Doncafea, pula mea

Deci iata o reclama la Doncafea. Razi de te pisi pe tine. Sinistri sunteti ba baieiti si fete care ati facut reclama asta, sinistri de-a binelea.

Malawi şi aşa mai departe

Malawi este o ţară africană cu 12 milioane de locuitori. Nici cât România, dar nici cât Ungaria şi Bulgaria la un loc. O ţară mare plină de negri. Care au toţi SIDA. Iau boala din gunoaie, din sex neprotejat, din serviciul sanitar precar, din indolenţă. 12 milioane de oameni care trăiesc de azi pe mâine muncind pe un dolar pe zi, bând de trei în aceeaşi zi sau stând pe malul mării şi spărgând midii. Midiiile sunt crăpate de copii fără vârstă şi duse la nişte centre de colectare. Câteva sute de coşuri fac un dolar. Dolarul merge la mama, care face de mâncare. Copiii merg la joacă. Joaca se află în mlaştina care înconjoară fiecare casă. Câţiva voluntari ONU vor să schimbe ceva. E greu. E imposibil. Cum să strici tradiţiile? Cum să le explici că trebuie mers la şcoală când ei câştigă un dolar sigur din midiile mării iar la şcoală nimeni nu le dă niciun ban?  Cum să schimbi ceva când ei n-au niciun televizor? Şi dacă ar avea, cu ce ar compara Parisul? Experţii ONU au socotit că în 10, 20 de ani de acum înainte Malawi va dispărea. SIDA de aici nu poate fi eradicată cu nimic. De nimeni.  Autoritatea locală ridică din umeri. De la o populaţie care câştigă un dolar pe zi nu poţi lua nicio taxă.

Un documentar trist datorat Madonnei. Celebra solistă a pus banul, a luat o echipă de filmare şi a făcut un demers cinematografic cu care vrea să atragă atenţia: 12 milioane de oameni neajutoraţi vor dispărea de pe hartă în timp ce noi, restul lumii, fredonăm cântecele lui Robert Plant.     

Se aude că şi Marcel Pavel vrea să facă un documentar despre oraşul Zimnicea. Zis şi făcut. Omul se laudă că câştigă în jur de 250.000 de euro pe an. Aşa că se duce la prima uşă şi bate: Cioc, cioc, cioc, daţi-mi bani să fac ceva cu Zimnicea. Răspuns: Du-te, bă, dracu’ cu Zimnicea ta. Pavel nu renunţă. Bate la a doua uşă: Cioc. cioc, cioc, pentru Zimnicea. I se dă cu borcane în cap. Ca să n-o mai lungim bate aşa cam pe la vreo 200 de uşi. Nervos, îşi sună sponsorul. Omul îi zice: Da, bă, îţi dau banul, cât? Pavel: Păi, 500.000 de euro. Bun, ţi-i pun în cont, da’ să iasă un film de Cannes. 

Când a auzit de Cannes, Marcel Pavel a luat banul şi a ajuns pe croazeta franceză într-un minut. Acolo a închiriat o goeletă şi a zburat direct în Canare, că goeletă care să meargă spre Zimnicea n-a găsit. Şi aşa mai departe.

De fapt, aici am vrut să ajungem, la şi aşa mai departe care, observăm, se trasformă într-o filozofie de viaţă de invidiat.

HOROSCOP, 31 oct – 7 nov

CAPRICORN. Sună a despărţire cumva. Una bine pusă la punct, gândită de mult. E cu riscuri, dar nativii sunt obişnuiţi cu riscurile, cu noi începuturi. Pe final de săptămână faceţi o musaca de vinete cât mai sunt vinete.

GEMENI. Exerciţiul tăcerii, aşa trebuie să fie acest interval pentru nativi. Probeleme de carieră, de parteneriat. Găsiţi o cireaşă în dulap. E o problemă majoră şi aşa mai departe.

