Dacă a apucat să scrie Rhetta înaintea mea, asta este, io doar vin cu unele completări la Autobiografia lui Ceauşescu, datorat lui Ujică.
În primul rând, documentarul, sau mai bine zis ficţiunea în care trăia Ceauşescu, este mult prea lung şi n-are nicio idee regizorală. Câteva documente de prin arhivele de stat aruncate într-o ordine cronologică nu te pot ţine în scaun ori cât de gras este subiectul, în cazul nostru Ceauşescu. Exemplificăm aici cu mult prea lunga conferinţă de presă organizată de Ceauşescu la întâlnirea cu Dubcek. Cehul nu-nţelegea nimic, Ceauşescu părea nepregătit, Mănescu râdea, transaltorul şi aşa mai departe, iar cel care întreba, un ziarist ceh, despre nu-ş care comunism părea c-o face doar aşa ca să mai treacă timpul. Bun. Dar conferinţa asta de presă ţine 10 minute şi nu aflăm nimic.
Nu ştim dacă premiile şi referirile binevoitoare la adresa acestui documentar sunt reale, avem dubii, sigur este că la Sala Palatului a fost nevoie de 2.000 de copii lăsaţi să intre cu carnetele de elevi ca să se umple sala. Iar aceşti bravi copii de 10, 12 ani au început imediat să se scarpine, să vrea suc, caca, pipi, mama, tata, nani, bă fă-mi poze, bă hai să ne pişăm, că Sala Palatului devenise un furnicar de oameni.
Cum spuneam, un film plictisitor, fără nimic inedit, fără o idee regizorală care să-l scoată din anonimat. Un documentar pe care e bine să-l ai acasă şi să-l vezi întzr-o duminică în care nu joacă Steaua şi aşa mai departe. Mi se pare însă că Steaua joacă mereu.
Noi am plecat după o oră de proiecţie într-un grup compact de 100 de oameni care toţi vroiam caca, pipi, bere, şpriţ, mazăre, femei, da, mai ales femei şi aşa mai departe.
Apoi, cu încălţările alea roşii pe care mi le ştiţi, cu o halcă de pâine că poate m-apucă foamea, hop şi io la Herbie Hancock. Îmi zic: Sărbătoare mare, n-am cum lipsi. Moşul prezintă prin Europa ultimul său proiect Imagine Project Tour. Drept care începe cu Imagine al lui John Lennon. Apare şi o fătucă de 20 de ani, babană, care zice la voce. Şi începe ceva ce noi nu ne credeam urechilor. Adică o melodie de muzică uşoară în care refrenul era Imagine all the people la, la, aaaaaaa!!! A doua melodie de muzică uşoară o începe al doilea organist. Zice omul: Io am fost la Bucureşti de două ori cu Michael Jackson. Melodia se se numeşte Don’t give up şi seamănă puţin cu melodiile lui Aurelian Andreescu. Deja ne foiam. Ziceam: Unde-or fi, nene, alea grele ale lui nea’ Herbie? Şi răspunsul vine imediat. Hancock zice: Acum vom cânta The time they are a changin’ a lui Bob Dylan. Şi iar ţin-te muzică uşoară cu solista de care vă spuneam, care de altfel se chema Christina Trey sau cam aşa ceva. Ne-am mai zis odată în sân: Hai, că începe acum. Da’ n-a fost aşa. Herbie a scos o sculă din alea cu care cântă Dan Bursuc, şi-a agăţat-o de gât şi ţin-te nene un rock manea de ţi-era mai mare dragul. Eram uluiţi. Să-ţi faci un playlist comercial înţelegem, dar s-o ţii aşa o seară întreagă e grav.
Trupa lui Hancock de altfel profi, ce să zicem? Nu zicem nimic. Doar că ne aşteptam la altceva. La altceva ce? Şi aşa mai departe.
16 comentarii
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Surorile Marx 
Pai e normal sa se fi intamplat asa. Omului i s-a spus in doua vorbe ce inseamna Romania, si ala a reactionat in consecinta, a cantat ce credea el ca merge la un popor pe jumate tiganizat. Nu e prima oara cand se-ntampla.
Rezon!!
Au! Şi iarăşi au! şi aşa mai… au! 🙂
Hancock nu era will smith cand zbura si facea fapte bune? si avea ochelarii aiaaa si fes?
Ba da, Piticule!!!
