Aşa da, 2

Oamenilor,

N-am luat nici un premiu, dar ţin să mulţumesc. Lu’ Orange pentru normalitatea cu care a rezolvat o situaţie. Fost azi la sediul din piaţa Victoriei, înăntru fojgăiau de zor oameni, ceea ce mă enervează. Deci mă duc direct la un asistent tehnic care stătea la o masă cu un calculator pe ea. Îi plantez cartela SIM pe masă: “A murit.”

Omul se uită la mine şocat, probabil credea că-i aduc vreo veste proastă care-l privea, că tot e la modă în perioada asta (zic pentru că toţi oamenii pe care-i cunosc păţesc chestii din ce în ce mai oribile în ultimele trei săptămâni.) Clarific, fiindcă avea o mutră de parcă se uita prin mine. “Cartela. E moartă. Vreau alta.”

Tipul se dezmeticeşte rapid, zice “Nu vă pot ajuta de aici, trebuie să mergeţi la recepţie”. Adică trei metri mai încolo. Mă aşez la rândul de acolo, unde în faţă un moş cerea un telefon cu taste şi cifre mari. Înainte ca rândul să apuce să bată la unison din picior, asistenta care avusese ghinionul să-l servească pe moş îl ia deoparte şi încearcă să comunice cu el, în timp ce încă doi se ocupă de restul oamenilor. Apare tipul la care mă dusesem prima oară: “Daţi cartela”.

Dau cartela, o pune într-un aparat, mă întreabă numele (al meu, nu al cartelei – sigur că are şi ea un nume, l-a primit recent: “Fir’ai a dracu’”. Conţine toată afecţiunea de care sunt în stare.) şi dacă am pe cartelă numere pe care le vreau înapoi. Zic repede că DA ca să nu apuce să facă nimic care ar face întrebarea inutilă. Omul foarte relaxat îmi spune că va dura un minut mutarea pe cartela nouă.

Totul cu o mină sincer binevoitoare, nu cu grimasa celor de la bancă sau de la Poştă, care mă face pe mine să mă doară faţa când o văd – atât e de evident ce eforturi fac. Şi relaxat. Deloc pus pe întrebări învinuitoare (“Da’ sunteţi sigură că nu i-aţi făcut dvs. nimic?”). M-am întors către omul care binevoise să mă însoţească în caz că se lăsa cu certuri tehnice şi i-am şoptit: “Bă. Eu cred că ăştia au angajaţi care le fac masaj în pauze. Şi le bat în cuie de faţă expresia asta de “Hi, how may I help you?” la angajare, sigur.”) Aveau toţi nişte mutre de nu era adevărat. Până să-mi termin de împărtăşit impresiile (şi fata aia care-i explica moşului a cincea oară că iPhone-ul nu era telefon fix ci era numai expus pe un suport, chiar şi aia avea o faţă de un calm care ar face-o pe Mona Lisa să crape de invidie), cartela mea nouă era gata.

“Poftim. E valabilă cam în 10 minute.”

“Mulţumesc. Ăăăă… Cât costă reîncarnarea? [Iar se uită la mine ca la o nebună.] Cartela şi operaţiunea de transfer, cât costă?”

“A, nimic. O seară plăcută şi vă mulţumim că sunteţi client Orange”.

Aşa s-a încheiat experimentul meu de recluziune. Mi-a plăcut, evident, să fiu în afara lumii. Fac uneori exerciţii din astea de independenţă. Ceea ce nu înseamnă că nu mă bucur să nu mai văd “Nepermis” sau “Încărcare agendă” ca singure reacţii la încercarea de a suna.

Anunțuri

11 comentarii

  1. Adorabilo 🙂 Hihihihihihi, hihihihiiiiiiiiiiiiiiiiiii 🙂

  2. Mulţumesc, Dulce Deea. Adorabili mi s-au părut mie oamenii de acolo azi. Chiar dacă nu pusesem cartela de cinci secunde când a sunat telefonul şi a început să cânte violoncelul cu mesaje.