LEU. Nimic nu vă surprinde. Nimic nu vă atinge. Nu vă interesează nimic. Este o sptămână de meditaţii, de lecturi. Încercaţi cu Fraţii Jderi a lui Sadoveanu. O ploaie măruntă duminică. Semn de belşug.

VĂRSĂTOR. Jupiter surprins în piaţa Unirii. Zice: Cu Vărsătorii e dată dracului săptămâna asta. Mai ales pe 4 şi 5 noiembrie. Da, mai ales atunci. Da’ ce se va întâmpla? Jupiter n-a răspuns, a dispărut în ceruri că nimeni n-a-nţeles dacă era el sau Marte, că avea un soi de rachetă americană în spate. 

RAC, SCORPION, SĂGETĂTOR. Potenţial uriaş astral pentru nativii acestor zodii. Potenţial financiar. Este perioada, 3, 4, 5 noiembrie, în care vă veţi putea cumpăra în sfârşit o găleată. Cu ea pe cap, puteţi să mergeţi la cumpărături. Invitaţie la masă duminică 7 nov. Meniu: Limbă cu măsline, roşii, ardei şi aşa mai departe.

FECIOARĂ. O durere în gât.

SĂGETĂTOR. Succes la femei. Unul categoric. Blonde, surde, mute, oarbe, brunete.

BALANŢĂ. Fără modestii. Chiar dacă v-aţi retras din activitate, trebuie să aveţi ambiţii, proiecte mari, altfel vă uită lumea, muriţi ca un pensionar trimis de nepoţi la sifoane şi pâine.

Două ţepe: Ujică şi Hancock

Dacă a apucat să scrie Rhetta înaintea mea, asta este, io doar vin cu unele completări la Autobiografia lui Ceauşescu, datorat lui Ujică.

În primul rând, documentarul, sau mai bine zis ficţiunea în care trăia Ceauşescu, este mult prea lung şi n-are nicio idee regizorală. Câteva documente de prin arhivele de stat aruncate într-o ordine cronologică nu te pot ţine în scaun ori cât de gras este subiectul, în cazul nostru Ceauşescu. Exemplificăm aici cu mult prea lunga conferinţă de presă organizată de Ceauşescu la întâlnirea cu Dubcek. Cehul nu-nţelegea nimic, Ceauşescu părea nepregătit, Mănescu râdea, transaltorul şi aşa mai departe, iar cel care întreba, un ziarist ceh, despre nu-ş care comunism părea c-o face doar aşa ca să mai treacă timpul. Bun. Dar conferinţa asta de presă ţine 10 minute şi nu aflăm nimic.

Nu ştim dacă premiile şi referirile binevoitoare la adresa acestui documentar sunt reale, avem dubii, sigur este că la Sala Palatului a fost nevoie de 2.000 de copii lăsaţi să intre cu carnetele de elevi ca să se umple sala. Iar aceşti bravi copii de 10, 12 ani au început imediat să se scarpine, să vrea suc, caca, pipi, mama, tata, nani, bă fă-mi poze, bă hai să ne pişăm, că Sala Palatului devenise un furnicar de oameni.

Cum spuneam, un film plictisitor, fără nimic inedit, fără o idee regizorală care să-l scoată din anonimat. Un documentar pe care e bine să-l ai acasă şi să-l vezi întzr-o duminică în care nu joacă Steaua şi aşa mai departe. Mi se pare însă că Steaua joacă mereu.

Noi am plecat după o oră de proiecţie într-un grup compact de 100 de oameni care toţi vroiam caca, pipi, bere, şpriţ, mazăre, femei, da, mai ales femei şi aşa mai departe. 

