Festivalul filmului prost, 3. Pelicula argentiniană Nota de Plată

Notă. Aşa cum aţi aflat, Gala Filmului Prost s-a anulat. S-a vărsat şi aşa mai departe. Ne facem însă datoria şi trecem în revistă toate cele 3.000 de filme selecţionate în Gală.

NOTA DE PLATĂ

Chelnerul Luis Traian Delpierro muncea cu sârg la Bufetul 7 lei din Buenos Aires. Se opri la masa Cindarellei şi începu să-i facă nota de plată. O ciorbă, 9 lei, o piftie de urs, 2 lei, un curcan, 4 lei, o juma de măgar la proţap, 5 lei, juma de vin alb, 2 lei, pâine, 8 lei, total, 300 de lei. Cindarella n-avea niciun ban, aşa că îndrăzni să sugereze că nota de plată e cam umflată. Conversaţia fu auzită de trompetistul formaţiei din local, Cornel Suarez Colonescu. I se păru că o iubeşte pe Cindarella. Aşa că luă trompeta şi-i altoi una în cap lui Luis Traian Delpierro de săracul chelner căzu mort pe spate. Cindarella îl luă, îl duse la groapă şi aşa mai departe.

În paralel cu această frumoasă acţiune din Buenos Aires, în filmul românesc Pădureanca Andrian Pintea era la cârciumă. Deşi taică-său, Victor Rebengiuc, îi spunea mereu să nu mai bea, Iorgovan, alias Pintea, bea de stingea şi iubea o fată îmbrăcată ca toţi ţăranii români, ceva alb, ceva negru şi aşa mai departe. Fata îi spune lui Pintea: Bă, nu mai bea, că acuşi vine nota de plată şi n-o să ai bani. Şi aşa a şi fost. Chelnerul, dacă văzu că Pintea n-are bani, luă trompeta lui Suarez Colonescu ţi-i dădu cu ea în cap. Pintea muri instantaneu, iar săracul taică-său începu să strige cu groază prin sat că a venit holera.

Filmul NOTA DE PLATĂ surprinde două societăţi ajunse la maturitate din cauza băuturii. Cele două poveşti de dragoste, similare şi emoţionante, atrag atenţia asupra sentimentelor iscate între unii care beau şi femei care nu beau, precum şi asupra calităţilor muzicale ale celor două popoare sugerate aici de trompetă.

Chiar dacă Gala Filmului Prost nu se mai ţine, NOTA DE PLATĂ e atât de prost, încât credem că va rula la toate cinematografele din ţară.

Damaroaia

Acum, cand scriu, pe sub geamul nostru trece o coloana de muncitori. Nu stiu ce fel de muncitori, dar vad ca sunt grevisti. Urla ingrozitor, fac din trompete si trambite si ce mai au. Zic ca jos guvernul. E o coloana care nu se mai termina, cam ca limuzina lui Aphex.

Acum, cand scriu, tara noastra frumoasa se surpa, dar noi inca ne prefacem ca lucrurile vor fi ca inainte. E balul dinaintea sfarsitului lumii, cum bine ne zicea Chiributa mie, sora-mii si lui Rechinroll intr-o seara cand bantuiam prin oras. Cand lumea isi pune tzoala cea mai misto, musca din ciozvarta de porc si aseaza linistita mana pe piciorul sau pula vecinului de vizavi, asteptand, intr-o efuziune vecina cu idiotia, sa se declanseze un eveniment cosmic care s-o absolve de lipsa de responsabilitate.

Acum, cand scriu, si alte tari se surpa. Cititorii nostri, unde vor fi ei, remarca cu ingrijorare evenimente similare pe sub geamurile lor. Si toti, absolut toti, spera intr-un colt al inimii lor ca lucrurile vor mai fi ca inainte.

Acum, cand scriu, eu rad amarnic si cu rau augur de asemenea naivitati. O sa mai fie ca inainte doar pentru unii dintre noi, oricat de nehaios ar suna.

Da’ sa nu stirbesc aiurea din tonul care a facut acest blog celebru pe mai tot mapamondul. Sa va zic o poveste scurta.

Eram cu Uritescu batranul anul trecut, mergeam intr-un autocar. Stateam unul langa altul.

