Rezervaţie

Oamenilor,

O informaţie de aruncat în internet, zic. Poate vreodată vă apucă dorul sau curiozitatea şi vreţi să vedeţi o cârciumă din specia numită “bombă” (ierarhic deasupra crâşmei, care mai are un rest de demnitate comparativ) şi nu vă convine deplasarea în teritoriile misterioase unde această specie este endemică. Nu-i nevoie, găsiţi exemplare conservate în pasajul din Piaţa Presei Libere. Cum numai în satul românesc at its finest mai puteţi găsi. Nu conservate în formol ca fosilele, ci alive and kickin’ – fosile vii, ca peştele Coelacanth. La fel de suprinzătoare ca prezenţă, o rezervaţie cu geamuri. Cu fauna caracteristică (beţivi în atitudinea cărora simţi simultan ratarea şi resemnarea, cu priviri în gol care-i fac pe băutorii de absint ai lui van Gogh şi Degas telescoape model de focalizare), mirosul de bere răsuflată şi răsvomată care se proiectează din cadrul uşii la trei metri în toate direcţiile, mizeria pe care nici măcar lumina chioară corespunzătoare n-o poate masca şi o atmosferă palpabilă, mediu de control pentru un experiment antropologic. Serios zic că se pot face studii de identitate socială. Aviz cercetătorilor, costumele de protecţie sunt necesare. Luaţi cu voi poza cuiva drag, e bine să ţineţi minte că există viaţă pe planetă. Şi pregătiţi-vă pentru involuţia sentimentului de om. Prin comparaţie, spitalele ajung locuri aproape optimiste.

S-a trezit cineva care mai bine ar fi dormit mai departe.

Babelor,

Citesc în România Liberă: „CNA vrea să elimine posturile de manele din grilele cabliştilor„. Cel mai important pasaj din articol ar fi, zic eu, următorul:

„În timpul şedinţei, membrii CNA au spus că intenţionează să remodeleze regula „must carry”, din cauză că, în prezent, cabliştii sunt obligaţi să ofere în grilele lor canale de televiziune private, în funcţie de audienţa pe care acestea o au, fapt care a făcut obligatorii la retransmisie posturi precum Mynele TV şi Taraf TV, care nu satisfac interesul superior al publicului.”

Poate că o să credeţi că aplaud intenţia CNA, pentru că probabil că intuiţi că nu am ascultat intenţionat nici o manea la viaţa mea.
Câtuşi de puţin.
Culturalizarea nu se face cu sila. Cei cărora le plac manelele sunt liberi să le asculte, şi eu sunt liberă să nu le ascult. Dacă statul vrea să cultive oamenii, să o facă prin metodele pozitive (şcoli, televiziuni, posturi de radio) pe care le are la dispoziţie – şi nu interzicând programe inculte. Dacă piaţa cere manele, să i se dea.

Părerea mea.

Vă pup,

Rhetta

Dramă sau tragedie.

Babelor,

Aproape am căcat-o. De ce? Păi, uitaţi ce ni s-a întâmplat.

Vă ziceam eu că o formaţie oarecare a scos un cântec despre prietena noastră Simona Ionescu. O trupă de nimic, Aeroport.
Ei, problema este că băieţii ăştia stau la noi în bloc. Mai exact, deasupra noastră. De obicei nu îi auzim, dar astăseară cântecul s-a dat la Guerilla şi ălora li s-a urcat la cap. Au început să facă repetiţii, bănuind că în curând vor ajunge un fel de vedete (da, sigur…). Şi repetiţiile au loc deasupra sufrageriei noastre. Vă puteţi imagina ce coşmar trăim? Pentru că tâmpiţii ăia n-au pic de talent şi scot nişte oribilităţi de cântece, unul mai tâmpit ca altul.

Probabil că acum vă întrebaţi de ce naiba nu ne ducem sus să-i aruncăm de la balcon, sau să-i aruncăm în aer, sau să-i aruncăm în pământ. Ei bine, am încercat. Am mers amândouă la ei, eu şuieram prin aer cu un levier, Veta învârtea încet dar sigur o rangă. Am sunat la uşă, am ridicat obiectele pregătite să spargem capul care avea să se ivească în ramă, şi.