Apoi, cu încălţările alea roşii pe care mi le ştiţi, cu o halcă de pâine că poate m-apucă foamea, hop şi io la Herbie Hancock. Îmi zic: Sărbătoare mare, n-am cum lipsi. Moşul prezintă prin Europa ultimul său proiect Imagine Project Tour. Drept care începe cu Imagine al lui John Lennon. Apare şi o fătucă de 20 de ani, babană, care zice la voce. Şi începe ceva ce noi nu ne credeam urechilor.  Adică o melodie de muzică uşoară în care refrenul era Imagine all the people la, la, aaaaaaa!!! A doua melodie de muzică uşoară o începe al doilea organist. Zice omul: Io am fost la Bucureşti de două ori cu Michael Jackson. Melodia se se numeşte Don’t give up şi seamănă puţin cu melodiile lui Aurelian Andreescu. Deja ne foiam. Ziceam: Unde-or fi, nene, alea grele ale lui nea’ Herbie? Şi răspunsul vine imediat. Hancock zice: Acum vom cânta The time they are a changin’ a lui Bob Dylan. Şi iar ţin-te muzică uşoară cu solista de care vă spuneam, care de altfel se chema Christina Trey sau cam aşa ceva. Ne-am mai zis odată în sân: Hai, că începe acum. Da’ n-a fost aşa. Herbie a scos o sculă din alea cu care cântă Dan Bursuc, şi-a agăţat-o de gât şi ţin-te nene un rock manea de ţi-era mai mare dragul. Eram uluiţi. Să-ţi faci un playlist comercial înţelegem, dar s-o ţii aşa o seară întreagă e grav. 

Trupa lui Hancock de altfel profi, ce să zicem? Nu zicem nimic. Doar că ne aşteptam la altceva. La altceva ce? Şi aşa mai departe.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Babelor,

Ieri la prânz, o prezenţă neaşteptată în cutia poştală: „Stimată doamnă Marx, avem onoarea să vă invităm la premiera filmului documentar Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, etc. etc. etc.”. Bun, aia era la şase, primisem invitaţia la trei, mă arunc în haine de gală, ţop în maşină, calc acceleratorul, parchez într-o intersecţie, ajung la Sala Palatului. Acolo, puhoi de lume, tinerime, bătrânime, văd veţe cunoscute, Emil Constantinescu, ambasadorul Indiei, Cristi Mungiu, Mircea Horia Simionescu. Salutări în dreapta, pupături în stânga, se face ora şase, intru, mă aşez. Se face ora şase jumate, dar deh, suntem în România, unde dacă eşti invitat la o premieră de film la şase, normal că vii la şapte fără un sfert, ca toată lumea bună. Deşi Emil Constantinescu venise la şase. O paranteză: dacă un fost preşedinte poate să fie punctual, atunci un puţoi cu urechi de cal de ce nu poate (mă refer la tânărul care a stat în faţa mea)? Că doar când puţoiul respectiv are oră la dentist sau la chirurg, nu întârzie 45 de minute.
În fine, trecem peste asta (cu greu, cu greu…), apare Mungiu, zice patru vorbe, începe filmul (regia sau realizarea, Andrei Ujică).
Şi ce să zic. Hă? Ce? Ce să zic?
Păi, zic aşa:

