Amintiri de alaltăieri.

Babelor,

Alaltăieri să fi tot fost joi. Cântam la chitară cuminte la mine în cameră, ignorând strigătele disperate ale vecinilor cum că e ora prânzului şi le cade tencuiala în mâncare, când mi s-a rupt o coardă: Mi-ul subţire. M-am dus la dulapul cu corzi, am căutat, am realizat îngrozită că nu mai aveam nici un Mi. Îmbracă-te, ia cheile de la maşină, treci vreo opt semafoare pe roşu, dă buzna la magazinul Muzica, urlând din răsputeri „treij’ de Mi-uri subţiri, pe loc!”. Ăia au scos corzile de sub tejghea, mi le-au vândut, am dat să plec, mi-am amintit de ceva. „Domne”, zic, „voi n-aveţi un expert de chitări?”. „Ba da”, zice un băiat serios cu bărbuţă, indicându-mi un bărbat între două vârste, cu burta voluminoasă încinsă într-un tricou alb prea strâmt, nişte păr albicios revărsându-i-se pe umeri şi o mustaţă neagră mustăcind între nas şi gură. Mă duc la om, îi zic că chitara îmi face probleme: i se rup corzile prea des. Ar fi în stare să facă un setup nou?, îl întreb. „Sigur”, zice el mândru. „Şi cât ar dura?”, spun, „că nu pot trăi fără chitară”. „Păi, o să vedem”, zice el. „Şi cât ar costa?”, întreb mai mult de curiozitate. „Vedem”, zice el iarăşi.
Drept care am ieşit din magazin la fel de val-vârtej cum intrasem, pentru că nu obişnuiesc să fac afaceri cu oameni care dau răspunsuri din astea. Şi întreb: e normal? Aşa sunt toţi mecanicii de chitări, sau există şi unii de încredere în oraş? Dacă da, de unde să ştiu că sunt de încredere? Să mă duc la unul slab fără mustaţă? Unul înalt cu ecuson de mecanic? Unde-i găsesc?

Vă pup acordându-mi chitara şi băgând bateria în distorsion,

Rhetta

Reclame

La bere cu Isus Cristos.

Babelor,

E 3:36, asta aşa, ca fapt divers, şi eu tocmai m-am întors din oraş, unde am băut nişte multe beri cu Isus Cristos. Ne-am întâlnit absolut întâmplător, eu dădeam cu maşina în marşarier, el trecea prin spatele ei. L-am strivit uşor de un perete, mi-am cerut scuze, l-am recunoscut, m-a recunoscut şi el pe mine.
– Aveţi un blog minunat, mi-a zis. Păcat că scrieţi atât de rar. Postarea aia cu taică-meu e delicioasă, era să mor de râs…
– Care?, am zis, că cred că sunt două.
– Aia în care merge cu Dumneavoastră cu maşina, a zis Isus.
Şi da, chiar era o postare bună. Mi-am zis că omul are un gust ales, mi-am mai zis că de fapt nu e chiar om, ci jumate om, jumate Dumnezeu, şi i-am propus să mergem undeva. A acceptat. Drept urmare, am stat de vorbă vreo patru ore, în general despre internet şi despre lipsa de site-uri europene pe net. Adică, a zis Isus şi i-am dat dreptate, are cineva adresă de mail la un provider european? Păi, nu prea. De ce? Păi, pentru că nu prea există. Apoi am discutat puţin despre religie, şi el a fost nevoit să recunoască că e puţin arhaică şi că în general nu prea mai funcţionează cum trebuie în lumea de azi. În cele din urmă, am analizat împreună slaba performanţă a Unirii Urziceni în meciul cu Hajduk Split (scor final 4-1 pentru croaţi), l-am bombănit pe ospătarul care a încercat să ne încarce nota cu un Pepsi pe care nici unul dintre noi nu îşi putea aminti să îl fi băut şi am plecat. Pe drumul către maşină, Isus mi-a povestit cum a fost pe cruce (cald), cum a fost în deşert (şi mai cald), şi cum e chestia cu învierea (greşit înţeleasă). După care l-am dus până acasă, am făcut schimb de numere de telefon, el mi-a dat şi adresa de mail cu rugămintea să nu o dau mai departe, şi cam atât.
Un singur lucru m-a frapat la el: a băut toată seara numai Peroni. De ce oare? Dacă întâmplător citeşte postarea asta, îl rog să-mi răspundă.

