Doncafea, pula mea

Deci iata o reclama la Doncafea. Razi de te pisi pe tine. Sinistri sunteti ba baieiti si fete care ati facut reclama asta, sinistri de-a binelea.

Malawi şi aşa mai departe

Malawi este o ţară africană cu 12 milioane de locuitori. Nici cât România, dar nici cât Ungaria şi Bulgaria la un loc. O ţară mare plină de negri. Care au toţi SIDA. Iau boala din gunoaie, din sex neprotejat, din serviciul sanitar precar, din indolenţă. 12 milioane de oameni care trăiesc de azi pe mâine muncind pe un dolar pe zi, bând de trei în aceeaşi zi sau stând pe malul mării şi spărgând midii. Midiiile sunt crăpate de copii fără vârstă şi duse la nişte centre de colectare. Câteva sute de coşuri fac un dolar. Dolarul merge la mama, care face de mâncare. Copiii merg la joacă. Joaca se află în mlaştina care înconjoară fiecare casă. Câţiva voluntari ONU vor să schimbe ceva. E greu. E imposibil. Cum să strici tradiţiile? Cum să le explici că trebuie mers la şcoală când ei câştigă un dolar sigur din midiile mării iar la şcoală nimeni nu le dă niciun ban?  Cum să schimbi ceva când ei n-au niciun televizor? Şi dacă ar avea, cu ce ar compara Parisul? Experţii ONU au socotit că în 10, 20 de ani de acum înainte Malawi va dispărea. SIDA de aici nu poate fi eradicată cu nimic. De nimeni.  Autoritatea locală ridică din umeri. De la o populaţie care câştigă un dolar pe zi nu poţi lua nicio taxă.

Un documentar trist datorat Madonnei. Celebra solistă a pus banul, a luat o echipă de filmare şi a făcut un demers cinematografic cu care vrea să atragă atenţia: 12 milioane de oameni neajutoraţi vor dispărea de pe hartă în timp ce noi, restul lumii, fredonăm cântecele lui Robert Plant.     

Se aude că şi Marcel Pavel vrea să facă un documentar despre oraşul Zimnicea. Zis şi făcut. Omul se laudă că câştigă în jur de 250.000 de euro pe an. Aşa că se duce la prima uşă şi bate: Cioc, cioc, cioc, daţi-mi bani să fac ceva cu Zimnicea. Răspuns: Du-te, bă, dracu’ cu Zimnicea ta. Pavel nu renunţă. Bate la a doua uşă: Cioc. cioc, cioc, pentru Zimnicea. I se dă cu borcane în cap. Ca să n-o mai lungim bate aşa cam pe la vreo 200 de uşi. Nervos, îşi sună sponsorul. Omul îi zice: Da, bă, îţi dau banul, cât? Pavel: Păi, 500.000 de euro. Bun, ţi-i pun în cont, da’ să iasă un film de Cannes. 

Când a auzit de Cannes, Marcel Pavel a luat banul şi a ajuns pe croazeta franceză într-un minut. Acolo a închiriat o goeletă şi a zburat direct în Canare, că goeletă care să meargă spre Zimnicea n-a găsit. Şi aşa mai departe.

De fapt, aici am vrut să ajungem, la şi aşa mai departe care, observăm, se trasformă într-o filozofie de viaţă de invidiat.

HOROSCOP, 31 oct – 7 nov

CAPRICORN. Sună a despărţire cumva. Una bine pusă la punct, gândită de mult. E cu riscuri, dar nativii sunt obişnuiţi cu riscurile, cu noi începuturi. Pe final de săptămână faceţi o musaca de vinete cât mai sunt vinete.

GEMENI. Exerciţiul tăcerii, aşa trebuie să fie acest interval pentru nativi. Probeleme de carieră, de parteneriat. Găsiţi o cireaşă în dulap. E o problemă majoră şi aşa mai departe.

LEU. Nimic nu vă surprinde. Nimic nu vă atinge. Nu vă interesează nimic. Este o sptămână de meditaţii, de lecturi. Încercaţi cu Fraţii Jderi a lui Sadoveanu. O ploaie măruntă duminică. Semn de belşug.

