Mare bal mare

Babelor, mezami,

Aferim bairam parizian. Deseara o serbam pe Rhetta, la Grand Palais. Fandacsie mare, vârsta de jubileu, nouascinci de ani tout rond. Am închiriat Grand Palais nu de alta, da’ trebuie sa încapa, printre sutele de invitati, tortul (de la Vignon, traiteur parizian rue Marbeuf, ce naiba, we ain’t cheap, adica n-avem ciulini în buzunare). Am vrut noi sa punem ceva mai putin de nouascinci de lumânari – vreo treizeci, ca doar Rhettei cam atât îi dai : nici urma de artroza pe radiografia mâinilor de asta-primavara, mai tineti minte ? Ne-am susotit cu Petronia, Vasile si Veta, ne-am scarpinat în ceafa, deh, pâna la urma ne-am decis sa le punem pe toate, oricum o sa le sufle instant, si asta cu o sngura nara de la unspe metri departare, vorb-aia, piece of cake. P-orma mai tre’ sa-ncapa si Airbus-ul ala mare, A 380 (asta e cadoul meu, cu echipaj cu tot, da’ shhht, sa nu suflati o vorba). Mai greu a fost sa gasesc un ambalaj frumos pentru avion, si panglicile de rigoare, ca sa ramâna totusi o surpriza când o sa deschida cutia.

 

În rest, ne-am ocupat de toate. Veta s-a ocupat de orchestra (a-nchiriat Berliner Philharmoniker) si de repertoriu, Vasile de personal si de toate reglajele desfasurarii seratei, Petronia de decoratiunile interioare. La meniu ne-a dat o mare mâna de ajutor Zâna Eficientei (ceva extraordinar, nici nu va-nchipuiti). Vinurile si sampania au cazut în sarcina mea. Romanée Conti 1945, cela vous dit ?

 

Foc de artificii facem alaturea, pe Champs de Mars. În deschidere, ceva focuri bengale de o suta douaj’ de metri suflate de Dragon pe nari, pe urma prapad son et lumière cu Grosse Bertha, cu grenadele, tunurile, tancurile, bazucile, Kalashnikoavele si minele anti-personal din dotarea familiei, nu cu pocnitori chinezesti înmuiate. Distribuim casti si bunkere, nu va temeti. O sa vina si Piticu – tot si-a luat frac si papion de la Cora. O sa ne faca niste demonstratii, cica e mare înghititor de sabii (adica bricege, toutes proportions gardées, ce naiba, i-am spus sa fie rezonabil, sabiile sunt prea lungi si nu e cazul sa-l punem la protap, ca ne mai trebuie. Sabiile, that is.).

Hai, gata, fuga la Otopeni ca va asteapta toata flota Erfransului, pusa la dispozitie pentru voi. La Roissy va asteapta limuzinele.

Tenue de soirée exigée, ramâne cum am stabilit, da ? Ne vedem acolo, pe la sapte jumate.

Fiti cuminti,

Va pup.

Reclame

La mulţi ani, Rhetta!

Babelor,

Sunt fată bună. Ştiaţi asta, deci mergem mai departe.
Astăzi este ziua mea. Împlinesc 95 de ani, să trăiesc, la mai mulţi, etc.

Aşadar: ca să nu vă căcaţi pe voi că nu ştiţi în ce postare să-mi scrieţi tradiţionalele şi sper din inimă venitele urări, puneţi-le aici. Care cum vrea, ordinea nu contează, conţinutul da. Parafrazând ce-am scris pe facebook, sau mai exact copypastind, „Vă spun de pe acum mulţumesc mult. V-aş invita la o cafeluţă, o vodcă, un pateu, dar le-am băut şi mâncat deja pe toate. Dacă mai fac sau mai fur, vă chem neapărat.”

Încă ceva: unele dintre voi mi-au luat cadouri. Ziceţi-mi când şi unde mi le daţi.

