Din an în an

Oamenilor,

Probabil că am mai zis vreodată, dacă nu – zic acum. Eu nu visez. Adică atât de rar încât nu se pune şi de obicei nişte banalităţi cum ar fi programul de a doua zi sau lista de cumpărături pe care tocmai am materializat-o. Asta cam o dată pe an.

Acum câteva seri însă, am visat ceva cu totul bizar. Genul ăla de vis în timpul căruia eşti conştient că visezi şi totuşi pare atât de real. Cum eu nu visez aproape deloc, e ciudat. Să vedeţi. Îmi simţeam capul pe saltea şi pătura dată la o parte de pe umărul drept, chestie care mă enerva cu anticipaţie fiindcă ştiam că în curând o să trebuiască să mă mişc ca să mă învelesc. Şi totuşi eram pe un teren de joacă. Se juca ceva. O lume fără mutre, dar prezentă, se simţea bine şi când mingea (sau câteodată popicele, jocul se schimba fără ca asta să mă mire. Cred că în vis puţine chestii te miră, mai ales când eşti conştient că visezi) o lua un pic razna sau se multiplica brusc nu se supăra nimeni, pentru că erau cumva, undeva, nişte reguli pe care toţi le acceptaseră. Nu ştiu cum, dar aerul era parcă format din conştiinţa acceptării ălor reguli, deşi nu erau scrise nicăieri. Se arunca şi se jongla cu diverse, sticlele cu vin nefiind printre chestiile rare.

Cum stăteam pe-acolo şi număram nişte frunze de păpădie, în partea cealaltă a terenului s-a materializat o arătare. Ciudat era că nimeni n-o băga în seamă, deşi plutea amintirea că ar mai fi trecut pe acolo, că la un moment dat în trecut s-ar fi jucat toţi împreună. Deh, în vis ştii chestii pur şi simplu, deşi ştii că nu le ştii de fapt şi că numai în visul ăla le ştii. Aşa ceva. Avea o coadă ce isca sentimentul cert că dă din ea când e mângâiată pe cap. Din gură îi curgeau bale şi avea ochii injectaţi. Părea să se ferească de apă, deşi nu avea nimeni intenţia să pună furtunul pe ea. Hidrofobie şi bale. Bizar.

Urla de departe ceva, dar era greu să mă concentrez pe asta pentru că aveam senzaţia că nu despre aia era de fapt vorba. Visul ştie chestii retroactiv, cumva. Atenţia îmi era distrasă şi de covorul roşu pe care încerca permanent, cu mâna dreaptă, să şi-l aştearnă sub picioare. Se cam împiedica de el, nu prea îi era favorabil. În plus, tot cu ochii la el se cam pocnea de diverşi jucători, care însă o ignorau bonom. Cu stânga avea grijă să-şi ţină un fel de reflector deasupra capului în aşa fel încât să se afle mereu în lumina lui. Părea să-i fie vital pentru un fel de fotosinteză. Pe frunte avea o scară, deasupra căreia un bec fila sinistru. În vârful scării stătea un moşneag ramolit, iar când l-am văzut nu ştiu de unde, de undeva din mine, a răsărit recunoaşterea: moş Costache Giurgiuveanu. Eram pe punctul să-l întreb ceva, când cu glas istovit şi cumva dezamăgit a şoptit: „Aici nu locuieşte nimeni… Nimeni… Nu ştiu… Aici nu locuieşte nimeni.” Bălmăjea siderat, plimbându-se pe fruntea creaturii. Becul fila în continuare, din ce în ce mai anemic. Părea să fie alimentat de fotosinteza aia, dar nu îi era suficient numai reflectorul, pentru că indiferenţa mediului nu îi pria fiinţei. Era din ce în ce mai galbenă şi îşi mesteca balele tot mai sacadat.