– Nu stiu daca ti-am zis, face el, povestea cu Damaroaia.

– Nu, nu mi-ai zis-o.

– E scurta, da’ edificatoare, a continuat.

– Te ascult.

– Deci pe la inceputu’ secolului XX, Bucurestiu’ nici nu exista, iti aduci aminte. E si cam p-atunci o gasca de romanasi care nu mai suportau figurile astora din centru – mare centru ce era p-atunci, iti dai seama, trei cocioabe una peste alta – zic sa se-aseze mai incolo, departe de ei. Se duc astia la marginea orasului, scociorasc prin gunoaie p-acolo, la care unu face: auzi ba, da’ noi nu putem sa locuim ashea intr-un loc da n-are nume. Ashea e ba, zice altu, cu limba aia a lor de-atunci, care-o fi fost ea. Ce dracu facem? E si nu stiu cum se face ca tocma atunci trece un frantuz p-acolo, pierdut complet, iti dai seama. E si se uita asta la ei cum stau in cacat pan la gat si le zice asa cumva la zeflemea, din mustacioara aia a lui: Domain Royale, Domain Royale. Si se cara. Aia raman blocati. Ce-a zis? Nu stiu ba. Zi ba, ce pula mea a zis. Nu stiu ba, Damaroaia, sau asa ceva.

Si-asa i-a ramas numele pana azi. Poveste zisa misto de alta baba ca noi, Uritescu.

In incheiere va las compania Damaroaiei. E prima din stanga, cum va uitati.

Tragedie. Zilele Filmului Prost nu se mai ţin.

Babelor,

Cu o inimaginabilă părere de rău şi miliarde de scuze suntem nevoite să anunţăm că Zilele Filmului Prost se anulează. Altfel zis, nu vor mai avea loc, vor fi contramandate, nu se vor mai ţine. Pe scurt, povestea acestei drame, catastrofe, tragedii:

După ce am făcut rost de toate aprobările necesare de la primărie, sanepid, inspectoratul şcolar, ministerul culturii şi alte instituţii din domeniu, am purces la organizare: caută sponsori, închiriază spaţiul, ceartă-te, adună voluntari, ia drepturile de difuzare, dă-i bani lui ăla, ia bani de la ălălalt, mănâncă un măr, ţipă la voluntari, şterge-le lacrimile, mai ţipă odată, ca să fii sigură că au înţeles, etc. etc. etc.

Ei, şi cândva a venit şi momentul în care a trebuit să căutăm un proiecţionist. Evident că am făcut un concurs, la fel de evident că cei mai mari proiecţionişti din ţară s-au prezentat la el: Şerban Lucescu, de la Studio, Traian Veselu, de la Farul (Constanţa), Ionel Pascu de la Favorit (Piteşti), Andrei Tesser de la Munte Mall (Braşov), Zsolt Erdely de la Pacea (Cluj). Şi s-au pus pe proiectat. Şi aici lucrurile au luat o întorsătură foarte urâtă.
Primul, Lucescu, a reuşit să proiecteze cu succes Nunta Mută, însă la minutul nouă din Nuntă în Basarabia a simţit o durere la inimă. Nu s-a dat bătut, a mai rezistat şase minute, şi a decedat în cele din urmă. Infarct, ne-a zis medicul care a constatat decesul.
Următorul, Veselu, a intrat în cabina de proiecţie cu un echipament special: costum de plumb, ochelari fumurii, dopuri de plută în urechi. Nunta Mută se apropia de sfârşit când l-am auzit urlând. Am dat buzna peste el, şi un peisaj înfricoşător s-a arătat privirilor noastre: lui Veselu îi curgea sânge din gură, avea o rană deschisă la şoldul stâng, mâna dreaptă îi paralizase. Medicul a constatat leziuni interne de gradul I, a făcut tot ce a putut, dar Veselu a murit în drum spre spital.
Urma Pascu. Om rezistent, dârz, piteştean, trecut prin multe (legenda spune că a supravieţuit la trei proiecţii consecutive ale Feliciei înainte de toate!). După Nunta Mută nu avea decât nişte palpitaţii. Pe la jumătatea Nunţii în Basarabia a început să se plângă de dureri de stomac. Şi totuşi a reuşit să proiecteze filmul până la capăt. Părea încă în stare bună când a pus prima rolă din Poveste de Cartier. Dar n-au trecut nici două minute de film când a început să geamă şi să se ţină cu mâinile de burtă. L-am culcat pe jos, starea lui părea să se amelioreze, dar apoi, brusc, din stomac i-a ţâşnit un Alien. Monstrul ne-a împroşcat pe toţi cei prezenţi cu sânge şi se pregătea să ne omoare, probabil unul câte unul, una câte una, când privirea i s-a întors către ecran. Nu o să uit niciodată ce am văzut în acel moment în ochii săi: Teamă, Groază, Moarte. S-a prăbuşit inert peste cadavrul lui Pascu. I-am scos pe amândoi din cabină şi i-am incinerat.
Tesser, urât, blond, galben, nu s-a sustras. Ar fi putut, fără îndoială, dar era un om dintr-o bucată. Acum este un om din trei bucăţi: cap, trunchi, degetul mare de la piciorul drept. Slujba se va ţine mâine la 11 dimineaţa la biserica luterană de lângă Sala Palatului.
Ultimul era Erdely. Aveam mari speranţe în el; fiind ungur, ar fi fost posibil ca dialogurile să nu-l afecteze în aceeaşi măsură ca pe ceilalţi. Înainte să intre în cabină, şi-a scris testamentul, şi-a făcut cruce şi ne-a strâns mâinile tuturor. A cedat în timpul nunţii mute din Nunta Mută, în timp ce cei de la masă mimau că mănâncă, că zboară o muscă, că se trage o băşină. Ne-am simţit cu toţii vinovaţi; ar fi trebuit să-l avertizăm de existenţa acestei scene, vorbită din păcate în limbajul universal al tăcerii.