Vă pup,

Rhetta

Bucureştiul, văzut prin ochii altcuiva.

Babelor,

Vă povesteam ieri despre un prinţ chinez. Să detaliez: omul, un bun şi vechi prieten, a venit luni la noi, şi va sta o săptămână. De fapt nu este chiar chinez, ci taiwanez, şi ca orice prinţ chinez sau taiwanez este recunoscut pe plan mondial pentru onestitatea, largheţea şi inteligenţa sa. Zilele trecute l-am tot plimbat prin Bucureşti, arătându-i una-alta: piaţa Matache, zona Buzeşti, centrul, Calea Victoriei, magazinul Unirea, universitatea, străduţele mele preferate din spatele bulevardului Magheru, Lipscaniul, etc. În cele din urmă ne-am aşezat aseară la o masă şi l-am întrebat cum i se pare oraşul.
– Decăzut, a zis sorbind o gură de Pepsi.
– Vrei să spui „şarmant”, l-am corectat eu.
– Nu, de fapt vreau să spun oribil, a zis.
– Cum oribil? Doar sunt o mulţime de case vechi, de străzi superbe, de blocuri art deco, de…
– Nu, a zis el. Sunt doar o mulţime de ruine mai mult sau mai puţin urâte, o mulţime de gropi în mijlocul trotuarelor, gropi în care poţi cădea cu maşină cu tot, şi care dau probabil pe cealaltă parte a pământului… Rhetta, nu te supăra pe mine, dar nu pot numi asta „şarm”. Parisul este şarmant, Roma este şarmantă, şi Praga, desigur. Bucureştiul este pur şi simplu oribil. Casele vechi stau să se prăbuşească peste pietoni, pe blocurile art deco sunt lipite nişte buline roşii, semn că nu vor mai sta multă vreme în picioare, totul este dărăpănat, mânjit, pătat, stricat. Ăsta nu-i şarm. Ţi se pare ţie şarmant, pentru că locuieşti aici şi nu vrei să îţi zici că stai într-un oraş post-apocaliptic, dar de fapt te minţi, vă minţiţi cu toţii. La ce bun îmi arăţi două cariatide care ţin un balcon, când uneia îi lipsesc picioarele iar pe cealaltă cineva a scris „Muie Becali”? Rhetto, oraşul ăsta al tău, al vostru, este din păcate sortit pieirii. A fost frumos la vremea lui, sunt convins, dar vremea lui a fost acum 80 de ani. Acum arată dezastruos, şi tare mă tem că aşa va şi rămâne, pentru că de fapt nimeni nu are de gând să facă nimic altceva pentru el, în afară de spartul unor trotuare nevinovate şi al unor străzi care au fost asfaltate acum două săptămâni. Vă minţiţi cu toţii cum că e bine, că e şarmant, că e frumos. Ei bine, nu este.
Şi acestea fiind zise, prinţul chinez s-a prăbuşit într-un crater format spontan la picioarele sale.
Ceea ce m-a pus puţin pe gânduri.

Vă pup,

Rhetta

Am net! Am net! Am net! Muie!