Şi uşa s-a deschis, şi am văzut poate cel mai urât băiat de pe faţa pământului. Avea ochii verzi şi bulbucaţi, păr rarefiat şi sârmos, buze groase, de negru (n-am nimic cu negrii, băiatul era în rest alb, în afară de buze), şi un zâmbet absolut imbecil.
„Bună seara”, a zis.
„Auăleu”, am făcut eu. Veta a părut să moară, dar doar îşi pierduse cunoştinţa pentru vreo două secunde.
„Cu ce pot să vă ajut?”, a zis băiatul.
Avea o voce de pantof, dacă vă puteţi imagina.
Eu tăceam, Veta îşi revenea încet. Până la urmă, ea a vorbit.
„Of”, a zis. „Chit că eşti foarte urât, ai putea, te rog, să încetezi să cânţi? Locuim sub tine şi nu vrem neapărat să dormim, dar poate vrem totuşi să ne uităm la televizor sau pe geam, şi cu gălăgia asta zău că nu se poate”.
„Vai, îmi pare rău”, a zis băiatul. „Îmi cer mii de scuze, dar eu şi prietenii mei o să avem în curând un concert, şi unde altundeva să repetăm? N-avem bani de o sală, şi…”
Moment în care în uşă s-au mai ivit două creaturi. Prima, un ins galben la faţă, cu păr de negru, deşi nu cârlionţat, şi nişte ochi atât de tâmpiţi încât nu exprimau nici măcar prostia. A zîmbit prietenos, oferindu-ne vederii nişte dinţi la fel de galbeni ca faţa lui. Celălalt individ, un maldăr de păr care stătea complet anarhic, însoţit de nişte ochelari prin care se vedeau, la mare distanţă, o pereche de ochi oribili, şi de o gură prea mare cu dinţi prea mulţi.
„Bună seara”, au zis cei doi monştri într-un glas.
Era prea mult. Şi era clar că erau tustrei mult prea urâţi ca să îi putem bate. Imposibil să ridici levierul asupra cuiva atât de hidos. Imposibil. Veta era de aceeaşi părere.
„Dacă am avea bani, am repeta cu plăcere într-o sală”, a zis una dintre arătări. „Dar n-avem. Noi, ştiţi, cântăm de plăcere, să ne alinăm sărăcia. Ehei, dacă lumea şi-ar face cont pe site-ul Radio Guerilla şi ar vota piesa noastră Simona Ionescu – noi suntem trupa Aeroport – la muzică – Top Show, probabil că mâine deja am intra în heavy rotation, am face un pachet de bani şi am putea repeta oriunde: pe un stadion, în tren, chiar şi în aeroport. Dar deocamdată mâinile ne sunt legate. Bine, ăsta e un fel de-a spune, nu sunt chiar legate… Hahaha…”
Ne-a arătat mâinile. Erau aproape sigur mâini de maimuţă. Ne-am dat bătute, ne-am cerut scuze şi am plecat acasă.

Aşadar, babelor, singura soluţie e să facem cum a zis oribilul ăla, şi să votăm piesa Simona Ionescu a trupei Aeroport în topul Guerilla. Altfel, aceşti trei blestemaţi ne vor face viaţa atât de amară încât nu vom mai da doi bani pe ea, vom închide blogul şi vom emigra în Canada, ca toată lumea. Ajutaţi-ne, vă rugăm. O şansă avem, hai să profităm de ea! Şi cu ajutorul vostru, sunt mai mult ca sigură că vom reuşi!

Vă pup cu amărăciune,

Rhetta

ERATA

Referitor la aceasta postare recenta, trebuie sa fac urmatoarea precizare: ceea ce crezusem ca e o spalare de rufe in public, se referea de fapt la cu totul altceva. Acolo era vorba, din cate am inteles, despre o trimitere la insusi Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, care – in persoana sau nu – ar fi sters pagina FB Vice Romania datorita unui content neadecvat. Daca si de data asta am gresit, imi cer scuze si astept precizari ulterioare din partea initiatorilor, eventual chiar aici.

