Vineri e amuzament!

Babelor,

Eu şi nebuna o să fim vineri în Vamă, să batem nişte pescari. Dăm de careva dintre voi pe-acolo? Dacă da, veniţi şi voi cu un lanţ de motocicletă sau o bâtă (nu neapărat de baseball) la voi.

Vă pup,

Rhetta

Dar, dar…

Babelor,

Mi-am amintit că mă uitam la televizor acum câteva săptămâni. Nu mai ştiu exact ce şi cum, ceva pe iRealitatea, parcă – nişte lupte între rromi sau aşa ceva. Zicea imbecila trimisă la faţa locului: „Se află aici echipaje de poliţie, de jandarmerie, dar şi de mascaţi”.

Nu mă deranjează câtuşi de puţin că trei sute de oameni de ordine s-au dus să se uite cum se ciomăgesc nişte cetăţeni. Nu mă deranjează nici că iRealitatea consideră asta o Ştire. Dar.

De ce „dar”? De ce mă împiedic din ce în ce mai des de acest cuvinţel? „Dar şi de mascaţi”? Aş fi înţeles „dar”-ul dacă ar fi zis „dar şi de marinari”, pentru că ar fi spus ceva întrucâtva ieşit din comun. Dar aşa? Cu ce îmbogăţeşte acest „dar” enumerarea pe care o întrerupe? De ce se zice „la ziua lui, au fost invitaţi fraţii, unchii, dar şi prietenii?” De ce mi-e dat să aud că o croitoreasă (sau, cum i se spune în presă, o creatoare de modă) a folosit pentru colecţia de toamnă „stambă, pânză de Olanda, dar şi catifea”?

Bineînţeles că întrebarea este retorică, iar răspunsul este că televiziunile au fost preluate de nişte retardaţi care n-au terminat probabil nici măcar jurnalismul la Spiru Haret.

Vă pup,

Rhetta

Din an în an

Oamenilor,

Probabil că am mai zis vreodată, dacă nu – zic acum. Eu nu visez. Adică atât de rar încât nu se pune şi de obicei nişte banalităţi cum ar fi programul de a doua zi sau lista de cumpărături pe care tocmai am materializat-o. Asta cam o dată pe an.

Acum câteva seri însă, am visat ceva cu totul bizar. Genul ăla de vis în timpul căruia eşti conştient că visezi şi totuşi pare atât de real. Cum eu nu visez aproape deloc, e ciudat. Să vedeţi. Îmi simţeam capul pe saltea şi pătura dată la o parte de pe umărul drept, chestie care mă enerva cu anticipaţie fiindcă ştiam că în curând o să trebuiască să mă mişc ca să mă învelesc. Şi totuşi eram pe un teren de joacă. Se juca ceva. O lume fără mutre, dar prezentă, se simţea bine şi când mingea (sau câteodată popicele, jocul se schimba fără ca asta să mă mire. Cred că în vis puţine chestii te miră, mai ales când eşti conştient că visezi) o lua un pic razna sau se multiplica brusc nu se supăra nimeni, pentru că erau cumva, undeva, nişte reguli pe care toţi le acceptaseră. Nu ştiu cum, dar aerul era parcă format din conştiinţa acceptării ălor reguli, deşi nu erau scrise nicăieri. Se arunca şi se jongla cu diverse, sticlele cu vin nefiind printre chestiile rare.

Cum stăteam pe-acolo şi număram nişte frunze de păpădie, în partea cealaltă a terenului s-a materializat o arătare. Ciudat era că nimeni n-o băga în seamă, deşi plutea amintirea că ar mai fi trecut pe acolo, că la un moment dat în trecut s-ar fi jucat toţi împreună. Deh, în vis ştii chestii pur şi simplu, deşi ştii că nu le ştii de fapt şi că numai în visul ăla le ştii. Aşa ceva. Avea o coadă ce isca sentimentul cert că dă din ea când e mângâiată pe cap. Din gură îi curgeau bale şi avea ochii injectaţi. Părea să se ferească de apă, deşi nu avea nimeni intenţia să pună furtunul pe ea. Hidrofobie şi bale. Bizar.