Vă pup,

Rhetta

Scrisoare deschisă pentru Musiu Alexandre

Musiu,

Mulţumesc pentru mesajul în sticlă pe care l-am primit azi-dimineaţă. Ai calculat perfect traiectoria, am călcat fix pe plic când am coborât cu ochii închişi să văd cine bate la uşă cu noaptea-n cap. (Era un curier cu un morman de trandafiri mov, a insistat că trebuia să-i livreze la casa Marx la ora 14 cu mesajul „La mulţi ani, Rhetta!”, din partea unui anume Kornel Lăptucă sau ceva. L-am trimis de-a rostogolul două etaje mai jos cu flori cu tot – à propos Rhetta, la cel puţin la fel de mulţi ani înainte câţi sunt înapoi şi nu gusta din tortul de pe masa din sufragerie, testează-l cu hârtie de turnesol şi pentru numele tuturor minelor anti-persoană nu aprinde lumânările). Somnambulă am dat să mă întorc în plapumă, când am călcat din nou pe sticlă şi am luat cunoştinţă prin mijloace posterioare de calitatea parchetului de teak pe care l-am instalat săptămâna trecută (chiar, ştie cineva cum rezolv un colţ rotund la parchetare dacă am numai plăci dreptunghiulare?). Prefăcându-mă de dragul stimei de sine că nu-mi amintesc de vorba aia cu oamenii inteligenţi care nu repetă greşelile, am deschis ochii cu gânduri criminale.

Când colo, pe sticlă o etichetă faină pe care scria Chateau Villa Bel-Air şi era desenat ceva frumos, clasicist. Hopa. Asta nu-i de-a mea. În sticlă, plutind în lichidul îmbuteliat acolo de la început (mulţam pentru înţelegerea aparte a conceptului de mesaj în sticlă, care în general şi în mod complet plictisitor presupune golirea prealabilă a recipientului), o bulă tot de sticlă şi-n ea o hârtie rulată. Sau cel puţin aşa părea. Fiindcă aşa părea şi o oră mai târziu, după ce am terminat de examinat conţinutul, am procedat la lectură. Globul era din cristal Baccarat, şi asta apreciez deci am scos hârtia din el rememorându-mi prea scurta şi tragic încheiata carieră de magician.

În fine, desfac hârtia şi citesc:

„Chère Petronia,

Je t’en prie, te fac membru corespondent al Fanclubului Arhitecturii Moderne. Vezi că e la MŢR diseară vernisajul unei expoziţii, Spaţiul modernităţii româneşti, 1906-1947. Şi dacă n-aş fi scris recent despre asta tot ştiai cât sunt de îndrăgostit! Te implor, fii ochii şi urechile mele acolo. Eu sunt legat cu arici de gutui, păzit de Bijou şi Schmidt cu schimbul, nu pot, vai mie, să evadez. Consolează-mă!

Bisous,

Alexandre.”

Pffff. Diseară voiam să vânez peşti zburători ca să explic mâine cuiva de ce zice Platon că pescuitul e o formă de vânat. Bine, să mergem la vernisaj. Şi ştiam de el, Alexandre, că io ţi-am zis. Dar voiam să las pe mai târziu, că dacă vrei să vezi o expoziţie nu la vernisaj te duci. În fine. Pun capcana de peşti pe geam, îmi iau rochia de mătase că vremea era ideală, bag un evantai în geantă şi plec spre MŢR. Unde era să nu ajung din cauza unui episod cu două tramvaie şi o rază verde venind de la un OZN, că nu-mi imaginez că dacă ar fi fost semaforul care credeam eu că e ar fi avut cineva nesimţirea să mă calce.

În fine. Ajung acolo cu 10 minute mai devreme (probabil pentru că nu m-am oprit din alergat după chestia cu tramvaiele), puhoi de oameni, afişe indicatoare deci nu trebuia să întreb pe nimeni, perfect. Urc, mi se şterge calea cu un mop, cineva dădea cu aspiratorul printre oamenii din public şi panouri, doi se chinuiau cu o tastatură şi nişte cabluri, era şase fără cinci, vernisajul începea la şase, nimic anormal.

