România: stiluri arhitecturale (N° 1)

 

Pentru voi, o noua postare la mai multe mâini, materializarea unui proiect inter-bloggeristic care-mi încoltise în minte acum vreo câteva luni. Din puzderia de stiluri arhitecturale întâlnite în România, ne-am gândit sa alegem fiecare câte unul si sa vi-l descriem, quelques photos à l’appui. Adânci plecaciuni prietenilor, nu doar pentru calitatea materialului trimis (mergeti, va rog, si pe blogurile lor, pentru mai multe detalii si poze) cât si pentru elanul si bucuria de a participa. Si – mai presus de toate, fiindca au consimtit sa astern, laolalta cu ei – profesionisti si scoliti în ale arhitecturii – balivernele mele de nepriceput. Materialul e imens si mai mult ca sigur vor fi si alte episoade. Lectura placuta !

Petronia Marcs:

Oamenilor,

Arhitecturi. Sunt atâtea de multe de spus despre ele încât intră într-un blocaj, ca atunci când toată lumea vrea să iasă odată dintr-o cameră foarte aglomerată şi busculada rezultată înseamnă că nimeni nu se poate de fapt mişca, ba unii mai şi mor în înghesuială.

Să vedem dacă pot să disciplinez haosul:

Arhitectura e primul lucru la care sunt sensibilă într-un loc nou. Determină dacă o să-mi placă sau nu, intrând în conglomeratul ăla de impresii semiconştientizate pe care-l numim de obicei “atmosfera” unui spaţiu. Dar asta e o chestie atât de subiectivă încât ne oprim la a spune că mereu & oriunde găsirea unuia sau a câtorva colţuri preferate a fost vitală babei de mine.

Lipscani. Probabil am fost singura babă din oraş care sărea cu veselie manifestă din groapă-n groapă cât au durat lucrările pe-acolo. Şi făceam echilibristică cu gura până la urechi pe scândurile dezbârnate ale pasarelelor atât de dătătoare de emoţii şi găuri în ciorapi. Uitându-mă mereu în jos, în gropi, să văd ce se mai ivea. În afară de gunoaie, cabluri şi conducte: hanurile. Când au apărut bucăţile din Zlătari (la intersecţia str. Lipscani cu Calea Victoriei), Greci (parţial sub BCR) şi Şerban Vodă (sub BNR) am zis că e bine. Cel în care s-ar fi înfundat cumva axa străzii Lipscani, hanul de la Sf. Ioan cel Nou, e sub clădirea CEC. Toate sunt sub ceva, ceea ce-i normal dar ar trebui să fie şi ştiut (o hartă faină vedeţi aici, a cincea ilustraţie. Şi textul e recomandabil de parcurs).

Bucată esenţială din istoria arhitecturii şi comerţului în Bucureşti, martore ale structurii medievale în care inelul comercial (hanurile includeau şi prăvălii şi erau adevărate bazare) era primul din jurul nucleului Curţii. (La Curtea Veche din Iaşi din ordinea asta a rămas numai Casa Dosoftei). De multe ori construite de biserici pe lângă ele, că vremurile erau grele şi de altfel cazarea la mănăstiri contra cost se practică şi azi. Am mai zis că nimic nu se schimbă, doar se deghizează. A mai rămas din acest sistem de biserică + han numai Stavropoleos –  şi doar jumate din binom. Îmi aminteam cu ochii-n gropi că tipologia hanurilor munteneşti e diferită faţă de a celor moldoveneşti (de tip “hală”) din cauza diferenţelor climaterice. Puţin mai la sud, mult mai influenţate de arhitectura orientală a caravanseraiurilor pe care primăvara târzie, toamna timpurie şi iarna a dracu’ de mai la nord nu prea o încurajează, incendiate accidental probabil cam cât de des erau şi văruite – pentru că în curtea interioară se făceau focuri şi lemnul din care erau construite cele mai multe anexe era prietenos din acest punct de vedere. Au dispărut pentru c-aşa-i normal, au şi clădirile o viaţă. Noroc că şi-au găsit un George Potra care să le povestească istoria.

Acoperirea cu sticlă planificată pentru tot ansamblul excavat pe str. Lipscani mi se părea un vis frumos, care ar fi făcut pe toată lumea să se gândească pe ce calcă. Din păcate, aşa a rămas: un plan pentru data viitoare. Doar unul a fost valorificat, restul acoperite din nou. Nu zic că nu sunt bucuroasă de formula găsită pentru hanul Şerban Vodă sau că nu-mi place. Însă parcă doi siamezi au fost abandonaţi pentru ca unul să trăiască şi să te uiţi la el e un amestec de plăcere şi regret.