Alţi proiecţionişti nu există. Am încercat să aducem unul din afară, din Bulgaria, Serbia sau Maroc, dar au refuzat cu toţii. Riscurile sunt prea mari. Drept care, dacă n-avem proiecţionist, nu vom avea nici proiecţii. Ne pare rău şi vă pupăm.

Rhetta

Cum să nu îţi pierzi nervii.

Babelor,

Circul des şi mult prin Bucureşti. Ieri, de exemplu. M-am urcat în maşină şi am pornit înspre undeva. Să fi tot fost ora 11. Am oprit la un stop. Nişte oameni au traversat, un câine a trecut trist cu coada între picioare. Apoi, stopul s-a făcut verde. Oamenii nu terminaseră de traverat. Din spatele meu s-a auzit un claxon strident, urmat de o voce: „Mergi în pizda mă-tii de cretină, nu vezi că-i verde?”. Am coborât din maşină cu bâta de baseball în mână, i-am spart ăluia de ţipase – care mai era şi preot pe deasupra – pe rând farurile, capul şi parbrizul, m-am întors în maşina mea. Se făcuse iarăşi roşu, câinele cu coada între picioare a trecut înapoi, ţinând de mână o căţeluşă albă. Le stătea bine împreună.

Exemplul doi. Tot ieri, tot pe la ora 11, mergeam pe jos. De unde veneam, unde mergeam şi de ce, n-are nici o importanţă. O luasem pe Dacia înspre Piaţa Galaţi, trecusem de Romană, eram în faţa ASEului, aproape de intersecţia cu Dorobanţi. Pe trotuar, un Audi A5, nou-nouţ. Parcat astfel încât să nu mai poată trece nici măcar un şobolan pe trotuar. Lumea îl ocolea cuminte, ăla stătea acolo de parcă ar fi fost în acel loc de la facerea lumii încoace. Am scos bâta de baseball din buzunar, i-am spart parbrizul şi farurile, am aşteptat. Un bărbat greţos şi furios a traversat în fugă strada, ieşise de la Pizza Hut. I-am spart capul, i-am dizlocat un umăr, l-am aruncat într-un tufiş şi am plecat mai departe.