  3. Se mai intimpla si d’astea. Da’s asa de rare ca’ti par, desi nu’s decit NORMALITATE, o mare gura de oxigen intr’o tara sufocanta. Si’ti vine sa le multumesti alora de 15 ori, sa’i bati pe umar (mie mi’a scapat asta de citeva ori, cu tot respectul meu pentru distanta minima inter’personala) si sa’i stringi in brate (nu, asta nu mi’a scapat :D).

    Una peste alta, ma bucur ca ai scapat de un stresor. Baba Petronia back on-line. Beware!

  4. Petronia, daca au si din astea da-mi si mie de veste, te rog.

  5. mie normalitatea mi s-a parut intotdeauna suspecta, la fel ca si perfectiunea. acest suras duchenne cu caninii igienizati corespunzator, aceste pupile luminate reverentios, ca un salut de samurai cu bushido fara silicoane mi s-au parut demne de o scanare cu senzorii dati la maximum. eu stiu ca normalitatea e o exceptie accidentala, care provine dintr-o epuizare fortuita a destinului, un mit la fel de pagubos ca Bomboanele Cu Doar 5 Calorii, Iubirea Vesnica, Piticul Abstinent, Pacea Intre Popoare , Spiritul Craciunului si Corporatiile Cu Fata Umana. stiu ca undeva, in matzele intortocheate ale sistemului, exista un Contabil Sef cu manecute de lustrin si creionul chimic al musiualexandrului priponit sagalnic dupa ureche, care lalaie incetisor o melodie numai de el stiuta si care , cantata ,mai tarziu, dar la timp, la tuba si trombon, ne va veni metafizic de hac.
    vigilenta maxima iti doresc, petronia, vine craciunul . si nu e singura belea, conform sfintei traditii, mai urmeaza doua.

  6. noemi, mi-a placut mult contabilul pitulat in buricul sistemului, leit Ebenezer Scrooge 🙂

  7. pai da. nu a vrut bani? si ce? nu puteai sa lasi si tu un kent lung, un sapun sau asa…? nesuferito!

  8. Noemi, pentru imaginea contabilului perfect recomand lectura romanului lui Tom Holt „Snow White and the Seven Samurai”. O sa te bucure, promit. Cu conditia sa fii pregatita pentru o burta mare de ris.

  9. eb scrooge e victima trendului politically correct badtime stories, o, zana -a -sufleurilor -si- budincilor- care- nu- se- tuflesc- cand- le- scoti- din -cuptor. eu ma intreb ce face dumnealui si dupa ce se termina curcanul si vacanta de craciun.

    dragonule, te-am vazut azi dimineata in filmul despre merlin. aveai o coada nervoasa, erai poleit cu nu stiu ce auriu si te enervasesi ca un biped nu-ti pricepea dodiile intelepte. apoi te-ai tirat in adancuri, lasandu-l pe merlin cu o grava dilema morala. tu erai?zi, tu erai?
    o sa citesc, sigur, dar dupa ce termin cartea,imi dispare si burta,nu-i asa?

  10. Noemi, eu oi fi fost. Cine mai stie ce faceam pe vremea lu’ Merlin?

    Burta? Pai… la cit am ris la cartea aia, eu zic sa te astepti mai degraba la un six pack la finalul lecturii. Pune de minune la munca abdominalii.

  11. Dragoane şi Noemi, că scrieţi cam despre acelaşi lucru: tocmai că e normalitate. Mie toate lucrurile bune mi se par suspecte, Noemi, dar asta nu înseamnă că am de gând să învăţ să accept normalitatea ca pe o raritate. Că aşa e, (Dragoane, ai dreptate) e adevărat. Dar nu o transform în specie pe cale de dispariţie şi nici de apariţie. Şi cu atât mai puţin o consider un mit, Noemi. O observ şi apreciez când dau de ea.

    Alexandre, aveau unul singur. Credeam că nici nu o să mai întrebi după ce ai văzut ce-a vrut moşul ăla. Îmi pare rău. Dar i-am pus un cip de urmărire, există speranţe.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s