Din asta decurg cam toate celelalte.

    Si, cu toate astea, Bucurestiul a crescut enorm. Bucurestiul de acum 15-20 de ani era un simplu suport pentru vietile celor care traiau in el. Lasind la o parte orgoliile de capitala (dovada, in sine, a provincialismului), Bucurestiul nu insemna nimic, era pustiu. Pustiu de ocazii, de oferte, de viata. Daca voiai ceva trebuia sa te rogi sa ai pe cineva care sa’ti inlesneasca atingerea scopului. Acum, cu toate hibele lui, uneori insuportabile (subscriu la toate criticile tale de mai sus), Bucurestiul este in sine o oferta. Si nu doar una comerciala. Oamenii se misca pe aici. Din ce in ce mai multi, din ce in ce mai energici, din ce in ce mai frumosi. Iar Bucurestiul le ofera din ce in ce mai eficient ocazia sa se desfasoare, ba chiar ii incurajeaza.

    Vedem lucrurile din pozitii diferite. Motivele sint multe. Probabil ca eu am pastrat o doza ceva mai mare de adolescenta in mine si asta ma face putin mai idealist si mai usor de entuziasmat. Dar, pe bune, Bucurestiul a luat’o in sus. Pentru ca, pina la urma, ce conteaza mai mult? Calitatea strazilor sau viata oamenilor? Iar in privinta asta… uvrieri saraci sint peste tot si vor ramine mereu. Daca judeci lucrurile numai din perspectiva lor toate orasele sint o apa si’un pamint (exagerez, evident).

  10. zicea bianca dragusanu in libertatea ca nu se scrie bucurestiul ci bucurestii. eu o cred pe ea.

  11. Bine grasule, Bucurestii. Fericit?

  12. Eu zic Bucuresci. Nu ca sa sara smaltul de pe fericirea piticului, da’ asa am citit eu pe un capac de canal mai vechi ca bianca dragasani.

  13. fericirea e o stricla de vin, fericirea e un pitic care danseaza. cam asa ceva ziceau tzapinarii cand cantau despre bere.

    de ce kk sa fiu eu fericit ca trebuie sa scrii bucurestii? nu e mosia lu maman.
    ziceam si eu ce am mai auzit pe la televizor.

  14. Ma gindeam eu ca nu se face piticu’ fericit asa de usor!

  15. sper din tot sufletu ca petronia e in vacanta la caciulata si nu o sa scrie imediat sageti in pieptu meu, asa ca va recomand sa va imprieteniti la loc cu lumea.

    ati obosit….

  16. Acu’… Are dreptate Bianca aia şi are dreptate şi Piticul. La fel cum dreptate au şi Iaşii, Ploieştii, Piteştii, Focşanii, Tecucii şi alte asemenea localităţi la fel de corecte gramatical dar nefireşti în forma asta.
    Dar Pitice, dacă găsim un bucureştean sadea pe patru generaţii în urmă cred că putem demonstra că e rudă cu ciobanul. Bucur, nu Becali, că Becali va fonda Becaleşti. Nu era unul mai acum ceva vreme care revendica Moldova în calitate de urmaş al lui Ştefan? Voila, avem şi precedent.

  17. N-am murit Pitice, de ce mă pui să culeg căciuli? Şi mai ales ce te face să crezi că localizarea în Căciulata mi-ar afecta talentele de tir cu arcul?

  18. vedeti? daca mergi cu sosete albe la herculane, imediat iti sar viperele pe gat si le scoti doar daca dormi cu lapte langa gura.

    tronio, problema e ca la caciulata nu ai net, asta e strategia netcity in bucuresti. supune-te, aratane ca ai suflet.

    apoi, tot ce am scris mai sus e adevarat ca o bere rece. popularitatea vostra e ca tigarile record. erau bune dar nu se mai fac. asta ma ingrijoreaza pentru ca va vizitez chiar daca nu vreau si nu imi plac panzele alea de paianjen de pe header.

    am inteles ca a fost vara si bem prin oras si nu in blog. dar acum e deja toamna. orasu e iar plin de masini. fac 40 de min pana la uzina in loc de 10. deci si blogu asta tre sa redevina ce a fost.