Exemplul trei. Tot ieri, şi întâmplător tot pe la ora 11, mergeam cu autobuzul. Aveam bilet, căştile playerului în urechi, veneam de la Victoriei şi trebuia să cobor la Universitate. Zis şi aproape făcut: la Universitate se deschid uşile, eu dau să mă dau jos, un puhoi de femei grase şi bărbaţi mirositori năvălesc înspre mine să urce. Le ţin piept cu vitejie şi cu bâta de baseball, sparg patru capete, şase arcade, fracturez nişte coaste, rup o splină, etc. Şi îi aud pe toţi ăia bolborosind în limba lor, care din păcate este aceeaşi cu a mea: „Da’ lăsaţi-ne să intrăm, cucoană, nu mai blocaţi uşa, se poate?”.

Şi ce deduc din aceste trei întâmplări, petrecute toate în aceeaşi zi, la aceeaşi oră? Păi, că fără bâtă de baseball nu prea ai cum să-ţi păstrezi nervii în oraşul ăsta.
Luaţi asta ca pe o recomandare. Şi vă mai dau una: bâta mea este americană, marca Louisville Slugger. Nu foarte scumpă, dar relativ uşoară şi din cale afară de trainică.

Vă pup,

Rhetta

România: stiluri arhitecturale (N° 1)

 

Pentru voi, o noua postare la mai multe mâini, materializarea unui proiect inter-bloggeristic care-mi încoltise în minte acum vreo câteva luni. Din puzderia de stiluri arhitecturale întâlnite în România, ne-am gândit sa alegem fiecare câte unul si sa vi-l descriem, quelques photos à l’appui. Adânci plecaciuni prietenilor, nu doar pentru calitatea materialului trimis (mergeti, va rog, si pe blogurile lor, pentru mai multe detalii si poze) cât si pentru elanul si bucuria de a participa. Si – mai presus de toate, fiindca au consimtit sa astern, laolalta cu ei – profesionisti si scoliti în ale arhitecturii – balivernele mele de nepriceput. Materialul e imens si mai mult ca sigur vor fi si alte episoade. Lectura placuta !

Petronia Marcs:

Oamenilor,

Arhitecturi. Sunt atâtea de multe de spus despre ele încât intră într-un blocaj, ca atunci când toată lumea vrea să iasă odată dintr-o cameră foarte aglomerată şi busculada rezultată înseamnă că nimeni nu se poate de fapt mişca, ba unii mai şi mor în înghesuială.

Să vedem dacă pot să disciplinez haosul:

Arhitectura e primul lucru la care sunt sensibilă într-un loc nou. Determină dacă o să-mi placă sau nu, intrând în conglomeratul ăla de impresii semiconştientizate pe care-l numim de obicei “atmosfera” unui spaţiu. Dar asta e o chestie atât de subiectivă încât ne oprim la a spune că mereu & oriunde găsirea unuia sau a câtorva colţuri preferate a fost vitală babei de mine.

Lipscani. Probabil am fost singura babă din oraş care sărea cu veselie manifestă din groapă-n groapă cât au durat lucrările pe-acolo. Şi făceam echilibristică cu gura până la urechi pe scândurile dezbârnate ale pasarelelor atât de dătătoare de emoţii şi găuri în ciorapi. Uitându-mă mereu în jos, în gropi, să văd ce se mai ivea. În afară de gunoaie, cabluri şi conducte: hanurile. Când au apărut bucăţile din Zlătari (la intersecţia str. Lipscani cu Calea Victoriei), Greci (parţial sub BCR) şi Şerban Vodă (sub BNR) am zis că e bine. Cel în care s-ar fi înfundat cumva axa străzii Lipscani, hanul de la Sf. Ioan cel Nou, e sub clădirea CEC. Toate sunt sub ceva, ceea ce-i normal dar ar trebui să fie şi ştiut (o hartă faină vedeţi aici, a cincea ilustraţie. Şi textul e recomandabil de parcurs).