Tocmai când eul meu adormit se întreba dacă se poate lua rabie prin aer, în vis, iar cel conştient (ăla care ura pătura) argumenta că nu, că trebuie să muşte, dihania a început să urle mult mai clar ceea ce mormăia la început: „Ştiu! Ştiu!!! Ştiuuuu cevaaaa!!!” Timp în care căuta disperată în jur. Unii se uitau curioşi, alţii puţin dezgustaţi, vreo câţiva numărau nori şi un grup citea „ProSport”, de unde se auzea un prohod şi pe prima pagină se vedeau nişte urzici anemice. „Ştiu ceeeevaaaa! Ştiu! Ştiu!!” zbiera din ce în ce mai tare uitându-se conspirativ în jur, în timp ce moş Costache se plimba silabisind „Ni-meni. Ni-meni…” Situaţia devenea paroxistică şi, cum numai în vis se întâmplă, am ştiut imediat că în secunda aia îmi va trebui o umbrelă. Şi tot ca-n vis, o aveam gata deschisă în mână. O umbrelă transparentă, prin care am putut deci să văd creatura încercând să scuipe bale în toate părţile odată cu răspunsul urlat: „Ce-ngroapă mâţaaa!…”

Balele curgeau pe ea, în loc să împroaşte pe alţii. Nimeni nu ştia dacă să râdă sau să plângă, se simţea în aer nemişcarea aşa cum în vise simţi uneori absenţele. Toată lumea, sub umbrele,  se întreba diverse –  printre care şi unde era farfuria cu eclere cu cremă de ciocolată. Era nebunie, chiar şi eu cea adormită îmi dădeam seama că eclerele se terminaseră cu patru ore înainte. Şi atunci, dezechilibrată de efort, fiinţa s-a înclinat în faţă. În spinarea ei, ţinând cu amândouă mâinile un volan care ieşea din coloana creaturii, a apărut Nemesis în cămaşă de forţă. Nu mi-aş fi dat seama, dar scria pe ea. A rânjit cumva pe jumătate satisfăcută, pe jumătate conştientă de realitatea jenantă că era şi ea plină de bale, şi a lătrat: „Who’s afraid of L. Wolf?”

Moment în care m-am trezit. Ce bine că n-o să mai visez până la anul. Auzi coşmar, când frigiderul e plin de eclere. Era la un moment dat o carte de interpretat vise prin casa Marx. Noroc c-a ronţăit-o pe toată Şerban, e antrenat să înghită mizeriile şi să le redea lumii pe la capătul celălalt în forma lor naturală.

Oricum, oamenilor. Bleah. Visul de la anu’ ar face bine să compenseze.

Anunțuri

7 comentarii

  1. Stimata domnisoara Marcs , a visa o radiografie a societatii este normal in familia Marcs . Am rugamintea sa nu scrieti si o carte pe tema asta pe motiv ca : cea editata de bunicul dumneavoastra a fost folosita ca vibrator pentru infierbantarea neamului aplaudacilor .
    Cu multumiri , un aplaudac retardat si

  2. si atat .

  3. Marieane, dacă înţeleg bine te plângi că s-au terminat bateriile la vibrator sau ce? Radiografia societăţii? De asta întreabă oamenii dacă visez alb-negru sau color. Chiar mă miram ce importanţă poate să aibă. Deci dacă visez alb-negru (de fapt mai mult gri-bleu) să ştiu că e ceva cu raze X. Ok, de ţinut minte pentru data viitoare.

  4. Petronia, cum e în miscare aduce mai mult a radioscopie, nu ?

  5. Alexandre, de acord. Dar astea nu sunt nişte analize scumpe? Nu riscăm să sabotăm mortal sistemul medical românesc? E o problemă şi asta. Zic că dacă tot vrem schelete, data viitoare fac un ecorşeu cu exces de zel de ajung până la os şi fac o poză. Să fim economi. Aş putea folosi şi nişte piranha cu ocazia asta, să utilizăm resurse naturale şi regenerabile.

  6. Piranha, da. Dragut animal. Dar si ala e scump, nu ? De ce sa nu dam cu var nestins ?

  7. Da, Alexandre. E şi metodă tradiţională, cu vechime, cu valoare sentimentală pentru poporul român. Uite, şi ăsta poate fi turism cultural.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s