Simona Ionescu

Babelor,

N-aveţi de unde să o ştiţi pe prietena mea Simona Ionescu, că a plecat în America prin anii ’70, acum trăieşte undeva în Florida, e îmblânzitoare de aligatori. În fine, femeii i s-a dedicat un cântec, care chiar îi poartă numele, şi care, din câte am înţeles, se va transmite diseară pe Radio Guerilla (94.8 FM în Bucureşti), la emisiunea lui Mihai Dinu, avanPlay, care ţine de la 23h la 0h. Zic să o ascultaţi, dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut. Sau de fapt ascultaţi-o şi dacă aveţi ceva mai bun de făcut. Formaţia cică se numeşte Aeroport, am mai vorbit noi despre ei pe-aici.

Vă pup,

Rhetta

Closed for the day

Babaciunilor,

Astazi avem lucrari de reparatii, teste si mentenanta, asa ca va rugam sa ne acordati intelegerea voastra. Doar pana maine, 22/11/10.

Viaţa mea sexuală

Un nou film românesc şi aşa mai departe. Şi carvazică va avea premiera prin toamna lui 2011. Scenariul şi regia Cornel George Popa. Care Cornel George Popa ăsta a avut şi piesă de teatru la Naţionalul bucureştean tot cu titlul ăsta. Acu’ vreo două stagiuni. Buuuun!!!

Povestea: Dorina are o viaţă de căcat. E vânzătoare într-un Sex Shop, are un tată idiot, un copil din flori şi cam atât. Patronul magazinului e de fapt tatăl copilului, dar asta aflăm abia la final. Dar n-are nicio importanţă dacă aflăm sau nu, pentru că povestea n-are nici sare nici piper. Dorinei îi mai face curte, fals, Marcel, badigardul magazinului sau cam aşa ceva. Ba îi mai face curte şi un băiat care intră întâmplător în Sex Shop. Tot fals, pentru că ambii curteni n-au, din scenariu, nicio valoare, sunt nicicum. Şi cam atât.

Din scenariu pleacă toate greşelile filmului. Dorina n-are nicio importanţă unde este vânzătoare, pentru că obiectele din Sex Shop nu sunt folosite nici măcar cu umor sau ironie, nici măcar ca să tensioneze (?) acţiunea. După gustul nostru, Dorina putea să fie asistenta unui medic stomatolog şi poate acţiunea căpăta un pic de dramatism, de tensiune, cum am mai zis, de emoţie, de cumva ceva, pentru că în definitiv era vorba de viaţa unei tinere cu un copil din flori. Şi care n-are nicio viaţă sexuală, pentru că titlul filmul este o minciună. În viaţa asexuată a Dorinei mai sunt Marcel, am mai spus, un nene de pe stradă, am mai spus, patronul magazinului, iar am mai spus, şi taică-său, care e Valentin Uritescu. Tevatura asta n-are nicio valoare, pentru că actorii îşi spun cuminţi replicile fără să joace nimic şi gata. Intră în magazin, ies, beau o bere, se mai ceartă nu ştim de ce, ba chiar, total neconvingător, unul scoate un cuţit în loc să cumpere un vibrator.  

Scris fără pic de talent, scenariul demarează greu. Nu-nţelegi de ce Dorina e atât de tristă. Abia după vreun sfert de oră de prinzi că ei de fapt nu-i place să lucreze la Sex Shop. Şi că taică-său e supărat că ea lucrează la Sex Shop. Şi că abia când apare George Alexandru, excelent în rolul beţivului, filmul mai prinde un pic de viaţă.