Bucată esenţială din istoria arhitecturii şi comerţului în Bucureşti, martore ale structurii medievale în care inelul comercial (hanurile includeau şi prăvălii şi erau adevărate bazare) era primul din jurul nucleului Curţii. (La Curtea Veche din Iaşi din ordinea asta a rămas numai Casa Dosoftei). De multe ori construite de biserici pe lângă ele, că vremurile erau grele şi de altfel cazarea la mănăstiri contra cost se practică şi azi. Am mai zis că nimic nu se schimbă, doar se deghizează. A mai rămas din acest sistem de biserică + han numai Stavropoleos –  şi doar jumate din binom. Îmi aminteam cu ochii-n gropi că tipologia hanurilor munteneşti e diferită faţă de a celor moldoveneşti (de tip “hală”) din cauza diferenţelor climaterice. Puţin mai la sud, mult mai influenţate de arhitectura orientală a caravanseraiurilor pe care primăvara târzie, toamna timpurie şi iarna a dracu’ de mai la nord nu prea o încurajează, incendiate accidental probabil cam cât de des erau şi văruite – pentru că în curtea interioară se făceau focuri şi lemnul din care erau construite cele mai multe anexe era prietenos din acest punct de vedere. Au dispărut pentru c-aşa-i normal, au şi clădirile o viaţă. Noroc că şi-au găsit un George Potra care să le povestească istoria.

Acoperirea cu sticlă planificată pentru tot ansamblul excavat pe str. Lipscani mi se părea un vis frumos, care ar fi făcut pe toată lumea să se gândească pe ce calcă. Din păcate, aşa a rămas: un plan pentru data viitoare. Doar unul a fost valorificat, restul acoperite din nou. Nu zic că nu sunt bucuroasă de formula găsită pentru hanul Şerban Vodă sau că nu-mi place. Însă parcă doi siamezi au fost abandonaţi pentru ca unul să trăiască şi să te uiţi la el e un amestec de plăcere şi regret.

Totuşi să ne uităm, că n-arată rău:

Khronos (Cluj): Pe vremea când locuitorii cetăţii îşi goleau oalele de noapte pe străzile lăturalnice a apărut un stil denumit peiorativ de elita vremii maniera dei goti, sau stilul barbarilor.

Ei bine, stilul ăsta m-a captivat mai mult decât oricare altul în patru ani de facultate, însă zona pe care am să v-o prezint din inima Klausenburg-ului e dominată în prezent de edificii baroce, neoclasice şi o mână de construcţii interbelice. Însă toate elementele cadrului urban conduc trecătorul cu gândul înspre trecutul medieval al cetăţii.

Zona în care am fost la furat imagini se întinde chiar în limitele primei incinte medievale clujene, incintă fortificată pe vremea când sarea era supranumită aur alb.

Astfel între străzile Memorandumului la S, Octavian Petrovici la N, Emil Isac la V şi Regele Ferdinand la E stă un mic scuar străbătut de opt străzi şi înţesat de construcţii vechi, dintre care cele mai vechi datează încă din secolul XIV.

E un scuar care te atrage cu perspectivele sale surpriză, atât de comune evului mediu şi pavajul din piatră cubică ce adaugă un plus de veridicitate zonei, chiar dacă a fost montat în ultimii zece ani.

Iar clădirile după felul în care au fost amplasate te duc cu gândul la un centru gotic, chiar dacă nu e aşa. Singurele rămăşiţe din excelentul stil au rămas în detalii lăsate pe ici pe colo în ancadramentele din piatră ale ferestrelor şi porţilor.

Reperele urbanistice din zonă sunt pe rând – ruinele din perioada lui Hadrian, Casa Matei, fosta biserică şi mănăstire a dominicanilor trecută odată cu venirea barocului la franciscani, muzeul de istorie al Transilvaniei şi falusul de zece metri ridicat în cinstea Carolinei.

În mileniul trei stilul zonei poate fi considerat unul unitar, trăsăturile barocului şi ale eclectismului clasicizant sărăcăcios, tipic transilvănean predomină de la bosajele faţadelor la pilaştrii formali din tencuială şi ancadramentele geometrizate prezente pe mai toate clădirile din zonă.

Văzută la pas molcom, zona chiar reuşeşte să te farmece într-un mod plăcut, mai ales pe timp de seară sub lumină gălbuie când ies chitariştii nomazi în căutare de hrană pe la colţuri de stradă.