La şase şi-un sfert a început cineva să recite un pomelnic. Mă pregăteam să cânt „Veşnica pomenire” când s-a terminat tot şi oamenii s-au împrăştiat să încurce accesul la panouri postându-se în grupuri în faţa lor. Contemplam opţiunile de a pune la pământ cât mai mulţi, când au început să curgă înspre ieşire şi să coboare. Ceva cu Mircea Florian şi cu un performance la parter. Bine, îmi zic. Ocazia!

Alexandre, n-o să-ţi povestesc cum e oricât de corespondentă m-ai învestit tu. Zic că e mişto, că mi-era dor de texte bune într-o expoziţie, singura chestie care mi-a ridicat o sprânceană e senzaţia că hotelul Traian din Iaşi e construit de Eiffel tot folosind beton armat, ceea ce l-ar face cu vreo treij’ de ani mai vechi decât Athénée Palace-ul din 1912 considerat „prima construcţie importantă cu beton armat din România”. Atât, dar atât şi-atât. Total neobişnuit. În rest, rezumat ca să am conştiinţa împăcată: e o expo organizată cronologic şi pe categorii de arhitectură, cu accent pe Paul Smărăndescu, Henriette Delavrancea şi Octav Doicescu. Şi aşa ajung la partea unde mă bucur că nu eşti pe-aici că trebuia să te scoatem din arest şi nu mai am bani, i-am dat pe toţi pe popcorn pentru microunde: desene originale. Te-ai agăţa cu unghiile de pereţi, te-ai lega cu lanţuri de panouri şi ai purta o pufoaică roz cu guler de pene ca să poţi pleca măcar cu unul acasă. Te înţeleg, deci cum spuneam mă bucur că nu eşti aici. Eu m-am abţinut exemplar, n-am furat decât unul.

A, şi stai liniştit: i-am dat Rhettei sticlele de vin din lada de care m-am împiedicat apoi în bucătărie, aia cu funda mare cu mesaj „La mulţi ani şi multe pahare!”. Bineînţeles.

Festivalul filmului prost, 3. Pelicula argentiniană Nota de Plată

Notă. Aşa cum aţi aflat, Gala Filmului Prost s-a anulat. S-a vărsat şi aşa mai departe. Ne facem însă datoria şi trecem în revistă toate cele 3.000 de filme selecţionate în Gală.

NOTA DE PLATĂ

Chelnerul Luis Traian Delpierro muncea cu sârg la Bufetul 7 lei din Buenos Aires. Se opri la masa Cindarellei şi începu să-i facă nota de plată. O ciorbă, 9 lei, o piftie de urs, 2 lei, un curcan, 4 lei, o juma de măgar la proţap, 5 lei, juma de vin alb, 2 lei, pâine, 8 lei, total, 300 de lei. Cindarella n-avea niciun ban, aşa că îndrăzni să sugereze că nota de plată e cam umflată. Conversaţia fu auzită de trompetistul formaţiei din local, Cornel Suarez Colonescu. I se păru că o iubeşte pe Cindarella. Aşa că luă trompeta şi-i altoi una în cap lui Luis Traian Delpierro de săracul chelner căzu mort pe spate. Cindarella îl luă, îl duse la groapă şi aşa mai departe.

În paralel cu această frumoasă acţiune din Buenos Aires, în filmul românesc Pădureanca Andrian Pintea era la cârciumă. Deşi taică-său, Victor Rebengiuc, îi spunea mereu să nu mai bea, Iorgovan, alias Pintea, bea de stingea şi iubea o fată îmbrăcată ca toţi ţăranii români, ceva alb, ceva negru şi aşa mai departe. Fata îi spune lui Pintea: Bă, nu mai bea, că acuşi vine nota de plată şi n-o să ai bani. Şi aşa a şi fost. Chelnerul, dacă văzu că Pintea n-are bani, luă trompeta lui Suarez Colonescu ţi-i dădu cu ea în cap. Pintea muri instantaneu, iar săracul taică-său începu să strige cu groază prin sat că a venit holera.