  19. Să traducem. Asta înseamnă că ţii la noi. E bine. Mai înseamnă că eşti mai competitiv în ceea ce ne priveşte decât noi, ceea ce e bizar. Tu ne iei ca antrenorul supărat că trupa i-a evadat din cantonament şi alergând prin jur a pus trei kile şi, mai îngrijorător, refuză să se întoarcă la programul competiţional. Asta iar e bizar, pentru că singurul program competiţional pe care şi l-a făcut vreodată trupa asta a fost ăla de-a care i-a plăcut să se joace. Ce-ai mă cu nişte babe, un nepot şi un motan onorific? Pune biciul în cui la loc, lângă celelalte accesorii din piele neagră, şi fii vesel. Noi suntem.
    Blogul ăsta n-a păţit nimic, e doar la relanti. Când lucrurile o să se schimbe, n-o să mai fie la fel. 😀

    Da’ nu înţeleg la ce ar trebui să mă supun ca să îmi demonstrez bunătatea înnăscută şi până la tine deloc pusă la îndoială. Cât despre vipere, nu-ţi fă speranţe: nu-s la Herculane şi nici nu port şosete albe. Şi nici la Căciulata, că nu port şosete lycra în sandale.

  20. ce scuze ieftine.

  21. Ce acuze de mirare.

  22. petronia, te porti ca boc. beaware.

  23. Sunt în siguranţă. Singura dată când am încercat să cosesc am rupt coasa, pentru că sunt prea scundă şi am trântit-o în pământ. Trebuie să fie vreo tehnică specială de cosit pentru oameni politici mici, poate îi învaţă partidul sau ceva. Altfel nu se explică ce are el şi eu nu.

  24. exact ce ziceam. raspunzi si vorbesti 10 minute despre coleoptere dar nu despre ce am zis io. esti boc.

  25. Nu sunt Boc, că despre cai verzi pe pereţii conversaţiilor vorbeam şi înainte să fie el ce e şi să ştim că el face asta. Deci îmi disput dreptul de întâietate în privinţa asta.
    Cât despre coleoptere, serios că aş cârmi discuţia în ce specie zoologică vrei tu dacă m-aş prinde care-i aia. Adică despre ce e vorba de fapt.
    Deocamdată specia poate fi descrisă în felul următor: tu te plângi că lucrurile nu mai sunt cum erau şi ceri să redevină, io zic că nimic esenţial nu s-a schimbat şi că nu există motiv de panică. Tu mai zici o dată că suntem varză, io mai zic o dată că varza e o plantă deloc rea. Tu concluzionezi că io sunt Boc, io că nu pricep de ce te superi. Cred că specia pe care am descoperit-o, confrate zoolog, se cheamă „suntem de acord că nu suntem de acord”, clasa „divergenţă de opinii”, genul „insolubilă”.

  26. hmmm, hmhm. petronia, nu suntem pe noi2. ce draq faci? imi dai papucii? nu ne potrivim sau ce?
    ma magulesti zau.

    reactie mai feminina ca asta, rar mi-a fost dat sa vad in blogul surorilemarx. atentie mare la atitudine. nu iti permiti sa te indragostesti de ponei si sa o iei personal. ia vezi…

    dar ai fost asa sassy girl incat te iert… nah!

  27. Pitice, fă-mi o favoare. Apleacă-te un pic sub masă şi numără sticlele goale de bere. Apoi scrie câte erau. Sunt în căutare de explicaţii. Şi dacă tot eşti acolo, poţi să dai tare cu capul de tăblia mesei când te ridici.

  28. ok. scuzele mele mici si nu mai incurc.

  29. Deci ne-am lămurit că ne batem ca chiorii. Nu e plural sarcastic, mă includ şi pe mine. Mirată totuşi, că de obicei dacă mă bat îmi place să ştiu şi de ce.

  30. din pacate te-ai lamurit cam tarziu. macar daca nu te cunosteam. acum inteleg de ce a cazut si blogul. va urez succes in noua si minunata viata. bravo.

  31. Iar a gasit piticu sticla de absint ascunsa in bazinul de la wc? Ce’ai mah? Esti asa de singur si plictisit incit a inceput sa’ti pese de zelist?

  32. tinere, traiesti intr-o mare eroare.

  33. Da pitice, stiu. Si eu si inca 23 de milioane de alti oameni. Zi’mi ceva nou,

  34. Eroarea de a lua în considerare topul lui peşte? Cred că sunt mai mult de 23 de milioane care trăiesc în ea. E o eroare destul de aglomerată.

  35. Bucurestiul a fost gri si neprimitor doar in perioada anilor ’80 cind omu s-a apucat de strins cureaua sa plateasca datorii externe etc. Altfel era curat, vesel si safe sa mergi si noaptea pe strada dintr-un capat in altul. Dupa revolutie bucurestiul a devenit un gigant butic murdar.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s