Musiu Alexandru : Odata scapat teafar din brambureala cadastrala a marginaselor cartiere uvriere si din samavolnicia civica a blocurilor cu arhitectura cutiei de chibrituri, croite à la va-vite întru adapostirea gloatei ex-proletare, calatorului i se înfatiseaza dintr-o data un alt Bucuresti. La vederea zestrei edilitare capitaline – colosal si uluitor pot pourri  arhitectural, deopotriva eclectic si seducator – promenada urbana capata resortul pelerinajului si strângerea de inima a calatoriei în cheie time warp. Si how on Earth sa reprimi înduiosatoare nostalgii ale unor vremi neapucate când, pe firul a numai câtorva stânjeni à la ronde, Bizantul arunca ocheade peste drum unui rez-de-chaussée haut stil années folles, când caravanseraiul mângâie curbele voluptuoase ale Americilor, iar Brâncovenii stau la taclale cu neo-clasicii ? Am spus America ? Da, fiindca din toate stilurile astea ale pusului pietrei pe piatra în urbea mea de obârsie si suflet, unul mai presus de toate avea sa-mi rapeasca à jamais inima, înca din fragezii ani ai tinutei culotte courte, când înca habar n-aveam cum îi spune, basca ce însemneaza stucatura sau perete de rezistenta : e vorba de Streamline Modene. Lastar tardiv si schimbare la fata oarecum disidenta, streamline moderne s-a nascut din art deco (….era ta’su, ma !… iertati-ma, dar nu ma pot abtine), în cenusa pârjolului marii depresii din 1929 si cu largul concurs al elegantei epurate, voire minimaliste, semnate Gropius si acolitii, adica Bauhaus.  Brusc, sans souci-ul si exuberanta roaring twenties fusese curmata de napasta abatuta cu violenta de ciel tombé sur la tête a crach-ului bursier, însa o noua revolutie era deja en marche : technology, fascination for speed and sleek industrial design. It was about man and machine, declinate aici în cheie simbiotica si by no means against. Scapata de urgia recesiunii, fara bugetul colosal al ornamentelor deceniului de dinainte, omenirea simtea imboldul vital de a gusta altfel viata : nonsalant, les cheveux au vent, de la un capat la altul al lumii, by car, boat, train, plane or bus. Altfel spus, retour à l’essentiel : liniile deveneau aerodinamice, cuvântul-cheie era rounding the edges si totul, de la toastere la ceasuri sau locomotive era proiectat cu fluiditate aproape balistica, dupa chipul si asemanarea avioanelor ori transatlanticelor. În ciuda întepenelii lor par définition, cladirile aveau însa sa împrumute si ele aceleasi curbe fluide, ba chiar balustrade, hublouri si alte nautical elements, ca si cum n-ar fi fost înfipte în fundatii, ci amarate la chei. Heh, delatfel francezii (cocorico !) alinta unerori curentul asta numindu-l style paquebot, dupa mândria nedisimulata fata de splendoarea lor de SS Normandie… Connoisseur-ii categorisesc streamline moderne sub marea umbrela art deco sau, daca vreti, le pun pe amândoua în ordine cronologica pe aceeasa craca filogenetica. Mie, nepriceputului, mi se pare însa ca sunt opuse cam întru toatele (poza 1, poza 2), chiar daca multe cladiri streamline moderne (în speta bucurestene) pastreaza elemente premergatoare art deco si chiar mici trasaturi Bauhaus (ilustratiile, copyright Ron Facius, sunt sutite de aici). Exit geometria anguloasa : totul e creionat în sweeping curves. Exit la belle hauteur sous le plafond si îndrazneala ascutisului vertical : acoperisul devine plat si spatiul se cucereste de-acum à l’horizontale. Exit geamurile înguste si prelungi cu aspect de meutrières de castel medieval, în profitul ferestrelor luminoase întinse pe de-a latul. Exit zig-zagurile si celelalte motive cubiste, decoratiunile migaloase cu trimiteri la antichitate, exit exotismul, rosul aprins al caramizii si celelalte culori vii. Fatadele sunt despuiate de greutatea ornamentelor, totul e simplu, elegant, fluid, alb, bej…

Mai gasiti aici si aici alte explicatii cu trasaturi, asemanari sau deosebiri stremline moderne- art deco. Pe urma, pe flickr sau decopix sunt multe imagini care merita vazute, take your time. Da’ haidi, gata cu palavrele, uite câteva poze din Bucuresti, culese asta-vara.