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este mai curând un document decât un documentar. O înşiruire de trei ore de imagini din arhiva TVR; pe majoritatea le ştiam, pe unele nu. Unele mi-au stârnit ceva zâmbet, altele nişte furie. Suprarealismul vizitelor lui Ceauşescu în China sau Coreea de Nord, unde milioane de oameni dansau dansuri populare pe marginea şoselei sau făceau formaţii pe stadion, m-a lăsat cu gura căscată. Discursul lui Ceauşescu din 68, în care înfiera ţările pactului de la Varşovia care trimiseseră trupe în Cehoslovacia, interesant. Alte câteva chestii, foarte haioase: Ceauşescu primind titlul de doctor h.c. de la Universitatea Bucureşti, zicând „Tata a fost ţăran. Eu am fost muncitor. Când m-am făcut intelectual…”. Mişto. Sau (la nuşce plenară): „Comunismul va fi învins doar când va face plopul mere şi răchita micşunele. Dar genetica modernă a făcut mari progrese. (râsete) Cu toate astea, nici măcar atunci când plopul chiar va face mere şi răchita micşunele, comunismul nu va fi înfrânt”. Şi alte de-astea. Câteva imagini de arhivă cu Ceauşeştii şi copiii lor. Ceauşescu şi Elena jucând volei (ea într-o rochie de casă albastră, cu papuci tot albaştri în picioare). Jucau slab. Ceauşescu şi Elena înotând (costum de baie! Sutien! Picioarele ei groase, de vacă!). Ceauşescu şi Elena jucând table!
Dar, ceva a lipsit. M-am dus la filmul ăla curios să îi văd pe ei doi într-o oarecare intimitate. Vorbind unul cu altul. Ce îşi ziceau? Cum îşi vorbeau? Pe ce ton? Erau tovarăşi sau iubiţi? Asta nu reiese din film, şi asta vroiam să aflu. Probabil că nu există imagini relevatoare, nu îi fac un reproş lui Ujică, ci doar regret. Aşa, n-am plecat de la film prea câştigată. Mi-am amintit unele lucruri, m-am îngrozit, m-am înveselit, m-am enervat (discursul lui Ceauşescu de la o întrunire a ţărilor europene, unde zice „nu în vest e democraţia adevărată, nu la voi este libertatea adevărată, ci la noi, în România”. Grrr. Dar per total filmul n-a zis nimic nou, şi a şi fost cam lung. În fine. De văzut, de discutat, mai ales pentru cei născuţi după, să zicem, 1985. După care ei, ăştia tineri, ar trebui să vină la noi, astea bătrâne, şi să ne întrebe: chiar aşa a fost? Şi noi să le zicem „da”, „nu”, „poate”.

Vă pup îngândurată,

Rhetta

UN MIC LATER EDIT: Citesc pe profilul de facebook al filmului nişte comentarii care sună cam aşa (citez unul): „Prin filmul asta am cunoscut o parte a istoriei pe care o stiam din auzite.” Aş avea de adăugat că istoria nu se învaţă din filme, ci din cărţi (mai mult sau mai puţin) de specialitate. Nu e de-ajuns să vezi Autobiografia ca să înţelegi comunismul (ceea ce filmul nici nu pretinde), cum nu este de ajuns să vezi Lista lui Schindler ca să înţelegi sistemul lagărelor germane, sau Buncărul ca să-l înţelegi pe Hitler.
Alex Leo Şerban scrie pe Liternet „n-am nici umbra unui dubiu: Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este filmul cel mai inteligent, mai inovator şi mai tulburător pe care l-a dat cinematograful românesc. E ca şi cum ai vedea 25 de ani de Istorie pe derulare rapidă (3 ore); dar acele 3 ore sînt suficiente ca să te gîndeşti. La Ea, la „ei” şi la tine – strivit între Ea şi „ei”.”
Dragă ALŞ, filmul este inteligent şi inovator (deşi acel „cel mai” mă cam irită); tulburător, mai puţin. Iar cei 25 de ani de Istorie nu încap în trei ore.
După cum s-a dovedit, nu încap nici măcar în alţi 20 de ani.

Festivalul Filmului Foarte Prost, 4. Astăzi filmul american Nunta nemută

Începe nunta dintre Cornel şi Ileana şi aşa mai departe. Lume multă. Dans. Se aduc antreurile. Se bea vin de la MusiuAlexandru. Toată lumea urlă. Mai ales Petronia. Muzica urlă. Apare în local Toni. Are un cuţit în mâna dreaptă. Zice cu glas tare: Io o iubesc pe Ileana. Şi nici una nici două bătaie mare cu farfurii, ciorbă şi aşa mai departe. Toni e mort. Nunta continuă cu şi mai mare gălăgie. Apare în local Mircea. Are în mâna stângă un iatagan. Zice: Şi io tot pe Ileana o iubesc. Şi ţin-te bătaie de tata socru muri pe loc. Apare şi Dan în local. Ţine în amândouă mâinile un topor. Zice: Ileana-i a mea!!! Dacă văzu Ileana că ea e ţinta tuturor bătăilor, iubirilor, dezamăgirilor şi bucatelor se ridică şi-şi luă zborul pe geam.