VĂRSĂTOR. Jupiter surprins în piaţa Unirii. Zice: Cu Vărsătorii e dată dracului săptămâna asta. Mai ales pe 4 şi 5 noiembrie. Da, mai ales atunci. Da’ ce se va întâmpla? Jupiter n-a răspuns, a dispărut în ceruri că nimeni n-a-nţeles dacă era el sau Marte, că avea un soi de rachetă americană în spate. 

RAC, SCORPION, SĂGETĂTOR. Potenţial uriaş astral pentru nativii acestor zodii. Potenţial financiar. Este perioada, 3, 4, 5 noiembrie, în care vă veţi putea cumpăra în sfârşit o găleată. Cu ea pe cap, puteţi să mergeţi la cumpărături. Invitaţie la masă duminică 7 nov. Meniu: Limbă cu măsline, roşii, ardei şi aşa mai departe.

FECIOARĂ. O durere în gât.

SĂGETĂTOR. Succes la femei. Unul categoric. Blonde, surde, mute, oarbe, brunete.

BALANŢĂ. Fără modestii. Chiar dacă v-aţi retras din activitate, trebuie să aveţi ambiţii, proiecte mari, altfel vă uită lumea, muriţi ca un pensionar trimis de nepoţi la sifoane şi pâine.

Două ţepe: Ujică şi Hancock

Dacă a apucat să scrie Rhetta înaintea mea, asta este, io doar vin cu unele completări la Autobiografia lui Ceauşescu, datorat lui Ujică.

În primul rând, documentarul, sau mai bine zis ficţiunea în care trăia Ceauşescu, este mult prea lung şi n-are nicio idee regizorală. Câteva documente de prin arhivele de stat aruncate într-o ordine cronologică nu te pot ţine în scaun ori cât de gras este subiectul, în cazul nostru Ceauşescu. Exemplificăm aici cu mult prea lunga conferinţă de presă organizată de Ceauşescu la întâlnirea cu Dubcek. Cehul nu-nţelegea nimic, Ceauşescu părea nepregătit, Mănescu râdea, transaltorul şi aşa mai departe, iar cel care întreba, un ziarist ceh, despre nu-ş care comunism părea c-o face doar aşa ca să mai treacă timpul. Bun. Dar conferinţa asta de presă ţine 10 minute şi nu aflăm nimic.

Nu ştim dacă premiile şi referirile binevoitoare la adresa acestui documentar sunt reale, avem dubii, sigur este că la Sala Palatului a fost nevoie de 2.000 de copii lăsaţi să intre cu carnetele de elevi ca să se umple sala. Iar aceşti bravi copii de 10, 12 ani au început imediat să se scarpine, să vrea suc, caca, pipi, mama, tata, nani, bă fă-mi poze, bă hai să ne pişăm, că Sala Palatului devenise un furnicar de oameni.

Cum spuneam, un film plictisitor, fără nimic inedit, fără o idee regizorală care să-l scoată din anonimat. Un documentar pe care e bine să-l ai acasă şi să-l vezi întzr-o duminică în care nu joacă Steaua şi aşa mai departe. Mi se pare însă că Steaua joacă mereu.

Noi am plecat după o oră de proiecţie într-un grup compact de 100 de oameni care toţi vroiam caca, pipi, bere, şpriţ, mazăre, femei, da, mai ales femei şi aşa mai departe. 

Apoi, cu încălţările alea roşii pe care mi le ştiţi, cu o halcă de pâine că poate m-apucă foamea, hop şi io la Herbie Hancock. Îmi zic: Sărbătoare mare, n-am cum lipsi. Moşul prezintă prin Europa ultimul său proiect Imagine Project Tour. Drept care începe cu Imagine al lui John Lennon. Apare şi o fătucă de 20 de ani, babană, care zice la voce. Şi începe ceva ce noi nu ne credeam urechilor.  Adică o melodie de muzică uşoară în care refrenul era Imagine all the people la, la, aaaaaaa!!! A doua melodie de muzică uşoară o începe al doilea organist. Zice omul: Io am fost la Bucureşti de două ori cu Michael Jackson. Melodia se se numeşte Don’t give up şi seamănă puţin cu melodiile lui Aurelian Andreescu. Deja ne foiam. Ziceam: Unde-or fi, nene, alea grele ale lui nea’ Herbie? Şi răspunsul vine imediat. Hancock zice: Acum vom cânta The time they are a changin’ a lui Bob Dylan. Şi iar ţin-te muzică uşoară cu solista de care vă spuneam, care de altfel se chema Christina Trey sau cam aşa ceva. Ne-am mai zis odată în sân: Hai, că începe acum. Da’ n-a fost aşa. Herbie a scos o sculă din alea cu care cântă Dan Bursuc, şi-a agăţat-o de gât şi ţin-te nene un rock manea de ţi-era mai mare dragul. Eram uluiţi. Să-ţi faci un playlist comercial înţelegem, dar s-o ţii aşa o seară întreagă e grav. 