 

P.S. Uluitor e ca în afara de cele doua Americi, România concentreaza cam cele mai multe cladiri streamline moderne înca în picioare. Memoria însa e friabila, iar posteritatea ingrata : grohaimea a nascocit pestiferata bulina rosie ca formidabil de pervers levier de ghilotina.  Proletarul proaspat îmburghezit post-decembrist, cu ochii sticlind dupa cuburi hâde de fier, beton si… sticla risca sa fie mai pustiitor decât mujicul comunizat peste noapte, cine are urechi de auzit….

Bani, bloguri, întrebări.

Babelor,

Citeam undeva (şi nu, nu e nici un link ascuns în cuvântul „undeva”, pentru că am uitat unde) că bloggerii din România au făcut anul trecut 330.000 de euro din bloggerit. Mă uit acum la noi în frigider, unde mai sunt o jumătate de lămâie şi un polonic de supă pe fundul unei oale, şi mă întreb: unde sunt banii ăia? Da, unde sunt? Şi i-au împărţit Zoso şi Cabral? Au fost spălaţi pe blogurile năstruşnicilor noştri politicieni? Sau ce, cum, hm? De ce n-am văzut nimic din ei? Cum fac alţii de se îmbogăţesc scriind prostii şi noi, cu toate că avem unul dintre cele mai inteligente şi pline de umor bloguri din lume, trăim în frig şi întuneric?
Ok, ştiu că trăim în frig pentru că cretina de soră-mea nu mă lasă să închid geamurile („Trebuie să ne fortificăm împotriva microbilor”, spune, „că lor nu le prieşte frigul”. Nici mie nu-mi prieşte, imbecilo!), şi trăim în întuneric pentru că Veta a luat toate becurile şi le-a pus în pomul de crăciun pe care-l ţine în şifonierul ei. Dar asta-i altă poveste. Întrebarea persistă însă: vrem bani pentru bloggerit. Cum procedăm?

Vă pup şi vă dau ceva procente dacă veniţi cu o soluţie viabilă.

Rhetta

Re-recomandarea muzicala

Si aici o bijuterie electronica by Jonah Sharp, si anume Nordform. Ascultati deci Nordform in conditiile propice si daca n-ati inteles pan-acum ce-nseamna IDM, veti avea brusc o revelatie. Sigur, ar mai fi de vorbit si despre Pelpp & A.Vanvranken, cu Waste, dar Nordform e pur si simplu extraterestra. Auditie placuta.

Recomandarea muzicala

Via pasarea in spatiu, pe care o aveti mai nou si in blogroll. De cand mi-a aratat asta, o ascult incontinuu, fara sa am cum sa ma opresc. Piesa genialisima, video care iti taie rasuflarea, poveste babana in spate. Inca o dovada ca noi, aici, la surorile marx, suntem despre cele mai tari chestii care se intampla. Ascultati deci povestea lui Jezebel. By Recoil, adica Alan Wilder, ex-Depeche Mode. Ca dovada ca exista viata chiar si dupa ce divortezi de un super super band. Si muzica. Si ce muzica. Versuri, daca vreti, aici. Merita, jur. Alte chestii despre Recoil descoperiti singuri/e, ca nu va dau mura-n gura.

 

Festivalul Filmului Prost, 2. Filmul românesc Ion, serie nouă.

În Ion ăla vechi, 1979, după Liviu Rebreanu, şi datorat lui Mircea Mureşan, era că debuta Şerban Ionescu, Ion. El iubea o fată săracă, pe Florica, deşi îşi dorea zestrea Anei, Ioana Crăciunescu. Ion se apropie de-o fântână. Ion aleargă după Ana, se fute cu Florica, Ion priveşte cutezător spre aparat. Prim planul ăsta e de mai multe ori, vrând să sublinieze determinarea lui Ion în rezolvarea problemei haremului la români: Adică mai bine cu mai multe femei, decât cu una singură şi săracă. În ciuda privirii necruţătoare din aparat, Ion moare, Ana moare, Florica moare. Şi aşa mai departe.