Totuşi să ne uităm, că n-arată rău:

Khronos (Cluj): Pe vremea când locuitorii cetăţii îşi goleau oalele de noapte pe străzile lăturalnice a apărut un stil denumit peiorativ de elita vremii maniera dei goti, sau stilul barbarilor.

Ei bine, stilul ăsta m-a captivat mai mult decât oricare altul în patru ani de facultate, însă zona pe care am să v-o prezint din inima Klausenburg-ului e dominată în prezent de edificii baroce, neoclasice şi o mână de construcţii interbelice. Însă toate elementele cadrului urban conduc trecătorul cu gândul înspre trecutul medieval al cetăţii.

Zona în care am fost la furat imagini se întinde chiar în limitele primei incinte medievale clujene, incintă fortificată pe vremea când sarea era supranumită aur alb.

Astfel între străzile Memorandumului la S, Octavian Petrovici la N, Emil Isac la V şi Regele Ferdinand la E stă un mic scuar străbătut de opt străzi şi înţesat de construcţii vechi, dintre care cele mai vechi datează încă din secolul XIV.

E un scuar care te atrage cu perspectivele sale surpriză, atât de comune evului mediu şi pavajul din piatră cubică ce adaugă un plus de veridicitate zonei, chiar dacă a fost montat în ultimii zece ani.

Iar clădirile după felul în care au fost amplasate te duc cu gândul la un centru gotic, chiar dacă nu e aşa. Singurele rămăşiţe din excelentul stil au rămas în detalii lăsate pe ici pe colo în ancadramentele din piatră ale ferestrelor şi porţilor.

Reperele urbanistice din zonă sunt pe rând – ruinele din perioada lui Hadrian, Casa Matei, fosta biserică şi mănăstire a dominicanilor trecută odată cu venirea barocului la franciscani, muzeul de istorie al Transilvaniei şi falusul de zece metri ridicat în cinstea Carolinei.

În mileniul trei stilul zonei poate fi considerat unul unitar, trăsăturile barocului şi ale eclectismului clasicizant sărăcăcios, tipic transilvănean predomină de la bosajele faţadelor la pilaştrii formali din tencuială şi ancadramentele geometrizate prezente pe mai toate clădirile din zonă.

Văzută la pas molcom, zona chiar reuşeşte să te farmece într-un mod plăcut, mai ales pe timp de seară sub lumină gălbuie când ies chitariştii nomazi în căutare de hrană pe la colţuri de stradă.