Ce te doare, Dulcedeea? Trebuie sa iei neaparat coprol ca-ti trece. Cand? Mi se pare ca dimineata doua linguri, seara patru si asa mai departe.
Uf, Basile, mi-e şi frică să te-ntreb ce aia coprol. Pe google n-am găsit. Dar nici n-aş vrea să aflu dacă e vreo substanţă prea… intimă :):)
Ce mă doare? Hihihihihihiiiiiiiii… ai lovit fulgerător şi te-ai întors terminator. Iar eu făceam doar ilustraţia muzicală a articolului postat de tine 🙂
Vai, of, oh… Vasile-dragă-Vasile… Deci asta era… „Dormi şi visează/ Coprol lucrează”.
Plâng cu uimire tristă şi nici nu mai am batistă 🙂
am trecut de 2 ori prin emotii similare. Chronos Orchestra si John McLaughlin acu vreo 2-3 ani. Ambele concerte incepute in ritmuri cam „orientale”. Primul gind a fost „hait, astia au intrebat ce se asculta in Romania inainte de a’si face repertoriul”. Din fericire s’au dovedit a fi alarme false in ambele situatii.
Dulcedeea, poezia are si continuare: „Dormi si viseaza/Coprol lucreaza/Tata flatuleaza/Ala mic futeaza/Iar mama se piaptana la oglinda si asa mai departe.
No acuma ca să umplu io partea lipsă din pahar, mai zic numa că au fost patru piese clasice bine disimulate prin tărășenia pop, printre care, jos basmaua, un Cantaloupe Island de lux.
Și încă o bârfă de la o babă de-a mea, Dionne, care întâi n-a vrut să vie da zice că erea și ea pe acolo prin bal. Zice ea că oricum o durea în cur de Hancock deci s-a dus fără așteptări cumva, Și-atuncea treaba i-a dat cu plus.
Și așa zic și io, cum ar veni: făcând abstracție de capra aia, un fel de Paula Seling ot Nashville, de bășina sinistră care e albumul The Imagine Project cu toate piesele lui (á propos, puneți mâna de ascultați The New Standard, sau și mai bine cumpărați de aci http://www.amazon.com/New-Standard-Herbie-Hancock/dp/B000004712 , din 96, ăsta fiind un album de piese pop tratate în jazz dar mișto), deci repet ca să reiau, făcând abstracție de cam mult,ca bairam a fost drăguț.
Bonus: tâmpitul are șaptezeci de ani fix și se ține mai bine decăt McLaughlin (67), Clapton (65) și decât mine; asta e irelevant pentru că îs născută în 1908, asta pentru cei care nu știu că părinții mei erau Petre Petre și Nadina.
Io i-am cunoscut pe Petre Petre si Nadina. Nu cantau ei Bad Moon Rising si Keep on Chooglin’ cu Fogerty?
N-aș crede, ai mei n-au părăsit Moldova niciodată. După conceperea mea, care s-a lăsat cu mult mai mare scandal decât v-a povestit Rebreanu, de fapt a durat vreo unșpe zile, s-au apucat de crescut rațe. Alea nu se mai opreau din crescut și după ce i-au ruinat și pe ei și pe satele învecinate, că ajunseseră pe la două tone bucata și ciuguleau totul în cale, ăi bătrâni s-a hotărât să rupă blestemul punând de încă un viol dar rafinat de data asta. Nu mai detaliez deși eram de față, chestia e că s-a lăsat cu nașterea unui copil gata îmbrăcat și trăgând un câine în lesă după el. L-am luat îmediat din spital, l-am ambalat în folie din aceea cu bule, am scris pe el Tennessee pentru că aveam melodia aia în cap și l-am pus la poștă.
Mare greșeală, pentru că n-a mai fost Crăciun, Paște sau Sf. Mina de atunci fără să ne trimită câte o telegramă din America în care se semna Mister Bojangles și ne pizduia în fel și chip.
L-am cunoscut si pe Mister Bojangles. Era scund, insa foarte inalt, era gras, dar foarte slab, iar pantalonii ii cadeau de sub barbie intr-o pereche de cizme mov cu franjuri rosii. De-asta pizduia mereu si-si baga pula-n toate alea, pentru ca era un tip cultivat, un intelectual fin chiar daca cainele pe care-l tragea dupa el era impaiat. Si asa mai departe.
Ba, Cloris: Cand pleaca in USA Dion?
Zice că abia în zece noiembrie, că până atuncea nu-i dă drumul străbunică-sa în casă.