UN ALBUM GENIAL

Mii de scuze, dar n-am gasit alt titlu pentru aceasta postare. Pur si simplu.

Iesind iarasi din hruba zilele trecute prin multiplele mele drumuri sociale, am avut surpriza sa dau de baba Norzeatic. Unii dintre voi il stiti sub numele de Vexx.

In cuvinte putzine, japoneze, Norzeatic mi-a strecurat in palma ultimul lui album, Aici Acum, lansat de curand la Fabrica. Cu, cine altul, decat Deceneu.

Am zis mersi. Nemaiavand rabdare am bagat cd-ul in masina si am inelmnit instantaneu. Ce se auzea de-acolo era Muzica. Zicand totusi ca mi se pare, am alergat pan-acasa si am bagat cd-ul in player. Tot Muzica. Si m-am cacat pe mine.

Fratzilor, sorelor, ce a scos Norzeatic pe „Aici Acum” impreuna cu Kidja Clouds Society, adica Rusu si Flore, este albumul anului 2010 in Romania. Cu un sound deosebit de elevat, alternand de la rap baban la electro, chill si jazz, Norzeatic demonstreaza ceea ce deja stiam: ca e cel mai bun de pe piatza.

Scuze ca fac o distinctie atat de clara, dar asa cum vorbeam si cu alte babe, e necesar. E necesar pentru ca, daca eu sunt un potential cumparator de asa ceva, trebuie sa stiu pe ce sa dau banii. Si, desigur, acesti bani nu ii dau, de exemplu, pe Parazitii, o trupa incapabila sa se reinventeze, cu un sound identic de 5 ani. Ii dau pe Norzeatic, un om care s-a regandit si repus intr-o noua lumina cam ca Bowie de cand cu albumul Outside. Practic e greu de crezut ca cineva poate face o asemenea muzica in Romania. Si totusi e adevarat.

Complet imprevizibil, cu mixuri si cut-uri excelente, sample-uri asezate cam ca un brownie langa o cafea Starbux, sunete electronice babane, vocodere, theremine si trompete nebune, care te naucesc, „Aici Acum” e un must-have pentru orice roman, de acasa sau din diaspora. Nu mai pun la socoteala imaginatia super-fecunda  a lui Norzeatic, care e in stare sa scrie excelent despre orice, de la castane si copaci pana la soare si microfoane simbolice. Asa aflam, de exemplu, ca Norzeatic are „O a doua natura”, ca e „Calator printre nori” si mai aflam si ce inseamna cu adevarat un „Feelin’ de vinil”. Incredibil.

Fara sa exegerez spun ca sa fim mandri ca avem asa ceva in Romania. Mai zic ca albumul poate fi cumparat de aici. Iar aici un preview dintr-una din cele mai tari piese de pe album. Bravo. Cacator.

In deriva

In treatment este un serial inventat, din cate stiu, in Israel. Succes baban, motiv pentru care importat dupa in State. De-acolo, scenariul cunoscut: export in toata lumea. Povestea pe scurt – avem un cabinet de psihologie unde lumea isi varsa problemele in capul unui cautator in creiere, drept care mare parte din actiune se intampla numai acolo.

La urechile mele a ajuns cand cineva m-a rugat sa-l scriu. Lucrul nu s-a intamplat, dar serialul s-a facut totusi si va avea premiera pe HBO in data de 8 decembrie. Starring Marcel Iures, Andreea Bibiri si multe alte nume interesante. Sa vedem cum arata nescris de una din surorile Marx.

Ce vreau sa va arat, insa, e altceva, si anume campania neconventionala pe care au facut-o promotorii serialului. Adica iesind intr-una din zile din casa spre Dambovita, am vazut urmatoarea imagine:

Misto. Foarte misto. Asa da, asta da creativitate.