Babelor,

Hm.
Cică.
Povestea e aşa: n-aveam internet acasă şi n-aveam bani. Din cer a apărut un prinţ. Era chinez. Prinţul Chinei.
Zice: Ai un blog aşa frumos că îţi dau bani de net. Ce fel de net vrei?
Păi, zic eu, vreau un stick din ăla Vodafone, că au acoperire bună.
Bine, zice prinţul.
Bine, zic şi eu. După care zic: Dar stai. Că mi-am pierdut buletinul, deci nu pot să-mi iau internet, şi tu eşti chinez, şi deci n-ai voie să ai internet.
Bine, zice iarăşi prinţul, şi o invită pe Veta să vină cu noi, că are buletin.
Ok. Ne urcăm în Suburban, ne batem puţin, mergem la Vodafoneul de pe Magheru. Acolo, o maşină ne ţiuie că să tragem un număr de ordine. Îl tragem. Numărul 245. După care ne uităm la un panou să vedem la ce ghişeu trebuie să mergem. Şi ne tot uităm. Trec zece minute. Clienţii din faţa noastră par să aibă tot timpul din lume. Tacticoşi, îi întreabă pe angajaţii Vodafone ce e aia un SMS, cum se downloadează porn, dacă e rău că au uitat să-şi zică rugăciunea alaltăieri. Şi tot aşa. Mai trec cinci minute, este afişat numărul nostru, un tânăr ne invită la ghişeul numărul patru. Venim.
Vreau internet, zic. Din ăla nelimitat, 8,32 euro, trafic 1 giga, după care viteza se reduce la foarte puţin.
Sigur, zice tânărul. Aveţi buletin?
Am, zic, şi o împing pe Veta în faţă.
Aveţi contract Vodafone?
Nu, zic.
Nu, zice şi Veta.
Atunci nu se poate, zice tânărul.
Hm.
Aveţi contract cum că locuiţi undeva?
Ne uităm una la alta.
Aveţi contract cum că vă aparţine o locuinţă? Aveţi contract cum că sunteţi majore? Aveţi contract cum că nu fumaţi? Aveţi contract cum că aveţi o muşama pe masa din bucătărie? Aveţi contract cum că deţineţi un papagal? Aveţi contract cum că sunteţi în posesia a opt suluri de hârtie igienică, toate sigilate?
Nu, zicem noi.
Atunci nu pot să vă dau abonamentul, zice el zâmbind a părere de rău.
Păi bine, zicem noi şi dăm să plecăm.
Daaaaaar, spune tânărul.
Ne întoarcem.
Pot să vă ofer o cartelă prepaid. Valabilă 30 de zile, aveţi un giga la dispoziţie, face zece euro.
Şi cam ce putem face cu gigaul ăsta, zic.
Păi tot: blog, facebook, mailuri, youtube, porno, tot ce vă doriţi.
Bine, zic. Prinţul chinez plăteşte, luăm un stick şi 78 de pagini de formulare, plecăm acasă, montăm stickul, intrăm pe net. Se scurg cinci secunde şi deja s-au dus 2 MB.
Stai puţin, zic, şi se mai duc 2 MB.
Bă, spun. Încă 5 MB.
Bun, şi deci cam asta ar fi povestea. Am dat 10 euro pentru încărcare şi mulţi alţii pentru stick, şi am la dispoziţie vreo 18 minute de internet.
Deci cine suge pula?
Păi eu, că eu am semnat contractul.

Vă pup repede, că e scump,

Rhetta

Happy birthday Ginger Baker, Ian Gillan & John Deacon !

Babelor, tineretile mele,

Trageti adânc aer în piept, hoastelor, ca azi avem de suflat multe lumânari, si toate pe torturi, fiindca cei trei baieti sunt still alive. Alive and well, sa speram.

Asa ca happy birthday, Ginger Baker ! Happy birthday si happy drumming celui mai jazzy dintre rock and roll drummers si celui mai rock’n’roll sounding jazz drummer.  Omul ale carui tobe puteau sa trimita la gradinita zece regimente de artilerie. Si nu oricare tobe, ci cele pe care si le facuse singur, dintr-un soi de plexiglas si pe care a tabarât tonitruant vreo cinci ani de-a rândul cu zece mâini si zece picioare simultan (între noi fie vorba, în afara de Buddy Rich si de lunaticul ala de Keith Moon cine mai îmbina atâta forta si viteza într-un stil so flamboyant ?) A true rhythm wizard… Ginger ar mai fi torturat poate multi ani his home-made drum kit (da, da, ala încovoiat deasupra aragazului), caci sunau like no other drums, daca nu le-ar fi facut tandari Jack Bruce cu contrabasul lui, într-una din rafuielile lor memorabile (deh, the other side of Cream…). A aminti doar de Cream – sau de Blind Faith – ar fi însa putin meschin, asa ca sa nu uitam, babelor, Graham Bond Organization, Ginger Baker’s Air Force sau discografia solo… Ginger spunea, parca : I was always playing myself. Ce sa-i uram ? Keep it up, mate !