Ileana trecu peste mări şi ţări şi ajunse la iubitul ei, Manole. Începu să-l strige: Manoleeee!!! Manoleeeee!!! Da’ vântul puternic şi briza mării denaturau înţelesul numelui şi se auzea: Maneleeeeee!!! Maneleeeee!!! Şi brusc, din difuzoarele instalate peste mări şi ţări se auziră manele de cea mai bună calitate.

Filmul Nunta nemută este o introspecţie foarte proastă în viaţa tinerilor de azi. Apelând la mijloace moderne, nemaivăzute în nicio cinematografie, regizorul reuşeşte cu sârg să ne emoţioneze cu o poveste de dragoste, poveste despre care New York Times a spus: Dacă ar fi trăit Romeo şi Julieta aşa s-ar fi iubit.

Ştiri pe scurt, 29 oct

* La ultima moţiune de cenzură nimeni n-a vrut să dărâme niciun guvern. Cel puţin aşa arătau oamenii din stradă pe care noi şi Veta Marx i-am privit cu atenţie.

* Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a lui Ujică este un documentar plictisitor de 3 ore.

* De Halouin Boc se va masca în Baba Cloanţa şi va mări salariile cu 80%.

* De Halouin Elena Udrea se va masca în Tata Cloanţa şi va mări turismul cu 80%.

* De Halouin Băsescu se va masca în Mătuşa Cloanţa şi se va uita mai dihai la televizor de unde, zice el, află toate cele.

* De Halouin Stelian Tănase se va masca în fiul lu’ Baba Cloanţa şi va muta societatea civilă, al cărui singur membru este, pe Realitatea tv.

* Diversiune a poliţiei cu cauciucurile de iarnă. Cineva trebuie să vândă, nu-i aşa, multe cauciucuri.

* Arnold Scwarzeneger se va apuca din nou de actorie. El a vorbit cu Lustig să-i scrie un rol. Care e aşa: Arnold cu un par pe străzile Bucureştiului. Apare Piedonne şi zice: Bă, Arnold, ce pula mea faci? Ce, aici e ţara lui Papură Vodă? La care Arnold zice: Da, şi îi trage una lui Piedonne atât de tare că începe seria a doua din Arnold se întoarce în sectorul 4. Regia, evident, Sergiu Nicolaescu.

PUBLICITATE

* Două babe ascut un creion. Una: La ce foloseşte? Cealaltă: La băgat în cur. Şi brusc apare o limonadă galbenă pe care scrie: Mai dulce, mai amar, dar natural cât cuprinde.

* Două babe coboară pe schiuri în Parâng. Una vede un tânăr gol printre copaci. Moare. Cealaltă la fel. Apare sloganul: I-aţi abonament de 5 euro şi penisul tău va face minuni.

CONTINUĂM ŞTIRILE

* Cel mai mare bordel din Europa s-a deschis în Spania, Catalonia, în localitatea La Jonquera. Aici lucrează şi 150 de românce după cum urmează: Lili, Mimi, Nuţa, Cuţa, Vivi, Buba, Maria, Chichi, Simona Ionescu, Dodo, Fifi, Vali, Doina, Lala, Laura şi aşa mai departe.

NU MAI CONTINUĂM ŞTIRILE

SPORT

* Evoluţia scorului a fost următoarea: 3 la 3, apoi 0 la 0, 2 la 1 şi în final 1 la 0.

* Bazinul de polo n-avea apă. Cele două echipe au murit instantaneu.

WEATHER REPORT

* Cauciucuri de iarnă.

* Rovignete electronice.

* Ce ţepe, nene.

 A SUIVRE