Peste numai o zi, insa, am avut surpriza sa vad alta imagine in acelasi loc si anume asta:

In traducere, un pescar care dadea linistit la caras in aceeasi zona. Vedeti panoul publicitar in plan departat. Sau poate omul avea probleme la masarda si, neincepand inca serialul, nu avea cui sa le adreseze. Sau poate vroia pur si simplu sa-l fure, cine stie.

Petiţie online

Babelor,

Bine. The name of the game e ca Bucureştii mileniului numărul trei să capete – musai – perspective lunare. Să vadă toată lumea, buei, ce tare e muşchiul nostru edilitar. Palatul Parlamentului se vedea deja de acolo de sus. Mă rog, gropile aidoma, ba chiar bag prinsoare că se puteau auzi şi toate regimentele de câini. Howling at the moon, nu ? Asta nu ştirbeşte deloc mândria că urbea asta a noastră devine turn de control sau măcar un soi de reper pentru băieţii de la NASA. Mai punem nişte becuri (de vreo câteva sute de waţi, Pitice), mai suspendăm nişte autostrăzi şi gata, se vede şi de pe Marte. Ăia din rachetă văd fandacsia, cârmesc la dreapta, ţin asfaltul şi  gata, aterizează liniştiţi la ei acasă. Cape Canaveral, prima la dreapta după Cap Extraveral. Splendid. Fincă mâine-poimâine, când o să mergem şi noi pe Lună în uikend, sau macar la un picnic la iarbă verde să sfârâim acolo un mic, să destupăm o berică, ce poate fi mai romantic, în acordurile suave ale maneauăi, decât sa te uiţi la luminile marelui oraş : Vezi, Tănţico, acolo e la noi acasă, mamă !

Bref, am făcutără, cu diligenţă si vervă urbanistică şi piste ciclabile-parcabile. Bine bă, bravo. Da’ s-a gândit careva ce facem pentru Piticu Gras ? Nu. Poftim, stăteam cu el azi la un vin şi-mi povestea, năpăstuit : « Băi », zice. « Vouă nu v-a dat pân cap că io nici nu mai pot să mă dau jos din renou ? Am nevoie de un plasture, de un borcan cu muştar, de un pachet de şerveţele, de o plachie, tre’să iau renou’, deşi stau la două sute de metri de Cora… Vreau să sug o berică la Şachira, tre’ sa iau renou’. Vreau să ies la o plimbare pe jos, nu pot, mă, nu pot. Pă unde naiba să merg, că n-am loc de câini, de maşini, de Pegasuri şi de pietoni ? Ă ? zi tu, na ! »

Aşa că vreau să lansez azi o petiţie către primăriile din toată ţara : să facem şi piste călăribile, că alţii ne-au luat-o deja înainte. Să tropăie şi Piticu Gras liniştit prin Bucureşti. Aştept multe semnături, da ?

Ah, şi pistele astea să se vadă nu numai de pe Lună, ci de pe Nibiru. Se-aude ?

Hai, fiţi cuminţi,

Vă pup.

Bye, bye, love.

Babelor,

Băieţii de la Yahoo au reacţionat în sfârşit. Văzând că facebook e pe cale să le ia smântâna de pe tort cu noile funcţii de mail care vor fi incorporate în site, ăştia ce s-au zis: ia hai, domne, să le arătăm ce ştim noi! Drept care au creat un nou feature absolut genial, care funcţionează în felul următor: în momentul în care te-ai logat în mailul de la yahoo, ăsta îţi spune că a expirat sesiunea, te dă afară cu un şut în cur, şi îţi deschide o nouă fereastră în care să te loghezi din nou.
Felicitările mele, şi la revedere, dragă yahoo.
Care la revedere se va transforma în curând în adio, bănuiesc.

Vă pup,

Rhetta

PS: Vă rog, nu-mi spuneţi că îmi trebuie o versiune nouă de flash, sau că să-mi actualizez browserul. Nu sunt căzută în cap.