 

Happy birthday, Ian Gillan ! OK, oricât de împartite ar fi opiniile unor prieteni despre Deep Purple (parca Tlönianului îi sunau precum Queen pe amfetamine – back in those days as zice ca nu, dar sunt de accord daca e vorba de concertul de la Montreux din 2006 – deh, time flies…), sa amintim macar de Deep Purple Mark Two. Adica de perioada lor cea mai fasta (singura ?) – 1969 – 1973, cu celebrul line-up: Ritchie Blackmore, Ian Gillan, Roger Glover, Jon Lord, Ian Paice si de inconturnabilele hituri: Child in Time, Speed King, Highway Star si… Smoke on the Water.

Last, but not least, happy birthday, John Deacon ! Electronistul – ah, da, si basistul… ca tot veni vorba de Queen. Pentru prieteni.

OK, OK, mâine malagambistii astia doi sa vina cu ta-su tunsi.

Hai va pup.

Petronia în ţara minunilor

Oamenilor,

Cum v-aţi simţi voi să tropăiţi plini de convingere pe potecile din munţii patriei şi să daţi nas în nas, după o cotitură, cu dumnealui?

Nu vă lăsaţi păcăliţi de mutra încruntată, e foarte prietenos doar că – recunoaşteţi şi voi – stă într-o poziţie cam incomodă cu gâtul intins aşa. Altfel, abia aşteaptă să-l mângâi pe cap, cam cum bănuiesc că se procedează de obicei cu câinii. Vedeţi ce ochi trişti de insolaţie are.  Stă acolo de când lumea şi păzeşte un pârâu. Face treabă bună, zic, pentru că apa e rece şi curată şi nu sunt PET-uri nicăieri cât vezi cu ochii.

Eu m-am împrietenit cu el imediat. Îmi povesteşte noaptea că pe la el prin moşie a ajuns un copac din Bucureşti, care şi-a luat rădăcinile la spinare şi-a plecat prin ţară în căutare de apă şi aer rece. Ştiu că la asta o să zâmbiţi şi o să ridicaţi din umeri recomandându-mi s-o las mai moale cu vinul, dar am dovadă fotografică.

Îmi mai spune Vlăduţ (aşa îl cheamă, nu vi se pare un nume potrivit?) şi altele, despre călugări vechi pripăşiţi prin peşterile din zonă. Io am reuşit să găsesc următorul desen incizat, care mă ajută să-mi explic popularitatea isihasmului în peşterile din Munţii Buzăului.

Deh, dacă-ţi dădea nevasta cu „Hustler”-ul ăsta de cap după ce te găsea studiindu-l intens, chiar putea fi o problemă. Nu de alta dar ajungeai cel mai probabil la vreun spital pentru suturi şi atunci chiar erai condamnat la moarte. Alternativa de a fi mâncat de urşi prin pustietăţile alea e de înţeles ca preferabilă. Deci chestia cu „Explore the Carpathian Garden” nu e nicidecum o găselniţă contemporană, ci o pastişă neruşinată a unei campanii turistice medievale care îmbina turismul ecumenic cu cel sexual (de ambele tot auzim pomenindu-se pe la tv) într-un mod care ar face-o pe Udrea să-şi muşte limba de ciudă. Eu am dat peste posterul campaniei. Ce frunză?  Aici ai ce explora şi e şi în Carpathian Garden, zău.

Prăjire plăcută!

Update de cacat

Babelor,

Ce s-a mai intamplat: am fost putin la 2 Mai, m-am vazut cu Dragonul si Dragoanca lui, am facut o baie, am citit o carte, n-am facut nimic, am aranjat o treaba, mi-am paradit laptopul definitiv, m-am intors, etc. Acum sunt dependenta de bunavointa unuia, altuia, ca sa scriu niste cuvinte aici. De maine sau poimaine se va schimba insa totul: voi face rost de un stick umts si voi scrie de acasa. Probabil.

In rest, nimic. Ziceam ca e un update de cacat, si se dovedeste ca am dreptate. Ha.

Va pup,

Rhetta