Urla de departe ceva, dar era greu să mă concentrez pe asta pentru că aveam senzaţia că nu despre aia era de fapt vorba. Visul ştie chestii retroactiv, cumva. Atenţia îmi era distrasă şi de covorul roşu pe care încerca permanent, cu mâna dreaptă, să şi-l aştearnă sub picioare. Se cam împiedica de el, nu prea îi era favorabil. În plus, tot cu ochii la el se cam pocnea de diverşi jucători, care însă o ignorau bonom. Cu stânga avea grijă să-şi ţină un fel de reflector deasupra capului în aşa fel încât să se afle mereu în lumina lui. Părea să-i fie vital pentru un fel de fotosinteză. Pe frunte avea o scară, deasupra căreia un bec fila sinistru. În vârful scării stătea un moşneag ramolit, iar când l-am văzut nu ştiu de unde, de undeva din mine, a răsărit recunoaşterea: moş Costache Giurgiuveanu. Eram pe punctul să-l întreb ceva, când cu glas istovit şi cumva dezamăgit a şoptit: „Aici nu locuieşte nimeni… Nimeni… Nu ştiu… Aici nu locuieşte nimeni.” Bălmăjea siderat, plimbându-se pe fruntea creaturii. Becul fila în continuare, din ce în ce mai anemic. Părea să fie alimentat de fotosinteza aia, dar nu îi era suficient numai reflectorul, pentru că indiferenţa mediului nu îi pria fiinţei. Era din ce în ce mai galbenă şi îşi mesteca balele tot mai sacadat.

Tocmai când eul meu adormit se întreba dacă se poate lua rabie prin aer, în vis, iar cel conştient (ăla care ura pătura) argumenta că nu, că trebuie să muşte, dihania a început să urle mult mai clar ceea ce mormăia la început: „Ştiu! Ştiu!!! Ştiuuuu cevaaaa!!!” Timp în care căuta disperată în jur. Unii se uitau curioşi, alţii puţin dezgustaţi, vreo câţiva numărau nori şi un grup citea „ProSport”, de unde se auzea un prohod şi pe prima pagină se vedeau nişte urzici anemice. „Ştiu ceeeevaaaa! Ştiu! Ştiu!!” zbiera din ce în ce mai tare uitându-se conspirativ în jur, în timp ce moş Costache se plimba silabisind „Ni-meni. Ni-meni…” Situaţia devenea paroxistică şi, cum numai în vis se întâmplă, am ştiut imediat că în secunda aia îmi va trebui o umbrelă. Şi tot ca-n vis, o aveam gata deschisă în mână. O umbrelă transparentă, prin care am putut deci să văd creatura încercând să scuipe bale în toate părţile odată cu răspunsul urlat: „Ce-ngroapă mâţaaa!…”

Balele curgeau pe ea, în loc să împroaşte pe alţii. Nimeni nu ştia dacă să râdă sau să plângă, se simţea în aer nemişcarea aşa cum în vise simţi uneori absenţele. Toată lumea, sub umbrele,  se întreba diverse –  printre care şi unde era farfuria cu eclere cu cremă de ciocolată. Era nebunie, chiar şi eu cea adormită îmi dădeam seama că eclerele se terminaseră cu patru ore înainte. Şi atunci, dezechilibrată de efort, fiinţa s-a înclinat în faţă. În spinarea ei, ţinând cu amândouă mâinile un volan care ieşea din coloana creaturii, a apărut Nemesis în cămaşă de forţă. Nu mi-aş fi dat seama, dar scria pe ea. A rânjit cumva pe jumătate satisfăcută, pe jumătate conştientă de realitatea jenantă că era şi ea plină de bale, şi a lătrat: „Who’s afraid of L. Wolf?”