Despre lucrurile cu adevărat importante

Oamenilor,

Vreau să tuşesc o propunere grăbită dar serioasă: de anul ăsta, premiul Nobel să se acorde pentru realizări cu adevărat importante. Cum ar fi scoaterea unui geam fără să se poată apoi umple un sac cu moloz adunat din crăpăturile podelelor şi fără ca tuturor locuitorilor blocului să le crănţăne praful în dinţi până la Crăciun, când vor fi prea ocupaţi să se îndoape ca să observe aşa detalii. Nici măcar n-am folosit dinamită, nu. Mă gândesc la ceva etanş de montat în jurul şantierului şi nişte roboţi mici şi harnici care mişunând eficient să strângă în trei nanosecunde fiecare atom de perete căzut.

Sau aparatul de teleportat rame de geam de la etajul opt direct într-o gaură neagră, ca să nu mai existe dileme în legătură cu ce e politically correct să faci cu ferestrele de care nu mai ai nevoie.

Da’ şi mai bine să se dea Nobelul cui reuşeşte să găsească o metodă de a construi un elicopter din trei foi de sticlă, şase rame de lemn şi vreo douăj’ de cuie, că io asta încerc să fac acum şi m-am încurcat la calcule.

BI DONUL LINIŞTIT, Editorial 26 nov

Stăm cu pălăria pe cap, cu fusta pe umeri, mestecăm cozonac făcut de bucătăreasă şi căscăm ochii la Box Office-ul filmelor din România lunii noiembrie. * Informaţii care ne vin pe Net. *  Noi, pentru că aşa ne-a spus bucătăreasa, nu urmărim decât box office-ul filmelor româneşti, alea cu Downey Junior, Bruce Willis şi Angelina Jolie nu ne interesează, nici nu există şi aşa mai departe. * Ia să vedem: Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, in 7 săptămâni de proiectie în 7 săli din ţară a avut 800 de intrări. * Box Office-ul nu contabilizează decât plătitorii de bilete. * Am citit bine? Da, am citi bine, 800. * Şi când te gândeşti cât l-au plimbat pe Ujică pe la televiziuni, că e genial,  că cum a vrut el să spună nu ştim ce şi uite că documentarul lui atât de premiat n-a trezit niciun interes în ţară. * Mai departe: Nuntă în Basarabia, regie Napoleon Helmis, in 7 săptămâni de proiecţie în 2 săli a avut 17 intrări. * Fără comentarii. * Marţi, după Crăciun, al lui Radu Munteanu, în 7 săptămâni de proiecţie în 4 săli a avut 1000 de intrări. * Un mare succes, pentru regizorul care se laudă că a desluşit taina convieţuirii în cuplu la români. * Medalia de Onoare, datorat lui Călin Netzer, în 5 săptămâni de rulare în 7 săli a avut vreo 900 de intrări. Cam puţin după gustul nostru, acest film meritând încasări mai bune. * Mai încercăm odată: Morgen, al lui Cumva Iacob sau Cristi şi aşa mai departe, a avut 5 săptămâni de proiecţii în 4 săli şi a trezit interesul a 100 de spectatori. * Nu mai continuăm. * Devine însă necesară o întrebare: Cui se adresează filmul românesc. *  Pentru că nu corespunde nici unei nevoie  sociale sau culturale, zicem noi, filmul românesc nu se adresează nimănui şi atunci are năvala de spectatori pe care o merită. * Să luăm, de exemplu, Moartea dlui Lăzărescu. Are el vreo treabă cu noi? Nu ştim ce-i prin spitalele româneşti? * Sau Poliţist, adjectiv. * Sau Marţi, după Crăciun. * De ce să ne pierdem timpul cu ele atâta timp cât sunt făcute de oameni care n-au înţeles rostul vremii pe care-l trăim? * Aceşti regizori n-au o privire de ansamblu asupra societăţii noastre, asupra Europei, asupra vieţii, ceea ce contează cel mai mult. * Cum să vorbeşti despre viaţa de cuplu, vezi Radu Munteanu, când în filmele sale nu-l vezi decât pe Mimi Brănescu trecând dintr-un pat în altul, iar când nu filmează îl vedem noi trecând pe strada Academiei? * Societatea falimentară care este România are filme pe măsură zicem noi, ca să scurtăm editorialul, deşi n-ar trebui. * Să nu se creadă însă că însănătoşirea ei, a societăţii,  înseamnă filme ca Nunta Mută, Viaţa mea Sexuală sau ca ăla care apare acum cu Maia Morgenstern în regia lui Geo Saizescu, că i-am uitat numele de emoţie. *  Nene, ce discuţie am stârnit, cum o să scadă dolarul la toate bursele, cum o sa ajungă nord coreenii la Bucureşti cu bomba şi cum o să creadă Dulcedeea că va juca în următorul film românesc. Hm!!