Cum spuneam, Sex Shopul e folosit ca să mintă spectatorul. Filmat în plan general, magazinul nu are niciun rost. De fapt, tot filmul e tras în plan general, nu vezi replică la cameră să dai cu tunul, nu vezi faţa nici unui actor. Care actori îşi fac cât de cât datoria. Să-i zicem: Cristina Florea, Vlad Zamfirescu, Valentin Uritescu, Gabi Spahiu şi George Alexandru.

Minimalist, fără nicio secvenţă notabilă, filmul se constituie o palmă pe obrazul CNC-ului. A câta?

Se pune desigur întrebarea: De unde ştim noi toate astea şi de ce vedem noi filmele în avans. Răspunsul e simplu: Pentru că ni le aduce bucătăreasa.

Traim intr-o tara de retardati mintali

Babaciunilor,

Daca ati citit cat de cat articolul meu de mai devreme, acum va veti caca pur si simplu pe voi de ras. Veti rade cu bale la gura, cu clabuci, cu morcovi.

Cu alte cuvinte, am stiut dintotdeauna ca am o gura de Pitie, dar la asa ceva chiar nu ma asteptam. Adicatelea TIGANIA monstruoasa pe care am gasit-o pe pagina evenimentului Vice de aseara la nici o zi dupa eveniment. Scarbos. Rusine. Ua.

V-am dat un print screen si va rog sa cititi cum arunca cu cacat unii in altii ”profesionistii” care au organizat evenimentul. Spre, ma gandesc, multumirea deplina a investitorului strain.

 

Ba idiotilor, nu va mai spalati chilotii in public. Am io o masina de spalat.

viceland.com/ro

Fost aseara tarziu la Embryo, unul din locurile cool ale Bucurestiului. Nici nu mai stiu daca acest cool e o definitie buna pentru el, da hai sa zicem de dragu’ discutiei.

Aseara, mare eveniment mare. Se lansa in Romania versiunea loco a celebrului Vice Magazine, fondat candva in Quebec si mutat apoi in NY. Tonul lui, pentru cei care nu stiu, este ireverenta caustica puternic viciata, cu greu gasibila in alte publicatii. Momentan, insa, editia romana este doar online si bazata in proportie covarsitoare pe traduceri. Deci pana la content local mai stam o mana.

La o lectura rapida, premisele sunt bune. Ce citesti e diferit de competitie, in cazul de fatza, am mai spus-o, Tataia si DoR. Sa zicem repede cateva exemple, aici, aici si aici. Cu alte cuvinte, ti se creeaza senzatia placuta ca informatia e relevanta pentru epoca pe care o traim si contextul artistic viciat pe care il propune revista. Un semn de intrebare se ridica totusi cand vezi numele semnatarilor, pentru ca n-ai auzit de niciunul niciodata. Lucru care ne conduce la urmatoarea observatie:

Aseara, la lansarea Vice in Romania, erau 3 oameni. 3 in sala mare (pe bune) si vreo inca 10 in cealalta, unde se produceau Karpov & Kasparov si mai tarziu Sinboy. Iar dincolo de asta era senzatia din ce in ce mai neplacuta pe care o am cand ajung in locuri de genul asta, si anume ca ubercoolness-ul bucurestean e rafistolat si remestecat de aceleasi cateva personaje, numesc aici likes ca Tom Wilson, Milos Jovanovic si ceva lume de prin cndb.

Lucru care ma face sa ma intreb asa: cum, mai exact, se face diseminarea unui asemenea proiect in tara Romania? Exista doar pentru o gasca restransa care se bate pe burti orgasmand despre concepte artistice avangardiste si antediluviene in cele 7 cluburi din Bucuresti, sau e mai mult decat atat?

Exemple stravechi ne arata ca de fiecare data cand un strain venea la portile Orientului, initiativa lui se impotmolea treptat in datinile locale. Ma tem sincer ca vice romania sa nu devina asa ceva, mai ales pentru ca e un proiect misto. Adica strainu’ calator sa fie prieten cu Tom Wilson, Tom Wilson sa-si cheme gagica sa dea revista pe brazda si totu’ sa se opreasca acolo.