Musiu Alexandru : Odata scapat teafar din brambureala cadastrala a marginaselor cartiere uvriere si din samavolnicia civica a blocurilor cu arhitectura cutiei de chibrituri, croite à la va-vite întru adapostirea gloatei ex-proletare, calatorului i se înfatiseaza dintr-o data un alt Bucuresti. La vederea zestrei edilitare capitaline – colosal si uluitor pot pourri  arhitectural, deopotriva eclectic si seducator – promenada urbana capata resortul pelerinajului si strângerea de inima a calatoriei în cheie time warp. Si how on Earth sa reprimi înduiosatoare nostalgii ale unor vremi neapucate când, pe firul a numai câtorva stânjeni à la ronde, Bizantul arunca ocheade peste drum unui rez-de-chaussée haut stil années folles, când caravanseraiul mângâie curbele voluptuoase ale Americilor, iar Brâncovenii stau la taclale cu neo-clasicii ? Am spus America ? Da, fiindca din toate stilurile astea ale pusului pietrei pe piatra în urbea mea de obârsie si suflet, unul mai presus de toate avea sa-mi rapeasca à jamais inima, înca din fragezii ani ai tinutei culotte courte, când înca habar n-aveam cum îi spune, basca ce însemneaza stucatura sau perete de rezistenta : e vorba de Streamline Modene. Lastar tardiv si schimbare la fata oarecum disidenta, streamline moderne s-a nascut din art deco (….era ta’su, ma !… iertati-ma, dar nu ma pot abtine), în cenusa pârjolului marii depresii din 1929 si cu largul concurs al elegantei epurate, voire minimaliste, semnate Gropius si acolitii, adica Bauhaus.  Brusc, sans souci-ul si exuberanta roaring twenties fusese curmata de napasta abatuta cu violenta de ciel tombé sur la tête a crach-ului bursier, însa o noua revolutie era deja en marche : technology, fascination for speed and sleek industrial design. It was about man and machine, declinate aici în cheie simbiotica si by no means against. Scapata de urgia recesiunii, fara bugetul colosal al ornamentelor deceniului de dinainte, omenirea simtea imboldul vital de a gusta altfel viata : nonsalant, les cheveux au vent, de la un capat la altul al lumii, by car, boat, train, plane or bus. Altfel spus, retour à l’essentiel : liniile deveneau aerodinamice, cuvântul-cheie era rounding the edges si totul, de la toastere la ceasuri sau locomotive era proiectat cu fluiditate aproape balistica, dupa chipul si asemanarea avioanelor ori transatlanticelor. În ciuda întepenelii lor par définition, cladirile aveau însa sa împrumute si ele aceleasi curbe fluide, ba chiar balustrade, hublouri si alte nautical elements, ca si cum n-ar fi fost înfipte în fundatii, ci amarate la chei. Heh, delatfel francezii (cocorico !) alinta unerori curentul asta numindu-l style paquebot, dupa mândria nedisimulata fata de splendoarea lor de SS Normandie… Connoisseur-ii categorisesc streamline moderne sub marea umbrela art deco sau, daca vreti, le pun pe amândoua în ordine cronologica pe aceeasa craca filogenetica. Mie, nepriceputului, mi se pare însa ca sunt opuse cam întru toatele (poza 1, poza 2), chiar daca multe cladiri streamline moderne (în speta bucurestene) pastreaza elemente premergatoare art deco si chiar mici trasaturi Bauhaus (ilustratiile, copyright Ron Facius, sunt sutite de aici). Exit geometria anguloasa : totul e creionat în sweeping curves. Exit la belle hauteur sous le plafond si îndrazneala ascutisului vertical : acoperisul devine plat si spatiul se cucereste de-acum à l’horizontale. Exit geamurile înguste si prelungi cu aspect de meutrières de castel medieval, în profitul ferestrelor luminoase întinse pe de-a latul. Exit zig-zagurile si celelalte motive cubiste, decoratiunile migaloase cu trimiteri la antichitate, exit exotismul, rosul aprins al caramizii si celelalte culori vii. Fatadele sunt despuiate de greutatea ornamentelor, totul e simplu, elegant, fluid, alb, bej…

Mai gasiti aici si aici alte explicatii cu trasaturi, asemanari sau deosebiri stremline moderne- art deco. Pe urma, pe flickr sau decopix sunt multe imagini care merita vazute, take your time. Da’ haidi, gata cu palavrele, uite câteva poze din Bucuresti, culese asta-vara.

 

P.S. Uluitor e ca în afara de cele doua Americi, România concentreaza cam cele mai multe cladiri streamline moderne înca în picioare. Memoria însa e friabila, iar posteritatea ingrata : grohaimea a nascocit pestiferata bulina rosie ca formidabil de pervers levier de ghilotina.  Proletarul proaspat îmburghezit post-decembrist, cu ochii sticlind dupa cuburi hâde de fier, beton si… sticla risca sa fie mai pustiitor decât mujicul comunizat peste noapte, cine are urechi de auzit….

Anunțuri

13 comentarii

  1. Bucurestiul pare a fi propriul sau inamic. Am fost teribil de dezamagita sa aflu ca unii ‘grei’ ai arhitecturii – persoane extrem de stimabile, altfel – peroreaza pe tema ‘eficientei’ orasului si a nevoii sale organice de a evolua fara sa se impiedice de cladirile istorice.

  2. felicitari pentru post, @musiu! :-*
    astept cu nerabdare continuari

  3. Mersi, Elza, mersi si iar mersi, însa fara ajutor – Petronia, Khronos si altii – nu faceam nimic. Sper sa ducem chestia asta mai departe, urmeaza alti contributori (da’ deocamdata nu spui nimica, am promis sa tiu secret).

  4. aaa. am uitat sa-i felicit si pe ceilalti autori 🙂

  5. ca bucurestiu’si e siesi inamic, mi se pare evident. totusi nush daca tagma arhitectilor e asa de blamabila. am putine tangente cu ei [cumpar regulat igloo, etc.. cunosc de departe pe cativa din uniunea arhitectilor] dar mi se pare ca mai degraba ciupercaria de constructii ridicate impotriva avizului [sau sfatului] lor e ciuma capitalei.