Ştiri pe scurt, 26 nov

* Războiul dintre cele două Corei prinde armata română pregătită. Aşa că, staţi liniştiţi.

* Fierbe masoneria. Fratele Florin Ghiulbenghian zice că pe lângă fraţii Negoiţă şi fratele Răzvan Nicolescu, director TVR 2, din fecioria tinerelor pesediste s-a înfruptat şi Victor Ponta, chiar dacă însurat cu Daciana cu care are doi copii. Şi dă-i cu date, nume, fetiţe şi futaiuri pe la „şcolile” de vară ale TSD, că nenea Ponta cât e el de intransigent a declarat că nu-l mai interesează schimbarea lui Băsescu.  

* Reperele culturale ale dreptei româneşti au fost dezbătute de Andrei Pleşu, Valeriu Stoica (???), Bogdan Baltazar, Horia Patapievici, Toader Paleologu, Nicolae Djuvara şi aşa mai departe. Ne-am interesat pentru dvs şi am aflat ce înseamnă dreapta românească. Dreapta românească este atunci când vii pe de pe Magheru spre Romană şi vrei să faci la dreapta pe bd Dacia. Sau: Când vii de pe Ana Ipătescu şi vrei să faci dreapta tot pe bd Dacia. De-asta-i zice dreptei şi românească, pentru că tot timpul faci la dreapta pe bd Dacia, nume de rezonanţă pentru poporul român.

* Cehia nu vrea să treacă la moneda euro. Au şi vorbit la Bruxelles în sensul ăsta. E începutul sfârşitului.

* Zice George Friedman, fondatorul Stratfor:”România este o ţară fără simţ şi sens istoric”. V-am mai zis şi io. Aşa-i, Dulcedeea? Aşa-i Musiu?

* Palma dată de Sarkozy lui Băsescu ne era adresată nouă tuturor. Nouă, poporului de mitocani, de leneşi, de pomanagii, de fiţoşi, de văicăreţi, care am inundat Europa crezând că suntem egali cu cei care au construit locomotiva, Veraillesul, Capela Sixtină şi au descoperit America.

PUBLICITATE

* O veveriţă sare în poala unei babe de 109 ani. Vede că baba n-are chiloţi şi zice: Pachetul tău promoţional s-a albit.

* O altă veveriţă sare în poala unei tinere de 19 ani. Vede că are chiloţi şi zice: Pachetul tău promţional e bine ascuns, aşa că ai să ajungi ca baba de mai sus.

CONTINUĂM ŞTIRILE

* Miercuri ce-a trecut, ne trezirăm la Scala cu Peter Greenaway. Conferinţă de presă. Zice omul: Cinemaul n-a fost creat ca să fie locul de joacă al lui Sharon Stone. Sau: 92% din publicul cinefil, în afară de cei care studiază artele sau arhitectura, este compus din analfabeţi din punct de vedere vizual. După care a rulat ultimul său film:”Rebrand’s J’Acusse”.  