Trupa lui Hancock de altfel profi, ce să zicem? Nu zicem nimic. Doar că ne aşteptam la altceva. La altceva ce? Şi aşa mai departe.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Babelor,

Ieri la prânz, o prezenţă neaşteptată în cutia poştală: „Stimată doamnă Marx, avem onoarea să vă invităm la premiera filmului documentar Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, etc. etc. etc.”. Bun, aia era la şase, primisem invitaţia la trei, mă arunc în haine de gală, ţop în maşină, calc acceleratorul, parchez într-o intersecţie, ajung la Sala Palatului. Acolo, puhoi de lume, tinerime, bătrânime, văd veţe cunoscute, Emil Constantinescu, ambasadorul Indiei, Cristi Mungiu, Mircea Horia Simionescu. Salutări în dreapta, pupături în stânga, se face ora şase, intru, mă aşez. Se face ora şase jumate, dar deh, suntem în România, unde dacă eşti invitat la o premieră de film la şase, normal că vii la şapte fără un sfert, ca toată lumea bună. Deşi Emil Constantinescu venise la şase. O paranteză: dacă un fost preşedinte poate să fie punctual, atunci un puţoi cu urechi de cal de ce nu poate (mă refer la tânărul care a stat în faţa mea)? Că doar când puţoiul respectiv are oră la dentist sau la chirurg, nu întârzie 45 de minute.
În fine, trecem peste asta (cu greu, cu greu…), apare Mungiu, zice patru vorbe, începe filmul (regia sau realizarea, Andrei Ujică).
Şi ce să zic. Hă? Ce? Ce să zic?
Păi, zic aşa:

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este mai curând un document decât un documentar. O înşiruire de trei ore de imagini din arhiva TVR; pe majoritatea le ştiam, pe unele nu. Unele mi-au stârnit ceva zâmbet, altele nişte furie. Suprarealismul vizitelor lui Ceauşescu în China sau Coreea de Nord, unde milioane de oameni dansau dansuri populare pe marginea şoselei sau făceau formaţii pe stadion, m-a lăsat cu gura căscată. Discursul lui Ceauşescu din 68, în care înfiera ţările pactului de la Varşovia care trimiseseră trupe în Cehoslovacia, interesant. Alte câteva chestii, foarte haioase: Ceauşescu primind titlul de doctor h.c. de la Universitatea Bucureşti, zicând „Tata a fost ţăran. Eu am fost muncitor. Când m-am făcut intelectual…”. Mişto. Sau (la nuşce plenară): „Comunismul va fi învins doar când va face plopul mere şi răchita micşunele. Dar genetica modernă a făcut mari progrese. (râsete) Cu toate astea, nici măcar atunci când plopul chiar va face mere şi răchita micşunele, comunismul nu va fi înfrânt”. Şi alte de-astea. Câteva imagini de arhivă cu Ceauşeştii şi copiii lor. Ceauşescu şi Elena jucând volei (ea într-o rochie de casă albastră, cu papuci tot albaştri în picioare). Jucau slab. Ceauşescu şi Elena înotând (costum de baie! Sutien! Picioarele ei groase, de vacă!). Ceauşescu şi Elena jucând table!
Dar, ceva a lipsit. M-am dus la filmul ăla curios să îi văd pe ei doi într-o oarecare intimitate. Vorbind unul cu altul. Ce îşi ziceau? Cum îşi vorbeau? Pe ce ton? Erau tovarăşi sau iubiţi? Asta nu reiese din film, şi asta vroiam să aflu. Probabil că nu există imagini relevatoare, nu îi fac un reproş lui Ujică, ci doar regret. Aşa, n-am plecat de la film prea câştigată. Mi-am amintit unele lucruri, m-am îngrozit, m-am înveselit, m-am enervat (discursul lui Ceauşescu de la o întrunire a ţărilor europene, unde zice „nu în vest e democraţia adevărată, nu la voi este libertatea adevărată, ci la noi, în România”. Grrr. Dar per total filmul n-a zis nimic nou, şi a şi fost cam lung. În fine. De văzut, de discutat, mai ales pentru cei născuţi după, să zicem, 1985. După care ei, ăştia tineri, ar trebui să vină la noi, astea bătrâne, şi să ne întrebe: chiar aşa a fost? Şi noi să le zicem „da”, „nu”, „poate”.