  6. Murdoc, asta îmi aminteşte de un principiu de a cărui existenţă am aflat în Constanţa acum ceva ani: „nu dărâma niciodată pân’ la temelie că dracu’ ştie ce găseşti şi-ţi confiscă arheologii casa.” (Chestie în treacăt fie zis falsă. Cel mult sunt necesare nişte aprobări şi amânări). Atât timp cât instinctul e de a şunta sistemul (care nu prea îndeamnă la abuzuri, ca de exemplu cel al retrocedărilor), cred că într-adevăr problema nu-i neapărat la arhitecţi: Bucureştiul îşi e inamic prin mentalitatea locuitorilor.

  7. Legat de mentalitatea zidarilor ăstora care învață latina, cum zicea Loos. Din câte observ prin Cluj problema e rândul celor cu sechele din perioada lui nea’ Nicu.
    Ei ciuntesc mai mult fața orașului decât tinerii care au un oarecare respect față de măreția goticului spre exemplu.

    Iar când vine vorba de comisia monumentelor ăl de sus cu mila! Avem un mare domn, doctor în istoria arhitecturii, președinte la ante-numita comisie de monumente din Cluj, care se spune că taie în carne vie când vine vorba de acordat avize.
    Dar când te plimbi prin cea mai centrală zonă cu putință (b-dul. Eroilor) poți observa la o clădire monument istoric, termopane cu ramă rectangulară înghesuite forțat în goluri cu arcadă, pas…

    Trebuie să învățăm să ne protejăm clădirile vechi dacă nu suntem în stare să le restaurăm.

    P.S. Încântat de colaborare, aștept cât mai multe pe viitor. Mă bucur că am dat peste oameni din online care știu aprecia această aproape-artă.

  8. Aproape artă? De la Vitruviu la Frank Lloyd Wright şi Santiago Calatrava zeci de generaţii ar da cu tine de fundaţie pentru acel „aproape”. 🙂 Glumesc, evident – nu-s avocatul nici unei arte în vreo paragone.
    Încântarea e reciprocă.
    Cât despre mutilări, zilnic trecem pe lângă ele. Aş recomanda pentru material ilustrativ, pentru că pari să ai atât interesul cât şi simţul umorului necesare abordării: http://cashidelucs.wordpress.com/

  9. Mais c’est bien de l’art, mon cher Khronos !

    Sa vezi putin pe la cocosii astia galici cum stau lucrurile (si ne mai tânguiam de fusilat si de vremile ucazului neînchiderii balcoanelor): la orice bloculet ordinar, interzisa o fereastra fistichie din initiativa personala, daca toate sunt albe. Altfel – pedeapsa conform legii. Nu tu fatada roz cu buline, daca nu e toata strada roz cu buline dintru început. Voilà, fara disonante si alte zmângaleli. Par contre, obligatie de zugraveala periodica pe spezele apropitarilor, nu cumva sa fie vreu milimetru patrat de coscoveala.

    Pe urma cu domnii architectes des monuments de France, treaba sta simplu, nu misca o clanta, o stinghie din parchet, zero. Nici o modificare daca nu respecta strict specificatiile si caietul de sarcini de la origini. Un glasvand aiurea e aproape mission impossible. Patrimoniul e patrimoniu si nu-i de joaca.

    Suntem si noi de-a dreptul încântati de colaborare, pe care o speram de-abia la-nceput.

  10. Hehe, știam de ceva timp de cășile de lux ale suboamenilor. Mă încântă în special simbolurile valutare imortalizate în ghips pe tavan, mai era o postare asemănătoare cu „euroi”.
    În ce privește aproape-arta mă refeream la dualitatea arhitecturii, știință exactă + fantezie (bla bla, subiect numai bun de umplut pagini întregi de maculatură).

    Iar legat de ce mi-a scris Musiu Alexandru mai sus, mi se pare și normal. Patrimoniul dictează dacă nu ești în stare să vii cu ceva ieșit din comun și te rezumi la o pastișă de stiluri locale, un exemplu bun ar fi muzeul tip cartof din Graz: http://www.wayfaring.info/2008/05/19/the-kunsthaus-of-graz/

  11. […] Romania, stiluri arhitecturale, aici. […]

  12. O bilă albă babelor.

  13. Mulţumim, A. Ne bucură şi e binevenită având în vedere că tocmai am spart geamurile unui vecin care asculta manele la maxim cu bila albă de pe masa de biliard şi nu ştiam cum o să-i explic Rhettei. Datorită ţie, nu mai trebuie.

    Mulţumim şi serios.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s