* Se ascute lupta pentru primăria capitalei. Elena Udrea zice că ar fi bun Blaga. Noi zicem că cel mai bun ar fi Zâna Eficienţei, că d-asta o şi chiamă aşa. Dar şi mai bun ar fi Echipa Coreei de Nord, că d-asta o şi chiamă aşa. Da’ şi mai bună şi mai bună ar fii Dulcedeea, că d-asta o chiamă aşa şi aşa mai departe. Da’ Piticu Gras ce-are?

* Ar merge un vin.

* China şi Rusia elimină dolarul din tranzacţiile lor comerciale. Asta-i tare de tot. Se şchimbă lumea cu curu-n sus.

* Ne-a telefonat Moş Crăciun. A zis: Vasile, zi la lume să scrie ce vrea să aduc, că mai am puţin şi umplu sacul. Şi aşa mai departe.

SPORT

* 4 medalii de aur la nu ştim ce.

* Crosul bătrânetului mâine, 27 nov, ora 8, pe strada Spătarului, sect 2, din Bucureşti, stradă care are doar 10 metri.

WEATHER REPORT

* Cine zice ăla e şi la 15 grade.

* Schimbările la vârf din Poliţia română încălzesc atmosfera. Da’ degeaba.

UNDE MERGEM ÎN UIKEND

* Zău, nu ştim.

A SUIVRE

Hipster is the new cocalar

Babelor,

E 3:49 şi tocmai am ajuns acasă de la concertul Caribou. Pentru alea dintre voi care nu ştiu şi nu le pasă cine e Caribou, asta-i formaţia unui canadian pe care am uitat cum îl cheamă, dar cred că numele lui mic e Dan, şi cântă un fel de – aici e aici; un fel de ce? Să zicem electro, am greşi, că are tobe; să-i zicem indie, iarăşi am greşi, că are multe loopuri. Să-i zicem, deci, electro-indie, şi să vă las pe voi să căutaţi pe youtube, că eu nu mai dispun de energia necesară.