Vă pup îngândurată,

Rhetta

UN MIC LATER EDIT: Citesc pe profilul de facebook al filmului nişte comentarii care sună cam aşa (citez unul): „Prin filmul asta am cunoscut o parte a istoriei pe care o stiam din auzite.” Aş avea de adăugat că istoria nu se învaţă din filme, ci din cărţi (mai mult sau mai puţin) de specialitate. Nu e de-ajuns să vezi Autobiografia ca să înţelegi comunismul (ceea ce filmul nici nu pretinde), cum nu este de ajuns să vezi Lista lui Schindler ca să înţelegi sistemul lagărelor germane, sau Buncărul ca să-l înţelegi pe Hitler.
Alex Leo Şerban scrie pe Liternet „n-am nici umbra unui dubiu: Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este filmul cel mai inteligent, mai inovator şi mai tulburător pe care l-a dat cinematograful românesc. E ca şi cum ai vedea 25 de ani de Istorie pe derulare rapidă (3 ore); dar acele 3 ore sînt suficiente ca să te gîndeşti. La Ea, la „ei” şi la tine – strivit între Ea şi „ei”.”
Dragă ALŞ, filmul este inteligent şi inovator (deşi acel „cel mai” mă cam irită); tulburător, mai puţin. Iar cei 25 de ani de Istorie nu încap în trei ore.
După cum s-a dovedit, nu încap nici măcar în alţi 20 de ani.

Festivalul Filmului Foarte Prost, 4. Astăzi filmul american Nunta nemută

Începe nunta dintre Cornel şi Ileana şi aşa mai departe. Lume multă. Dans. Se aduc antreurile. Se bea vin de la MusiuAlexandru. Toată lumea urlă. Mai ales Petronia. Muzica urlă. Apare în local Toni. Are un cuţit în mâna dreaptă. Zice cu glas tare: Io o iubesc pe Ileana. Şi nici una nici două bătaie mare cu farfurii, ciorbă şi aşa mai departe. Toni e mort. Nunta continuă cu şi mai mare gălăgie. Apare în local Mircea. Are în mâna stângă un iatagan. Zice: Şi io tot pe Ileana o iubesc. Şi ţin-te bătaie de tata socru muri pe loc. Apare şi Dan în local. Ţine în amândouă mâinile un topor. Zice: Ileana-i a mea!!! Dacă văzu Ileana că ea e ţinta tuturor bătăilor, iubirilor, dezamăgirilor şi bucatelor se ridică şi-şi luă zborul pe geam.

Ileana trecu peste mări şi ţări şi ajunse la iubitul ei, Manole. Începu să-l strige: Manoleeee!!! Manoleeeee!!! Da’ vântul puternic şi briza mării denaturau înţelesul numelui şi se auzea: Maneleeeeee!!! Maneleeeee!!! Şi brusc, din difuzoarele instalate peste mări şi ţări se auziră manele de cea mai bună calitate.

Filmul Nunta nemută este o introspecţie foarte proastă în viaţa tinerilor de azi. Apelând la mijloace moderne, nemaivăzute în nicio cinematografie, regizorul reuşeşte cu sârg să ne emoţioneze cu o poveste de dragoste, poveste despre care New York Times a spus: Dacă ar fi trăit Romeo şi Julieta aşa s-ar fi iubit.

Ştiri pe scurt, 29 oct

* La ultima moţiune de cenzură nimeni n-a vrut să dărâme niciun guvern. Cel puţin aşa arătau oamenii din stradă pe care noi şi Veta Marx i-am privit cu atenţie.

* Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a lui Ujică este un documentar plictisitor de 3 ore.

* De Halouin Boc se va masca în Baba Cloanţa şi va mări salariile cu 80%.

* De Halouin Elena Udrea se va masca în Tata Cloanţa şi va mări turismul cu 80%.

* De Halouin Băsescu se va masca în Mătuşa Cloanţa şi se va uita mai dihai la televizor de unde, zice el, află toate cele.

* De Halouin Stelian Tănase se va masca în fiul lu’ Baba Cloanţa şi va muta societatea civilă, al cărui singur membru este, pe Realitatea tv.

* Diversiune a poliţiei cu cauciucurile de iarnă. Cineva trebuie să vândă, nu-i aşa, multe cauciucuri.

* Arnold Scwarzeneger se va apuca din nou de actorie. El a vorbit cu Lustig să-i scrie un rol. Care e aşa: Arnold cu un par pe străzile Bucureştiului. Apare Piedonne şi zice: Bă, Arnold, ce pula mea faci? Ce, aici e ţara lui Papură Vodă? La care Arnold zice: Da, şi îi trage una lui Piedonne atât de tare că începe seria a doua din Arnold se întoarce în sectorul 4. Regia, evident, Sergiu Nicolaescu.

PUBLICITATE

* Două babe ascut un creion. Una: La ce foloseşte? Cealaltă: La băgat în cur. Şi brusc apare o limonadă galbenă pe care scrie: Mai dulce, mai amar, dar natural cât cuprinde.

* Două babe coboară pe schiuri în Parâng. Una vede un tânăr gol printre copaci. Moare. Cealaltă la fel. Apare sloganul: I-aţi abonament de 5 euro şi penisul tău va face minuni.

CONTINUĂM ŞTIRILE

* Cel mai mare bordel din Europa s-a deschis în Spania, Catalonia, în localitatea La Jonquera. Aici lucrează şi 150 de românce după cum urmează: Lili, Mimi, Nuţa, Cuţa, Vivi, Buba, Maria, Chichi, Simona Ionescu, Dodo, Fifi, Vali, Doina, Lala, Laura şi aşa mai departe.

NU MAI CONTINUĂM ŞTIRILE

SPORT

* Evoluţia scorului a fost următoarea: 3 la 3, apoi 0 la 0, 2 la 1 şi în final 1 la 0.

* Bazinul de polo n-avea apă. Cele două echipe au murit instantaneu.

WEATHER REPORT

* Cauciucuri de iarnă.

* Rovignete electronice.

* Ce ţepe, nene.

 A SUIVRE

Mare bal mare

Babelor, mezami,

Aferim bairam parizian. Deseara o serbam pe Rhetta, la Grand Palais. Fandacsie mare, vârsta de jubileu, nouascinci de ani tout rond. Am închiriat Grand Palais nu de alta, da’ trebuie sa încapa, printre sutele de invitati, tortul (de la Vignon, traiteur parizian rue Marbeuf, ce naiba, we ain’t cheap, adica n-avem ciulini în buzunare). Am vrut noi sa punem ceva mai putin de nouascinci de lumânari – vreo treizeci, ca doar Rhettei cam atât îi dai : nici urma de artroza pe radiografia mâinilor de asta-primavara, mai tineti minte ? Ne-am susotit cu Petronia, Vasile si Veta, ne-am scarpinat în ceafa, deh, pâna la urma ne-am decis sa le punem pe toate, oricum o sa le sufle instant, si asta cu o sngura nara de la unspe metri departare, vorb-aia, piece of cake. P-orma mai tre’ sa-ncapa si Airbus-ul ala mare, A 380 (asta e cadoul meu, cu echipaj cu tot, da’ shhht, sa nu suflati o vorba). Mai greu a fost sa gasesc un ambalaj frumos pentru avion, si panglicile de rigoare, ca sa ramâna totusi o surpriza când o sa deschida cutia.