Moment în care m-am trezit. Ce bine că n-o să mai visez până la anul. Auzi coşmar, când frigiderul e plin de eclere. Era la un moment dat o carte de interpretat vise prin casa Marx. Noroc c-a ronţăit-o pe toată Şerban, e antrenat să înghită mizeriile şi să le redea lumii pe la capătul celălalt în forma lor naturală.

Oricum, oamenilor. Bleah. Visul de la anu’ ar face bine să compenseze.

Casual conversation

Babelor,

Acum vreo câteva zile ma plimbam prin Gradina Icoanei, rive gauche. Adica pe malul gradinii côté théatre, daca tinem cont de sensul în care curge pârâiasul ala minion care izvoraste din fântâna. Praf, dar cât de cât la umbra si ceva mai respirabil decât vaporii de asfalt fiert. Ochesc o banca libera – cam singura dealtfel – si ma asez, deh. Adusesem o carte cu mine, încep sa citesc, linistit.

– Ixchiuz mi, it iz…ăăăă…oăchiei ?

Ridic ochii. Un soi de pupaza limfatic-mondena, înalta ca prazul si cam tot atât de atragatoare,  papuci cu moletiere (sau cizmulite cu botul lipsa, ma rog, încaltarile alea super-feişăn-trendi), câte o bratara în jurul fiecarei glezne, minijup (foarte scurt si strâns pe cur), zâmbet de-nvatat Scrisoarea a III-a pe-ntuneric, dantura de o geometrie neeuclidiana, pleoape bleu. Creier – din ajutoare. Unghia de la aratator, neverosimil de lunga si de turquoise, aratând catre jumatatea libera a bancii :

– It iz friii? Iu ueit for sambadi?

– Nu doamna, e liber. Va rog.

– Au, pardon, haah, iu spic rumenian, sori, va multumesc.

– Pentru putin.

Pupaza se aseaza, nu înainte de a-si netezi putin fusta, cu presupusa candoare.

– Huz, ăăăă, uici… ăăăă, ai min, al dumneavoastra care e?

– Gn ? Iertati-ma, cum adica?

– Ior chid, ăstaaa, vreau sa zic copilul dumneavoastra.

– Pai nici unul, doamna, sunt singur.

– Ău, ai siiii, oăchiei. Sunteti din neibărh… ăăă, din cartier?

– Da, îi raspund, cu ochii în carte. Si dumneavoastra?

– Noi suntem din America.

– Aha. Sunteti plecata de multa vreme ?

– O, da, din doua mii cinci, de când eram pregn, ăăăă, însărcinată (asa se spune, nu?) cu Geizăn.

– Geizăn haniii ! Cam hiăr tu mami tu ghiv iu biiiis-chiiiiţ, haa-aaai!

Geizăn, adica plodul, silence radio. Ori era surd, ori îl durea fix în cur. Icnea, nadusea si se opintea sa se dea cu leaganul peste cap.

-Geizăn, slou daun, it iz deingiărăs ! Mai încet !

– Aa, vorbeste româneste, ce dragut !

– E, a-nvatat si el câte ceva de la bunici. Asa-mi mai amintesc si eu. Ou, luc, iznthi chiut ?

Geizăn tocmai trecuse la un proiect de baraj, încercând sa umple albia pârâiasului cu pietre.

– Ba da, zic, politicos.

Mai trec vreo doua minute si harmalaia parcului e brusc întrerupta de niste schelalaieli sfâsietoare, agonizante. Geizăn, înarmat cu un palos de plastic, tocmai sodomiza pâna la exoftalmie un canis schiop care avusese ghinionul sa intre-n raza lui de actiune. Sare stapânul, un batrânel elegant :

– Nu ti-e rusine, ma baietica, asa te-nvata ai tai? Aveti, doamna, grija de copilul asta, ca numai tâmpenii face, zau asa, ce naiba?

Oop-paaa. Poalele-n cap, instant. A state of war has existed, ar fi spus Roosevelt.