Filmul NOTA DE PLATĂ surprinde două societăţi ajunse la maturitate din cauza băuturii. Cele două poveşti de dragoste, similare şi emoţionante, atrag atenţia asupra sentimentelor iscate între unii care beau şi femei care nu beau, precum şi asupra calităţilor muzicale ale celor două popoare sugerate aici de trompetă.

Chiar dacă Gala Filmului Prost nu se mai ţine, NOTA DE PLATĂ e atât de prost, încât credem că va rula la toate cinematografele din ţară.

Damaroaia

Acum, cand scriu, pe sub geamul nostru trece o coloana de muncitori. Nu stiu ce fel de muncitori, dar vad ca sunt grevisti. Urla ingrozitor, fac din trompete si trambite si ce mai au. Zic ca jos guvernul. E o coloana care nu se mai termina, cam ca limuzina lui Aphex.

Acum, cand scriu, tara noastra frumoasa se surpa, dar noi inca ne prefacem ca lucrurile vor fi ca inainte. E balul dinaintea sfarsitului lumii, cum bine ne zicea Chiributa mie, sora-mii si lui Rechinroll intr-o seara cand bantuiam prin oras. Cand lumea isi pune tzoala cea mai misto, musca din ciozvarta de porc si aseaza linistita mana pe piciorul sau pula vecinului de vizavi, asteptand, intr-o efuziune vecina cu idiotia, sa se declanseze un eveniment cosmic care s-o absolve de lipsa de responsabilitate.

Acum, cand scriu, si alte tari se surpa. Cititorii nostri, unde vor fi ei, remarca cu ingrijorare evenimente similare pe sub geamurile lor. Si toti, absolut toti, spera intr-un colt al inimii lor ca lucrurile vor mai fi ca inainte.

Acum, cand scriu, eu rad amarnic si cu rau augur de asemenea naivitati. O sa mai fie ca inainte doar pentru unii dintre noi, oricat de nehaios ar suna.

Da’ sa nu stirbesc aiurea din tonul care a facut acest blog celebru pe mai tot mapamondul. Sa va zic o poveste scurta.

Eram cu Uritescu batranul anul trecut, mergeam intr-un autocar. Stateam unul langa altul.

– Nu stiu daca ti-am zis, face el, povestea cu Damaroaia.

– Nu, nu mi-ai zis-o.

– E scurta, da’ edificatoare, a continuat.

– Te ascult.

– Deci pe la inceputu’ secolului XX, Bucurestiu’ nici nu exista, iti aduci aminte. E si cam p-atunci o gasca de romanasi care nu mai suportau figurile astora din centru – mare centru ce era p-atunci, iti dai seama, trei cocioabe una peste alta – zic sa se-aseze mai incolo, departe de ei. Se duc astia la marginea orasului, scociorasc prin gunoaie p-acolo, la care unu face: auzi ba, da’ noi nu putem sa locuim ashea intr-un loc da n-are nume. Ashea e ba, zice altu, cu limba aia a lor de-atunci, care-o fi fost ea. Ce dracu facem? E si nu stiu cum se face ca tocma atunci trece un frantuz p-acolo, pierdut complet, iti dai seama. E si se uita asta la ei cum stau in cacat pan la gat si le zice asa cumva la zeflemea, din mustacioara aia a lui: Domain Royale, Domain Royale. Si se cara. Aia raman blocati. Ce-a zis? Nu stiu ba. Zi ba, ce pula mea a zis. Nu stiu ba, Damaroaia, sau asa ceva.

Si-asa i-a ramas numele pana azi. Poveste zisa misto de alta baba ca noi, Uritescu.

In incheiere va las compania Damaroaiei. E prima din stanga, cum va uitati.