Bun. Concertul, la palatul Bragadiru. M-am uitat pe net înainte să plec, scria că o să fie nişte digeială la început, după care Caribou, după care altă digeială. Am ajuns acolo pe la ora 23, pentru că digeiala începea la zece, şi nu mă interesa. Totuşi, deşi nu mă interesa, am avut ditai partea de ea.
Deci, ora unşpe. Ajung, stau la o codiţă să intru, dau 40 de lei şi încă unul la garderobă. Lume multă, aparent bună: toată hipsterimea şi tânăra elită intelectuală a capitalei. Salut-salut, un zâmbet aruncat în stânga, o grimasă în dreapta. Intru în sală – frumoasă sală, zău, dar tot n-aş da 2,5 milioane ca să mă zgâiesc la ea de revelion – unde DJ Labă Tristă punea nişte ceva la care nu mă pricep. Ceva enervant, oricum, semi-minimalist, da’ nu pe deplin. Mă enervez eu o vreme, dau să arunc cu sticla, mă răzgândesc, că dacă nu nimeresc, păcat de bunătate de sticlă (sticla o primeai după un ritual ciudat care implica nişte jetoane pe care le cumpărai de la un bărbos). Ok, îmi zic, asta e, trebuia să suport odată şi-odată şi un set de digeială. Mai trece ceva vreme, ăla devine şi mai enervant, lumea se plictiseşte, ăla pleacă, eu mă bucur, dar nu pentru mult timp: locul lui Labă Tristă este luat de Pulă Bleagă (alias Minus, cică. Da, minus şi era). Ăla, Pulă Bleagă, ceva mai şmecher. Tot prost, da’ a băgat o piesă de mare efect a lui Jennifer Rush, The nuştiuce of Love. Ah, da: The Power of Love. Publicul, în delir, că deh, aşa suntem noi, mai înapoiaţi, mai optzecişti. Bine, Power of Love asta era un remix care suna cam ca Snap – cele mai bătrâne dintre voi poate că îşi aduc aminte de această formaţie de trist renume. Trece delirul, vine cineva şi îi zice lui minus să plece, ăla că să-l mai lase un minut, cel puţin asta reieşea din gesturile pe care făcea, şi pe care eu le urmăream căscând din sală. În fine, minus primeşte minutul cerut, în care mai produce nişte gălăgie lipsită de sens, şi în cele din urmă pleacă. Slavă Domnului, îmi zic. Pe scenă urcă Caribou, ocazie cu care descopăr că este vorba de patru indivizi: unul la bass şi voce, unul la tobe, altul la chitară şi sintetizatoare, ultimul, ăla căruia eu îi zic Dan, la voce, tobe şi sintetizatoare. Şi se pun băieţii pe cântat, şi eu descopăr că mă aflu într-o ţară de căcat, înconjurat de un public care arată ca elita de mâine, dar de fapt este tot de căcat. Which was to be expected, nu?
Pentru că ce face românul, fie el şi hipster, în faţa unei formaţii care a trecut un ocean şi patru munţi ca să îi cânte? Păi, în primul rând, începe să se foiască. Adică să meargă de colo-colo, ca o găină decapitată sau un copil de clasa întâi care vrea la veceu. Babelor, eram feţe-feţe, bănuiam că s-a băgat carne şi caşcaval la preţ redus într-unul din colţurile sălii, aşa mişunau ăia pe lângă mine. Asta ar mai fi fost cumva, dar în acelaşi timp hipsterii ăia vorbeau: că ce-au făcut ieri, că cum au venit cu tramvaiul, că cum i-a lătrat un câine, că uite ce ochelari pătraţi au, că uite cum le-a crescut părul un centimetru – în fine, aţi înţeles: numai chestii destul de neimportante încât să fie urlate fără jenă, încercând să acopere zgomotul făcut de formaţie. Atâta mitocănie n-am văzut în viaţa mea, şi trebuie să recunoaşteţi că, din moment ce locuiesc cu Veta, am văzut destulă mitocănie cât să ajungă pentru opt vieţi de om.
Mda, deci cam aşa cu vajnicii noştri hipsteri şi intelectuali şi cooleri. Care se purtau ca ultimii cocalari la ceva concert Mădălina Manole sau Temişan sau Cotabiţă. Deşi la ăia merg ţoape, nu cocalari, cred.
Plus: în faţa mea, un bărbat. Cântărea cât un vagon, dezmierda vesel o fată cât un pui de raţă, şi dansa. Unde-s ghilimelele? Aici: „dansa”. Adică se legăna de parcă sala ar fi avut tangaj, şi eu mă legănam odată cu el, ca să nu mă strivească de perete sau pardoseală. O mică paranteză: înainte să înceapă Caribou, un organizator (tot hipster, of course) a urcat pe scenă şi ne-a zis să nu ne mai stingem ţigările pe parchetul în vârstă de 300 de ani. Soluţia fiind care? Să le înghiţim? Să le stingem pe tavan? Nu, că şi ăla tot 300 de ani avea. Bine, erau vreo două scrumiere în sală, dar ajung două scrumiere la 500-700 de oameni? Asta nu-i o ghicitoare, aşa că vă zic: nu, nu ajung. Deci bineînţeles că ţigările tot pe parchet au aterizat.
Şi concertul? Concertul?, veţi întreba concentrate. Păi, concertul a fost ok. Primele piese nu m-au dat peste cap, dar de pe la mijloc chiar m-a prins, ceea ce nu este prea uşor având în vedere vârsta mea înaintată şi faptul că sonorizarea era ok, dar mai avea mult până la a fi cu adevărat bună (pentru mine, sonorizarea este bună când plec acasă surdă şi fericită). Sigur că hipsterul român, fiind cocalar la suflet, a urlat cel mai abitir când a auzit Odessa, hitul formaţiei. Dar mult mai mişto a fost Sun, care s-a lăsat cu o bătaie la tobe de vreo 15 minute şi chiar a meritat. Una peste alta, Caribou iau de la mine cam 7-7,5, iar publicul cam 1. Hai 1,5, că era plin de gagici mişto. Sau hai tot 1, că bărbaţii arătau ca proaspăt scoşi din băltoci.