 

În rest, ne-am ocupat de toate. Veta s-a ocupat de orchestra (a-nchiriat Berliner Philharmoniker) si de repertoriu, Vasile de personal si de toate reglajele desfasurarii seratei, Petronia de decoratiunile interioare. La meniu ne-a dat o mare mâna de ajutor Zâna Eficientei (ceva extraordinar, nici nu va-nchipuiti). Vinurile si sampania au cazut în sarcina mea. Romanée Conti 1945, cela vous dit ?

 

Foc de artificii facem alaturea, pe Champs de Mars. În deschidere, ceva focuri bengale de o suta douaj’ de metri suflate de Dragon pe nari, pe urma prapad son et lumière cu Grosse Bertha, cu grenadele, tunurile, tancurile, bazucile, Kalashnikoavele si minele anti-personal din dotarea familiei, nu cu pocnitori chinezesti înmuiate. Distribuim casti si bunkere, nu va temeti. O sa vina si Piticu – tot si-a luat frac si papion de la Cora. O sa ne faca niste demonstratii, cica e mare înghititor de sabii (adica bricege, toutes proportions gardées, ce naiba, i-am spus sa fie rezonabil, sabiile sunt prea lungi si nu e cazul sa-l punem la protap, ca ne mai trebuie. Sabiile, that is.).

Hai, gata, fuga la Otopeni ca va asteapta toata flota Erfransului, pusa la dispozitie pentru voi. La Roissy va asteapta limuzinele.

Tenue de soirée exigée, ramâne cum am stabilit, da ? Ne vedem acolo, pe la sapte jumate.

Fiti cuminti,

Va pup.

La mulţi ani, Rhetta!

Babelor,

Sunt fată bună. Ştiaţi asta, deci mergem mai departe.
Astăzi este ziua mea. Împlinesc 95 de ani, să trăiesc, la mai mulţi, etc.

Aşadar: ca să nu vă căcaţi pe voi că nu ştiţi în ce postare să-mi scrieţi tradiţionalele şi sper din inimă venitele urări, puneţi-le aici. Care cum vrea, ordinea nu contează, conţinutul da. Parafrazând ce-am scris pe facebook, sau mai exact copypastind, „Vă spun de pe acum mulţumesc mult. V-aş invita la o cafeluţă, o vodcă, un pateu, dar le-am băut şi mâncat deja pe toate. Dacă mai fac sau mai fur, vă chem neapărat.”

Încă ceva: unele dintre voi mi-au luat cadouri. Ziceţi-mi când şi unde mi le daţi.

Vă pup,

Rhetta

Scrisoare deschisă pentru Musiu Alexandre

Musiu,

Mulţumesc pentru mesajul în sticlă pe care l-am primit azi-dimineaţă. Ai calculat perfect traiectoria, am călcat fix pe plic când am coborât cu ochii închişi să văd cine bate la uşă cu noaptea-n cap. (Era un curier cu un morman de trandafiri mov, a insistat că trebuia să-i livreze la casa Marx la ora 14 cu mesajul „La mulţi ani, Rhetta!”, din partea unui anume Kornel Lăptucă sau ceva. L-am trimis de-a rostogolul două etaje mai jos cu flori cu tot – à propos Rhetta, la cel puţin la fel de mulţi ani înainte câţi sunt înapoi şi nu gusta din tortul de pe masa din sufragerie, testează-l cu hârtie de turnesol şi pentru numele tuturor minelor anti-persoană nu aprinde lumânările). Somnambulă am dat să mă întorc în plapumă, când am călcat din nou pe sticlă şi am luat cunoştinţă prin mijloace posterioare de calitatea parchetului de teak pe care l-am instalat săptămâna trecută (chiar, ştie cineva cum rezolv un colţ rotund la parchetare dacă am numai plăci dreptunghiulare?). Prefăcându-mă de dragul stimei de sine că nu-mi amintesc de vorba aia cu oamenii inteligenţi care nu repetă greşelile, am deschis ochii cu gânduri criminale.

Când colo, pe sticlă o etichetă faină pe care scria Chateau Villa Bel-Air şi era desenat ceva frumos, clasicist. Hopa. Asta nu-i de-a mea. În sticlă, plutind în lichidul îmbuteliat acolo de la început (mulţam pentru înţelegerea aparte a conceptului de mesaj în sticlă, care în general şi în mod complet plictisitor presupune golirea prealabilă a recipientului), o bulă tot de sticlă şi-n ea o hârtie rulată. Sau cel puţin aşa părea. Fiindcă aşa părea şi o oră mai târziu, după ce am terminat de examinat conţinutul, am procedat la lectură. Globul era din cristal Baccarat, şi asta apreciez deci am scos hârtia din el rememorându-mi prea scurta şi tragic încheiata carieră de magician.