– Sa muara ma-ta da muoş ?! Javra ti-a ajuns banii sa’z cumperi, da’ zgarda si lesa da ce nu i-ai luat ba, ca nu va taie douscinj’la suta dân pensie ! Iu ăuld părvărt ! Geizăn, hani, gău ăuei from ză bed dog not tu bait iu ! (Catre mine, cu obida): O mai fi si turbat, mai stii?

Când s-o-ntreb cine, batrânelul fulmineaza:

– Zgarda sa-i pui dumneata lui fiu-tu, cocoana, oi avea cu ce, daca te-ai puit gratis ca nu ti-a ajuns de-un câine, ai înteles? Fufa nesimtita ce esti!

Moment în care am plecat la o limonada.

Va pup.

Planuri şi realizări măreţe.

Babelor,

Stăteam în pat semifrecând-o când Veta s-a năpustit la mine în cameră, s-a aşezat pe un scaun, a scos din buzunar o minge de tenis şi a început s-o arunce în perete. Privirea-i goală, gura uscată, îmi dădeau de înţeles că ceva nu este în regulă.
– Ce e?, am întrebat-o.
– E groasă, soro, a zis. Sunt îndrăgostită până peste cap.
– Ştiu, am spus.
– De o fată, a zis ea.
– Nu contează, am spus. Ce vrei de la mine, de ce fuţi mingea aia, de ce nu mă laşi în pace?
Veta a aruncat mingea cu îndemânare în mijlocul unei naturi moarte de Tonitza şi s-a uitat cum minge şi tablou cad pe jos. M-am uitat şi eu.
– Vreau să mă ajuţi cumva, a spus.
– Ok, am zis. Putem să facem aşa: luăm maşina mea, o aşteptăm pe fată în faţa casei, o răpim, o ducem în pădure şi o omorâm.
– De ce s-o omorâm?, s-a burzuluit Veta.
– Nu ştiu. Putem face şi altceva: luăm maşina mea, o aşteptăm pe fată în faţa casei, o răpim, o ducem în pădure şi îi dăm premiul pentru cel mai bun soundtrack. Ce zici?
– Nu, a zis Veta afişând o privire dezamăgită. Nu-i bine.
– Totul îţi pute, am zis. Ce exact vrei să facem?
– Nu ştiu, a zis. Altceva.
Am luat mingea de pe jos şi am aruncat-o într-o statuie care reprezenta un cal şi care acum reprezintă un maldăr de cioburi.
– Păi gândeşte-te, am zis.
Veta s-a gândit două minute, timp în care eu am mai spart o vază urâtă, o vază frumoasă şi nasul uneia dintre pisici.
– Ştiu, a zis Veta în cele din urmă. Luăm maşina ta, o aşteptăm pe fată în faţa casei, o răpim şi îi dau o floare.
– De ce o floare?, am spus. Mai bine îi dai un scrânciob.
– N-am nici un scrânciob, a zis Veta.
– Dar nici floare n-ai, am zis.
– Nu.
Aşa că până la urmă n-am mai răpit-o pe fată şi n-am dus-o în pădure. l-am răpit în schimb pe liderul opoziţiei majoritare de la noi din bloc, l-am uns cu pateu de gâscă pe omoplaţi, l-am legat fedeleş, l-am suit pe un măgar, i-am dat bice animalului şi am plecat.

Vă pup,

Rhetta

Noi filme

Babelor,

Dupa cum stiti, în fiecare an se organizeaza la Kleinschnapsstadt (alias Trăscăul mic, comună cocheta din Ţinutul Săsesc, înfratita cu Comuna din Paris) un Târg de Film de scurt metraj.