În Ion ăsta nou, 2010, datorat lui Napoleon Helmis (Ce nume, nene!!!), Ion este contabil. Are o secretară drăguţă, Ana, fiica pedelistului Cutare. Ana are un cur prea mare, cauză din care Ion trage la Florica, fata nimănui, dar care trecea zilnic prin faţa contabilităţii vânzând ciorapi trei sferturi. Azi aşa, mâine aşa, până când Ion se hotărî să trăiască cu amândouă că în felul ăsta avea şi ciorapi şi protecţie politică. De aici, de la protecţia politică i s-a tras. Furând foarte mult din contabilitate, Ion n-a observat sau nu şi-a dat seama că în România nu se poate fura fără să dai socoteală, el se credea la amărâţii ăia de bulgari cu turismul lor. Aşa că, la inventar, Ion  a scos un cuţit şi şi-a omorât concubinele. Apoi, cu un cuţit cu lama de 60 cm grosime şi lungime şi-a luat şi el gâtul.  

Filmul este o frescă a societăţii române sau, cum ar spune Radu Munteanu, celebrul autor al lui Boogie şi Marţi după Crăciun: O secvenţă a vieţii de cuplu în trei. Filmul aduce un suflu nou în cinematografia românească. Este vorba de cuţitul pătrat, cel cu laturile de 60 cm, cu care-ţi poţi lua gâtul la fel ca cu ăla cu care tăiem pâine şi aşa mai departe.

NEXT: Un film argentinian surpriză.

HOROSCOP, 24 – 31 oct

GEMENI. Frământări pe început de săptămână: Să vă alungaţi partenerul sau nu? Să puneţi numai sare în cafea în loc de zahăr? Să înfiaţi copilul care vă aparţine de drept? Pe 27, 28, 29 oct veşti importante de la birou. Un plic ceva şi aşa mai departe.

LEU. Se termină cu abuzurile sexuale pe care le suportaţi de 20 de ani. Poliţia va rezolva cazul. Imediat ce făptaşul îşi va primi pedeapsa veţi simţi nevoia de alte abuzuri sexuale. Ce-i de făcut? Ceva neclar pe 30 oct.

FECIOARĂ. De Halouin cineva mascat în babă cotoroanţă vă va şopti la ureche: Ţi-a mărit salariul. Prostii. Zilele 27 şi 28 oct foarte importante, o excursie la Bran care va lămuri multe lucruri. Unul: Merită să fiţi în UE cu coşurile pe care le aveţi pe faţă?

VĂRSĂTOR. Cineva, tot de Halouin, vă va aduce un paşaport fals. Vă va obliga să vă ridicaţi fustele, să vă radeţi mustaţa. Nu faceţi nimic din toate astea, luaţi doar paşaportul şi emigraţi în Italia.

RAC. E săptămâna în care veţi scrie o poezie. Pentru Dulcedeea. Întrucât sunteţi la Penitenciarul Codlea, v-o scriem noi: ” Soarele a răsărit/Numa’ tu nu ai chelit”. Invitaţie la masă pe 30 oct.  

SCORPION. Halouinul domină săptămâna, ca şi pe nativii zodiei. Mai ales Jupiter în casa a patra are mare influenţă, în sensul că se aliniază cu Marte şi aşa mai departe. Ce rezultă de aici, dracu’ ştie.

BALANŢĂ.  De Halouin trebuie să cântaţi alături de patru pinguini. Zilele de 27, 28 oct o pierdere financiară vă va aduce cu picioarele pe pământ. O batistă sau cam aşa ceva.

SĂGETĂTOR. Curcubeul pe cer. Curcubeul în inimi. Şi aşa mai departe.

CAPRICORN. Aşteptări mari de la sfârşitul acestei decade. Aţi muncit mult şi aţi muncit şi mai mult. De Halouin să vă costumaţi în Cindarellă. O Cindarellă veselă, blondă, cu coşul plin. Veşti bune şi aşa mai departe.

PEŞTI. Un Pitic foarte mic vă intră pe coş. Cade în ciorbă. Aleargă prin casă. Împuşcă vulpea din curte. Nori pe cer. O epistolă nedesfăcută. O babă cheală. Cam aşa ceva.

BERBEC. Cine n-are Berbeci să-şi cumpere. Nu se găsesc, şi-atunci merge şi un porc. Şi-un curcan. Pe 28 oct o veste importantă. Inima dvs tresaltă de pe acum şi aşa mai departe.

IATAGAN. Câteva telefoane. Staţi puţin, să ne mai uităm la Jupiter. Da, ne-am uitat, asta e: Câteva telefoane. Nu ştim ce înseamnă această previziune şi aşa mai departe.