Tragedie. Zilele Filmului Prost nu se mai ţin.

Babelor,

Cu o inimaginabilă părere de rău şi miliarde de scuze suntem nevoite să anunţăm că Zilele Filmului Prost se anulează. Altfel zis, nu vor mai avea loc, vor fi contramandate, nu se vor mai ţine. Pe scurt, povestea acestei drame, catastrofe, tragedii:

După ce am făcut rost de toate aprobările necesare de la primărie, sanepid, inspectoratul şcolar, ministerul culturii şi alte instituţii din domeniu, am purces la organizare: caută sponsori, închiriază spaţiul, ceartă-te, adună voluntari, ia drepturile de difuzare, dă-i bani lui ăla, ia bani de la ălălalt, mănâncă un măr, ţipă la voluntari, şterge-le lacrimile, mai ţipă odată, ca să fii sigură că au înţeles, etc. etc. etc.

Ei, şi cândva a venit şi momentul în care a trebuit să căutăm un proiecţionist. Evident că am făcut un concurs, la fel de evident că cei mai mari proiecţionişti din ţară s-au prezentat la el: Şerban Lucescu, de la Studio, Traian Veselu, de la Farul (Constanţa), Ionel Pascu de la Favorit (Piteşti), Andrei Tesser de la Munte Mall (Braşov), Zsolt Erdely de la Pacea (Cluj). Şi s-au pus pe proiectat. Şi aici lucrurile au luat o întorsătură foarte urâtă.
Primul, Lucescu, a reuşit să proiecteze cu succes Nunta Mută, însă la minutul nouă din Nuntă în Basarabia a simţit o durere la inimă. Nu s-a dat bătut, a mai rezistat şase minute, şi a decedat în cele din urmă. Infarct, ne-a zis medicul care a constatat decesul.
Următorul, Veselu, a intrat în cabina de proiecţie cu un echipament special: costum de plumb, ochelari fumurii, dopuri de plută în urechi. Nunta Mută se apropia de sfârşit când l-am auzit urlând. Am dat buzna peste el, şi un peisaj înfricoşător s-a arătat privirilor noastre: lui Veselu îi curgea sânge din gură, avea o rană deschisă la şoldul stâng, mâna dreaptă îi paralizase. Medicul a constatat leziuni interne de gradul I, a făcut tot ce a putut, dar Veselu a murit în drum spre spital.
Urma Pascu. Om rezistent, dârz, piteştean, trecut prin multe (legenda spune că a supravieţuit la trei proiecţii consecutive ale Feliciei înainte de toate!). După Nunta Mută nu avea decât nişte palpitaţii. Pe la jumătatea Nunţii în Basarabia a început să se plângă de dureri de stomac. Şi totuşi a reuşit să proiecteze filmul până la capăt. Părea încă în stare bună când a pus prima rolă din Poveste de Cartier. Dar n-au trecut nici două minute de film când a început să geamă şi să se ţină cu mâinile de burtă. L-am culcat pe jos, starea lui părea să se amelioreze, dar apoi, brusc, din stomac i-a ţâşnit un Alien. Monstrul ne-a împroşcat pe toţi cei prezenţi cu sânge şi se pregătea să ne omoare, probabil unul câte unul, una câte una, când privirea i s-a întors către ecran. Nu o să uit niciodată ce am văzut în acel moment în ochii săi: Teamă, Groază, Moarte. S-a prăbuşit inert peste cadavrul lui Pascu. I-am scos pe amândoi din cabină şi i-am incinerat.
Tesser, urât, blond, galben, nu s-a sustras. Ar fi putut, fără îndoială, dar era un om dintr-o bucată. Acum este un om din trei bucăţi: cap, trunchi, degetul mare de la piciorul drept. Slujba se va ţine mâine la 11 dimineaţa la biserica luterană de lângă Sala Palatului.
Ultimul era Erdely. Aveam mari speranţe în el; fiind ungur, ar fi fost posibil ca dialogurile să nu-l afecteze în aceeaşi măsură ca pe ceilalţi. Înainte să intre în cabină, şi-a scris testamentul, şi-a făcut cruce şi ne-a strâns mâinile tuturor. A cedat în timpul nunţii mute din Nunta Mută, în timp ce cei de la masă mimau că mănâncă, că zboară o muscă, că se trage o băşină. Ne-am simţit cu toţii vinovaţi; ar fi trebuit să-l avertizăm de existenţa acestei scene, vorbită din păcate în limbajul universal al tăcerii.