Deci aşa a fost Caribou. Ar mai fi de menţionat că la intrare erau trei fete de la Marlboro deghizate în curve, sau trei curve care pretindeau că lucrează pentru Marlboro, care îţi dădeau ceva (stickuri USB, se pare) dacă te jucai cu un touchscreen. Stupid, total stupid. Şi ar mai fi de menţionat că m-am dus la concert cu autobuzul. Acolo, poporul român şi-a arătat faţa de cocalar cu vârf şi îndesat. Pe un scaun stătea un beţiv care se căcase sau nu pe el. La uşa din mijloc stătea o babă care puţea. În ţările civilizate, să zicem Germania, Anglia sau America (da, babelor, America e mai civilizată decât lădiţa noastră de gunoi), nimeni n-ar fi schiţat nici un gest: unii oameni put, asta se ştie, o fi avut băbuţa motivele ei să pută. Totuşi, o ţoapă s-a scandalizat. Mai întâi s-a luat de beţiv: „Omule, dă-te jos, ai făcut caca pe tine”. Ăla a căscat ochii, i-a belit, apoi i-a închis la loc. Nota zece pentru reacţia asta. De undeva s-a auzit o voce tinerească: „Nu, doamnă, bătrâna aia pute”. Că aşa-i românul, nu? Ştie să arate cu degetul ca nimeni altcineva. Ţoapei atât i-a trebuit: „Mamaie, dumneata puţi”. Bătrânica ce era să facă? A zis ceva de guvern şi parlamentari: „Aveţi 471 de parlamentari”, sau aşa ceva. „Cine?”, a întrebat ţoapa siderată. „Voi, românii”, a zis băbuţa. „Dumneata miroşi”, a intervenit altă ţoapă, luând atitudine civică, „n-ai o cadă şi săpun? Ar trebui să te speli”. Băbuţa n-a mai zis nimic, ce naiba era să zică? Poate că n-avea cadă şi săpun, poate că n-avea bani de aşa ceva, poate că trăia din mila oamenilor – deşi, văzând cum sunt oamenii din jurul ei, tare mă tem că nu prea le era milă de ea. Oricum, încurajaţi de mitocănia ţoapelor, şi ceilalţi pasageri au început să murmure răutăţi împotriva bătrânicei, care în cele din urmă a coborât fără să zică nimic.

Şi cam aşa cu românii, babelor. Şi cu Caribou. O formaţie mişto a venit într-o ţară de căcat, a cântat, şi a plecat. Şi bine a făcut.

Vă pup,

Rhetta

LATER EDIT: Din descrierea de pe facebook a evenimentului: „Caribou este numele cu care se striga renii in America de Nord […]”. Deduc de-aici că nord-americanii strigă renii aşa cum noi, românii, strigăm câinii şi pisicile, şi că deci renii sunt la ei un fel de animale domestice, care trăiesc într-un cotlon al casei, probabil sub masă sau pe sobă. Mare-i grădina Domnului!

Matematica lu’ peşte

Oamenilor,

Din seria „amuzamente cu şi despre idioţi”. Mă mai mirasem eu odată că nu numai gramatica suferă în reclamele la promoţii, ci şi matematica. Asta în condiţiile în care eu şi matematica am fost mereu în raporturile amicale ale unui condamnat (vinovat) cu al lui călău. Unele chestii însă sunt prea stupide şi pentru matemofobi. Cum era aia cu „reduceri –x%”, de parcă ar avea vreun sens în afară de ăla de „minus cu minus dă plus” care-i antireclamă.