Tema editiei de anul asta a fost construita gravitational în jurul literei e iar motto-ul, scris cu rosu pe fond alb pe frontispiciul fostului camin cultural (arhitectura de un delicios constructivism late fifties), parafraza un ilustru necunoscut : cica secolul 21 (care e) va fi un secol al e-urilor, sau nu va fi. Deocamdata e. Da, babelor, dati-va seama : suntem înglodati în e-uri, napaditi, naclaiti si sufocati de e-uri. E-book-uri, e-meiluri, teneşi, E-uri în conserve, e-ul ala albastru… e, ce sa-i faci, asta e, vorba românului de profesie. Dar sa revenim.

Ambianta très Cannes: covor rosu, vedete, juriu international, scari urcate cu eleganta si panaş sub blitzuri, defileu de moda, steatuete cu Dreaculea, ochelari de soare, gipane, floricele bon marché, autogreafe, vata de zahar, canisi în lesa, hailaif, ce mai. Înauntru, standuri cu laptopuri pe ecranul carora se vedeau momentele cheie din filme. Misto. În ultima zi a târgului, cum cere cutuma, cermonia decernarii premiilor, cerc restrâns, invitatii numai pentru lume fina (Iea, buei, steai aciea pă creacă, z’vedem si noi):

Premiul de popularitate, clasa I cu spade, a fost atribuit în unanimitate epustuflantilor Luciean Blideanu si Floriean Paranghelie pentru rolurile principale din « Stean si Brean  strike back », o fresca morala si în acelasi timp o vitriolica satira post-modernista la adresa electoratului neaos, punctuata savuros, cu verva si vârtute estetica, de cupletul lor (disponibil si pe CD) : « A venit mai ean/Badica Traiean ».

Premiul pentru întreaga cariera, în gradul de colan cu frunze dă brend a fost acordat lui Sebastiean Papaieani pentru rolul plutonierului Căpşune, din remake-ul « BeDe din nou în actiune », în care rolul câinelui lup Costel e jucat admirabil de un dalmatiean cu mult fler. Antren, trairi interioare, sbateri, efuziuni antropomorfice, totul într-o juxtapunere maiastra de planuri temporale. O capodopera.

 Premiul « Fratii Lumière » a fost acordat lui Varujean Vosganiean pentru rolul principal din fimul « Hair drop », un film mut în care recita în swahili, cu o frastica à la Demostene si un lirism aproape impenetrabil în care se malanjeaza introspectie si euforie, o poezie (proprie ?) pe muzica de Aureliean Andreescu, sub bagheta lui Herbert von Karaiean.

Premiul de originalitate nu s-a acordat lui Jean Lorin Stefan Furtuna (fiindca n-a fost invitat) pentru dublul sau rol din filmul « Pestiliean vs reptiliean: another war of the worlds ».

Premiul pentru tinerele talente nu exista înca, nu ca n-ar fi bani, dar nu e cazul. Poate la anul, dar la anul va duceti voi, e.

Va pup.

Bucureştiul, văzut prin ochii altcuiva (II)

Babelor,

La o bucată de miel în sos de am uitat ce, cu prinţul chinez. Care tam-nisam zice „Voi românii sunteţi nişte şoferi foarte proşti”. „Da’ de unde”, spun, „dimpotrivă, suntem cei mai buni!”. Prinţul arată cu mâna înspre stradă – eram la o terasă – unde un scuter tocmai se ciocnise de un băiat. „Accident”, zice. „Iarăşi”.
Şi într-adevăr, în cele cinci zile pe care le-a petrecut până acum în Bucureşti, am văzut:

– Scuter contra om, cum spuneam;
– Tamponare între o maşină BGS şi un VW Passat, în Piaţa Revoluţiei;
– O Dacie care a măturat trotuarul pe Magheru (2 morţi, 3 răniţi);

Pe de altă parte, am petrecut alături de prinţ două săptămâni la New York, fără să vedem vreun accident, şi alte multe luni la Frankfurt, toate fără nici o întâmplare dramatică. Mai mult de-atât, nici în NY, nici în Frankfurt, nimeni nu a încercat să ne calce pe zebră. Aici, asta se întâmplă de vreo opt ori pe oră.
Deci chinezul are dreptate.

Vă pup,

Rhetta