Alţi proiecţionişti nu există. Am încercat să aducem unul din afară, din Bulgaria, Serbia sau Maroc, dar au refuzat cu toţii. Riscurile sunt prea mari. Drept care, dacă n-avem proiecţionist, nu vom avea nici proiecţii. Ne pare rău şi vă pupăm.

Rhetta

Cum să nu îţi pierzi nervii.

Babelor,

Circul des şi mult prin Bucureşti. Ieri, de exemplu. M-am urcat în maşină şi am pornit înspre undeva. Să fi tot fost ora 11. Am oprit la un stop. Nişte oameni au traversat, un câine a trecut trist cu coada între picioare. Apoi, stopul s-a făcut verde. Oamenii nu terminaseră de traverat. Din spatele meu s-a auzit un claxon strident, urmat de o voce: „Mergi în pizda mă-tii de cretină, nu vezi că-i verde?”. Am coborât din maşină cu bâta de baseball în mână, i-am spart ăluia de ţipase – care mai era şi preot pe deasupra – pe rând farurile, capul şi parbrizul, m-am întors în maşina mea. Se făcuse iarăşi roşu, câinele cu coada între picioare a trecut înapoi, ţinând de mână o căţeluşă albă. Le stătea bine împreună.

Exemplul doi. Tot ieri, tot pe la ora 11, mergeam pe jos. De unde veneam, unde mergeam şi de ce, n-are nici o importanţă. O luasem pe Dacia înspre Piaţa Galaţi, trecusem de Romană, eram în faţa ASEului, aproape de intersecţia cu Dorobanţi. Pe trotuar, un Audi A5, nou-nouţ. Parcat astfel încât să nu mai poată trece nici măcar un şobolan pe trotuar. Lumea îl ocolea cuminte, ăla stătea acolo de parcă ar fi fost în acel loc de la facerea lumii încoace. Am scos bâta de baseball din buzunar, i-am spart parbrizul şi farurile, am aşteptat. Un bărbat greţos şi furios a traversat în fugă strada, ieşise de la Pizza Hut. I-am spart capul, i-am dizlocat un umăr, l-am aruncat într-un tufiş şi am plecat mai departe.

Exemplul trei. Tot ieri, şi întâmplător tot pe la ora 11, mergeam cu autobuzul. Aveam bilet, căştile playerului în urechi, veneam de la Victoriei şi trebuia să cobor la Universitate. Zis şi aproape făcut: la Universitate se deschid uşile, eu dau să mă dau jos, un puhoi de femei grase şi bărbaţi mirositori năvălesc înspre mine să urce. Le ţin piept cu vitejie şi cu bâta de baseball, sparg patru capete, şase arcade, fracturez nişte coaste, rup o splină, etc. Şi îi aud pe toţi ăia bolborosind în limba lor, care din păcate este aceeaşi cu a mea: „Da’ lăsaţi-ne să intrăm, cucoană, nu mai blocaţi uşa, se poate?”.

Şi ce deduc din aceste trei întâmplări, petrecute toate în aceeaşi zi, la aceeaşi oră? Păi, că fără bâtă de baseball nu prea ai cum să-ţi păstrezi nervii în oraşul ăsta.
Luaţi asta ca pe o recomandare. Şi vă mai dau una: bâta mea este americană, marca Louisville Slugger. Nu foarte scumpă, dar relativ uşoară şi din cale afară de trainică.

Vă pup,

Rhetta