În fine, desfac hârtia şi citesc:

„Chère Petronia,

Je t’en prie, te fac membru corespondent al Fanclubului Arhitecturii Moderne. Vezi că e la MŢR diseară vernisajul unei expoziţii, Spaţiul modernităţii româneşti, 1906-1947. Şi dacă n-aş fi scris recent despre asta tot ştiai cât sunt de îndrăgostit! Te implor, fii ochii şi urechile mele acolo. Eu sunt legat cu arici de gutui, păzit de Bijou şi Schmidt cu schimbul, nu pot, vai mie, să evadez. Consolează-mă!

Bisous,

Alexandre.”

Pffff. Diseară voiam să vânez peşti zburători ca să explic mâine cuiva de ce zice Platon că pescuitul e o formă de vânat. Bine, să mergem la vernisaj. Şi ştiam de el, Alexandre, că io ţi-am zis. Dar voiam să las pe mai târziu, că dacă vrei să vezi o expoziţie nu la vernisaj te duci. În fine. Pun capcana de peşti pe geam, îmi iau rochia de mătase că vremea era ideală, bag un evantai în geantă şi plec spre MŢR. Unde era să nu ajung din cauza unui episod cu două tramvaie şi o rază verde venind de la un OZN, că nu-mi imaginez că dacă ar fi fost semaforul care credeam eu că e ar fi avut cineva nesimţirea să mă calce.

În fine. Ajung acolo cu 10 minute mai devreme (probabil pentru că nu m-am oprit din alergat după chestia cu tramvaiele), puhoi de oameni, afişe indicatoare deci nu trebuia să întreb pe nimeni, perfect. Urc, mi se şterge calea cu un mop, cineva dădea cu aspiratorul printre oamenii din public şi panouri, doi se chinuiau cu o tastatură şi nişte cabluri, era şase fără cinci, vernisajul începea la şase, nimic anormal.

La şase şi-un sfert a început cineva să recite un pomelnic. Mă pregăteam să cânt „Veşnica pomenire” când s-a terminat tot şi oamenii s-au împrăştiat să încurce accesul la panouri postându-se în grupuri în faţa lor. Contemplam opţiunile de a pune la pământ cât mai mulţi, când au început să curgă înspre ieşire şi să coboare. Ceva cu Mircea Florian şi cu un performance la parter. Bine, îmi zic. Ocazia!

Alexandre, n-o să-ţi povestesc cum e oricât de corespondentă m-ai învestit tu. Zic că e mişto, că mi-era dor de texte bune într-o expoziţie, singura chestie care mi-a ridicat o sprânceană e senzaţia că hotelul Traian din Iaşi e construit de Eiffel tot folosind beton armat, ceea ce l-ar face cu vreo treij’ de ani mai vechi decât Athénée Palace-ul din 1912 considerat „prima construcţie importantă cu beton armat din România”. Atât, dar atât şi-atât. Total neobişnuit. În rest, rezumat ca să am conştiinţa împăcată: e o expo organizată cronologic şi pe categorii de arhitectură, cu accent pe Paul Smărăndescu, Henriette Delavrancea şi Octav Doicescu. Şi aşa ajung la partea unde mă bucur că nu eşti pe-aici că trebuia să te scoatem din arest şi nu mai am bani, i-am dat pe toţi pe popcorn pentru microunde: desene originale. Te-ai agăţa cu unghiile de pereţi, te-ai lega cu lanţuri de panouri şi ai purta o pufoaică roz cu guler de pene ca să poţi pleca măcar cu unul acasă. Te înţeleg, deci cum spuneam mă bucur că nu eşti aici. Eu m-am abţinut exemplar, n-am furat decât unul.

A, şi stai liniştit: i-am dat Rhettei sticlele de vin din lada de care m-am împiedicat apoi în bucătărie, aia cu funda mare cu mesaj „La mulţi ani şi multe pahare!”. Bineînţeles.