În continuarea acestei logici anapoda vă prezentăm azi „comisioanele 0%”. 0 la sută. Clasa a II-a, când se învaţă că orice număr înmulţit cu 0 dă 0 (procent din ceva = ceva înmulţit cu procentul şi rezultatul împărţit la 100), a dispărut cumva din memoria omenirii. Nu există, mă! Zero. Zero ca sinapsele cui s-a gândit transforme nimic în procent.

Oare când o să urce creierii înapoi în capetele oamenilor? Deocamdată cam freacă podelele.

Sindromul Stockholm

Mergeam acu’ cateva zile prin multiplele mele drumuri sociale, cand dau peste o baba mai veche, cunoscuta. Marcello. Ooo, ne salutam, aproape instantaneu intram pe usa unui birt. Pai ca ce faci, pai ca ce fac, pai am scris o carte, zice Marcello. Eu, ca de fiecare data cand cineva scrie o carte, ridic din sprancene. Pentru ca senzatia mea e ca se scrie mult si prost, si nu numai in Romania.

Din vorba in vorba aflu ca romanul se numeste Sindromul Stockholm. Acuma, trebuie spus ca Marcello a avut de cand il stiu o pasiune aproape bolnava pentru Suedia. Isi dorea sa ajunga acolo, sa devina suedez, sa futa roiuri de purtatoare ale steagului galben-cruciat, sa tralala. Aceasta carte este rezultatul visului sau, aflam, implinit.

Evident, insa, e mai mult decat atat. Printre altele, spre bucuria mea, o proza foarte bine scrisa. Iata insa premisa de la care pleaca povestea:

„Celebrul jaf de la Kreditbanken este cunoscut sub denumirea de sindromul Stockholm. Jefuitorii au tinut captive functionarele bancii pentru sase zile, timp in care ele s-au atasat emotional de rapitori iar la eliberare s-au casatorit cu acestia.”

Misto, nu? Misto mai ales ca urmand exemplul spargatorilor, exact asta este ce face si Marcello. Scopul lui nu este insa atat de meschin incat sa se rezume la niste bancnote. Nu, tinta lui este ultima, premiul cel mai baban care poate fi vanat de un barbat.

E adevarat, urmandu-si periplul prin bratele iubitei sale suedeze, apoi pleiada de romancute care-i urmeaza, exista riscul ca Marcello sa alunece pe urmele celebrului sau inaintas Charles Bukowski. Aflam insa in scriitura lui o asezare graduala a acestor muze, care capata din ce in ce mai mult sens pe masura ce le si ii vezi evolutia. Iar asta, dupa parerea mea, e felul in care povestea devine originala.

As mai adauga ca, asa cum spune Marcello in manifestul lui, el nu se afla „in competitie cu nimeni. Nici cu cei care se intreaba de ce iubesc femeile, nici cu cei care cauta niste raspunsuri.” Iar aceasta trimitere evidenta sper sa va faca romanul cu atat mai interesant.

De remarcat apologia absolut superba a femeii pe care o face Marcello in primele pagini. Atat de misto, ca nu pare scrisa de un barbat, ci de o femeie. Iata, deci, cum autorul isi cunoaste subiectul mai bine decat ne-am putea imagina.

Ar mai fi de bricolat pe o discutie purtata de mine cu persoane din mediul editorial, si anume referitor la inoportunitatea de a-ti mai lega numele de vreuna din editurile existente pe piata. Lucru pe care Marcello il confirma, publicand in regim propriu, lucru pe care il confirmam si noi din moment ce Surorile Marx devin si punct de distributie. Slava Domnului ca online-ul a devenit king si noi putem ocoli un sistem din ce in ce mai bolnav.

Motiv pentru care nu mai zic decat atat: adresa de mail a lui Marcello este zenmarcel@yahoo.com. Cartea costa 25 de lei. Cumparati-o. Iar un teaser vedeti aici.