Nemaipunand ca atunci cand vine vorba de vicii, prima usa la care se bate e a Surorilor Marx, ceea ce mai mult sau mai putin s-a intamplat din moment ce am fost acolo.

Una peste alta, sincer ma bucur sa pun umarul la promovarea acestui proiect, din moment ce – din pacate – chiar faptul ca scriu aici e mai relevant decat petrecerea de aseara.

BI DONUL LINIŞTIT, Editorial 20 nov

Ne-a atras afişul Tangoul Argentinian de la Sala Palatului. Am intrat. * Nu vom discuta muzica sau dansurile. Personal, am fost însă impresionat de „tangoul” care mergea de la punk la rock, de la la twist la vals şi aşa mai departe. * Ne gândeam, în timpul spectacolului, că uite dom’ne cum tangoul ăsta a făcut cunoscută Argentina. Şi nu numai, că acolo mai este şi carnea de vită, şi vinul din care am băut cantităţi la New York, şi Maradona, şi insulele Falkland. * Mergând mai departe cu gândul, ne-am dat seama că fiecare popor participă cumva la Istoria Universală. * Spaniolii cu Flamenco, Vasco da Gama, Cristofor Columb sau Gaudi, francezii cu imperiul napoleonian, Ludovic al XIV lea sau Moliere, englezii cu locomotivele, primul metrou din lume, descoperirile epocale ale secolului XIX, Beatles, Rolling Stones şi Pink Floyd, olandezii cu Breugel, nemţii cu războaiele, maşinile, Goethe şi Beethoven, ruşii cu cazaciocul lor şi Cehov, austriecii cu imperiul şi staţiunile lor de iarnă, elveţienii cu banii lor dosiţi în bănci inexpugnabile, italienii cu Capela Sixtină, turcii cu Sofia şi Taxâm, grecii cu legendele care mai ţin şi acum turiştii în loc gură cască, indienii cu monumentele şi Gangele lor, americanii cu jazzul, filmele şi democraţia lor, Praga cu podurile şi eleganţa ei, egiptenii cu piramidele lor, japonezii cu tehnica lor şi aşa mai departe. * Uşor, am făcut o comparaţie cu participarea românilor la Istoria Universală. * Cum devin şi ei parte din efortul mondial? Ce fac românii pentru mersul înainte al omenirii? * Doar cu dictatorul Ceauşescu? Cam puţin. * E vreo melodie de-a Holografilor un hit mondial? Ţi-am dat un inel se fredonează pe Sena? Nu. Se smulge Cărtărescu din mâini la Viena? Nimic din toate astea. * Noi am exportat Căluşarii. Aceşti dansatori aveau însă gradele atât de grele pe umeri că nu se puteau sălta de la pământ în niciun ritm. * Brâncuşi, Cioran, Ionescu şi Enescu sunt contribuţia noastră la această Istorie? Noi zicem că nu. * Cei patru au fugit de România, nu au reprezentat-o nicăieri. * Până şi Caragiale a fugit la Berlin, el, cel mai mare dramaturg necunoscut de pe planetă, a renunţat să mai audă vorbă românească, să mai bea bere cu un semen de-al său din Carpaţi. * Neavând repere în universalitate, lumea ne consideră necredibili. * Atâta tot. * Aminitiţi-vă de stiloul românesc din 1821, de penicilină, de actuala descoperire a pastilelor contra cancerului, de discuţiile cu FMI ale anului în curs. *  Ce-i de făcut? * Noi facem o propunere şi dacă va fi cineva s-o auză, e okei. * Să scriem un film, şi să-l şi jucăm, despre vieţile colosale ale Dulcedeei, Zânei Eficienţei, Rhettei Marx şi Vetei Marx. * Cu un asemenea film am putea intra în Istoria Universală, mai ales că una din replicile de bază ale peliculei, de fapt şi power playul ei este: Bă, Bruce Willis, bă, Julia Roberts, bă, Keith Richards până aici v-a fost. * Î? * E bună ideea? * Mă tem că nu.