Malawi şi aşa mai departe

Malawi este o ţară africană cu 12 milioane de locuitori. Nici cât România, dar nici cât Ungaria şi Bulgaria la un loc. O ţară mare plină de negri. Care au toţi SIDA. Iau boala din gunoaie, din sex neprotejat, din serviciul sanitar precar, din indolenţă. 12 milioane de oameni care trăiesc de azi pe mâine muncind pe un dolar pe zi, bând de trei în aceeaşi zi sau stând pe malul mării şi spărgând midii. Midiiile sunt crăpate de copii fără vârstă şi duse la nişte centre de colectare. Câteva sute de coşuri fac un dolar. Dolarul merge la mama, care face de mâncare. Copiii merg la joacă. Joaca se află în mlaştina care înconjoară fiecare casă. Câţiva voluntari ONU vor să schimbe ceva. E greu. E imposibil. Cum să strici tradiţiile? Cum să le explici că trebuie mers la şcoală când ei câştigă un dolar sigur din midiile mării iar la şcoală nimeni nu le dă niciun ban?  Cum să schimbi ceva când ei n-au niciun televizor? Şi dacă ar avea, cu ce ar compara Parisul? Experţii ONU au socotit că în 10, 20 de ani de acum înainte Malawi va dispărea. SIDA de aici nu poate fi eradicată cu nimic. De nimeni.  Autoritatea locală ridică din umeri. De la o populaţie care câştigă un dolar pe zi nu poţi lua nicio taxă.

Un documentar trist datorat Madonnei. Celebra solistă a pus banul, a luat o echipă de filmare şi a făcut un demers cinematografic cu care vrea să atragă atenţia: 12 milioane de oameni neajutoraţi vor dispărea de pe hartă în timp ce noi, restul lumii, fredonăm cântecele lui Robert Plant.     

Se aude că şi Marcel Pavel vrea să facă un documentar despre oraşul Zimnicea. Zis şi făcut. Omul se laudă că câştigă în jur de 250.000 de euro pe an. Aşa că se duce la prima uşă şi bate: Cioc, cioc, cioc, daţi-mi bani să fac ceva cu Zimnicea. Răspuns: Du-te, bă, dracu’ cu Zimnicea ta. Pavel nu renunţă. Bate la a doua uşă: Cioc. cioc, cioc, pentru Zimnicea. I se dă cu borcane în cap. Ca să n-o mai lungim bate aşa cam pe la vreo 200 de uşi. Nervos, îşi sună sponsorul. Omul îi zice: Da, bă, îţi dau banul, cât? Pavel: Păi, 500.000 de euro. Bun, ţi-i pun în cont, da’ să iasă un film de Cannes. 

Când a auzit de Cannes, Marcel Pavel a luat banul şi a ajuns pe croazeta franceză într-un minut. Acolo a închiriat o goeletă şi a zburat direct în Canare, că goeletă care să meargă spre Zimnicea n-a găsit. Şi aşa mai departe.

De fapt, aici am vrut să ajungem, la şi aşa mai departe care, observăm, se trasformă într-o filozofie de viaţă de invidiat.

Anunțuri

3 comentarii

  1. Tocmai am auzit la radio o emisiune despre macelul facut in padurile din Harghita. Cu alta ocazie am ascultat o emisiune despre cum se vand muntii din Romania prin inginerii avocatesti si firme offshore. Si subiectele pot sa continue…imi dau seama ca nu pot sa fac altceva decat sa ma intristez, caci atitudine nu stiu daca as putea lua. Pot sa scriu pe blog si sa ma onoreze Google cu o pozitie fruntasa, daca vrea sa-mi indexeze pagina. Dar, mai stiu si eu?

  2. E prima data cand citesc ceva scris de tine Vasile si mi se ridica parul in cap. mai am un exemplu cutremurator -Mali este statul unde 87,1% din populaţie trăieste în sărăcie, 51,4% cu mai puţin de 1,25 dolari pe zi, iar 36,2% este privată de electricitate.
    zic sa ne bucuram de ce vaem cu tot cu marcel pavel.

  3. Chestia cu „o suta de cosuri de midii, un dolar” imi aminteste de Mozambiq. La Beira am cumparat 4 kile de banane cu 2 dolari (oricum, acolo ploua cu banane) In schimb kg de rosii era 3 dolari :)) deh.. de unde apa si caldura in Mozambiq?


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s