Mesaj de crăciun.

Babelor,

Azi e crăciunul sau ajunul lui, nu mi-e prea clar. Ieri am cumpărat un brad şi l-am împodobit împreună cu Veta. Era aşa frumos, cu stea în vârf, cu luminiţe colorate, cu globuri mari şi mici şi îngeraşi şi steluţe, încât aproape că ne-a părut rău când l-am aruncat de la balcon peste vecina Evghenia Ignat, care tocmai hrănea un câine vagabond şi care probabil că n-o s-o mai facă în următoarele săptămâni. În spiritul crăciunului, azi ne-am dus până la ea şi i-am scris ceva drăguţ pe ghips.

Crăciun fericit şi vouă!

Vă pup,

Rhetta

De data asta nu

Dacă îl respect pe omul care a sărit azi de la balconul sălii de şedinţă din Camera Deputaţilor dar nu îi respect gestul, sunt o babă dementă. Dacă mi se pare corect că ăia care erau într-adevăr mai mult accidental decât meritoriu acolo au continuat să se facă că muncesc în loc să suspende şedinţa, înseamnă că sunt o babă nebună, insensibilă şi PD-L-istă pe deasupra. Deşi n-aş contesta nici unul din calificativele astea (în afară de ultimul care e hilar), n-o să le primesc pentru aşa ceva. De ce.

Pentru că nu pot să respect un tată care alege să se sinucidă (deşi mie mi se pare că dacă vrei pe bune să te sinucizi sari de undeva mai sus, dar gestul statement rămâne) – îi e aproape imposibil să aibă grijă de copiii lui în situaţia economică dată. Ok, de acord. Dar cam cum urma să le fie fără singurul părinte cu venit? Şi psihic cine i-ar fi reparat? N-o să mă apuc să vă spun poveşti, zic că cei care rămân în urmă după sinuciderea cuiva drag nu se mai repară. Aşadar, da: respect un om disperat, pentru că respect groaza din el. Dar atât.

A doua chestie: dacă se suspenda activitatea, ce? Că indignarea asta am auzit-o mult. Ajuta asta pe cineva? A, că era un mod de a respecta durerea omului. Ok. Cineva din cei care mormăie chestii despre nepăsare poate să-mi spună că dacă acel om ar fi venit la el să-i ceară ajutorul, spunându-i situaţia îngrozitoare în care se află familia sa, ar fi sărit să-l ajute? Asta e vechea problemă cu datul din gură. Suntem teribil de revoltaţi şi de mişcaţi. Verbal, că nu ne implică. Şi oi fi singura care se sperie dându-şi seama ce precedent ar fi stabilit reacţia asta? De fiecare dată când lucrurile merg prost şi stau să meargă şi mai prost, adică da, cam de fiecare dată, cineva vine şi face un gest autodistructiv în sala de şedinţe şi gata, totul se rezolvă, dizolvă, absolvă? S-ar lansa un nou tip de terorism, un alt fel de atentat sinucigaş.

O să zic ceva care din păcate nu se aplică decât la nivel de principiu al meu situaţiei ăsteia: mi-ar plăcea să cred că oamenii care trebuie să facă o treabă o să şi-o facă indiferent de şocul personal, uman, al unor evenimente. Eu aşa aş fi făcut. Nu că văd în politicienii noştri ceva ce nu sunt, adică oameni responsabili în aşa grad încât îşi fac datoria indiferent de condiţii. Nici vorbă. Dar nu înţeleg de ce se indignează lumea că e inuman să nu fi oprit şedinţa măcar câteva ore. Ca să ce? Am auzit ceva gen „ca să afle măcar în ce stare era omul”. Asta, iertată sau nu fie-mi insensibilitatea, era la momentul ăla problema medicilor.

Concluzia nu e. Că m-am săturat să repet chestii despre reacţii complet nepotrivite şi inutil isterice.

două comentarii

Babelor,

Aflu că un om a sărit în cap în parlamentul României. Un om cu probleme, ca toţi oamenii (mai mari decât ale unora, mai mici decât ale altora). Pe facebook a fost creat repede un grup – Respect pentru Adrian Sobaru – în care tonul îl dau cei care zic că mai bine-l omora pe Boc sau îi sărea ăluia în cap, şi gata, se rezolvau toate problemele României. Am două comentarii de făcut: primul, cel pesimist, ar fi că se rezolva fix un căcat. Nu ne tăia nimeni datoriile externe dacă omul îl omora pe Boc, şi nici salariile n-ar fi crescut a doua zi, chiar dacă românii, popor care nu numai că crede în miracole, dar chiar se bazează pe ele, sunt de altă părere.

Al doilea comentariu e optimist şi zice aşa: babelor, nu-i nici dracul chiar atât de negru. Da, ne merge nu tocmai bine deocamdată, dar asta se poate schimba. Nu bombănind şi nu sărind în cap, ci păstrându-ne calmul, muncind, plătind impozite şi aşteptând să treacă criza mondială, care din fericire a început să nu mai fie chiar atât de mondială (ultimele date din Germania mă fac optimistă). Hai să nu ne mai căcăm atât pe noi, că altfel nu primim nimic de crăciun, şi nici nu merităm nimic.

Vă pup,

Rhetta

Pe care… l-am băut (N° 13). Dedicaţie specială Petroniei Marcs

 

Ah, babelor…

 « … au chevet du vin cloîtré, le temps s’endort et peut-être que nous cessons, un moment, de vieillir. » (Colette) 

Zicea Jean Charles – cu amnezie pişicheră şi ingenuitate de niznaiu – că via ne-a dat deopotrivă merinde şi veşminte. Cum, mă musiu, doat atât ? Păi nu e ceva lipsă ? Heh, ba da, iar amănuntul palmat eliptic e tocmai ăla de importanţă colosală, aşa că fix la el o să ne întoarcem fiindcă, mai presus de toate, via ne dă un anume fluid absolut vital. Şi cum tot o frecăm cam de multişor în cheie high and dry – că doar apă nu bem decât rarissim şi cu anasâna (puah) – haidi repede să mai dam o raită prin podgorii. De astă data prin alea bordeleze, cu încuviinţarea voastră. It’s high time.

Sancta Fides… Numai la gândul licorii ce va să vie, mezami, şi pulsul bate deja ritm gourmet. Acolo unde am să vă duc, diacronia vinului se scrie cu litere votive iar drumul lui capătă strânsoarea de inimă şi pioşenia pelerinajului.

Prolegomene : suntem în Gallia, în locul numit Agen (da, Petronia Marcs, da : matricea celor mai cosmogonice prune uscate din galaxie, după alea de Pârscov), iar anul este trei sute trei după Hristos, pe timpul cazon şi gutural al împărăţiei lui Maximian. Prin zelul ticăloşit al lui Dacian, proconsul al Iberiei si Acvitaniei, tartor cu ura prolifică si diligenţa perversă a şefului de kommandantur, credinţa creştină avea însă să devină sfântă. Suntem cu doar un deceniu înaintea Edictului de la Milano, prigoana împotriva creştinilor e încă letal de acută – soi de very enjoyable sport pentru năvălitorul roman – iar o copilă pe nume Foy (Fides) avea să plătească la numai treisprezece ani catolica ei neclintire cu preţ de martiriu. Pentru creştini, copila devenea mai târziu Sainte Foy (Santa Fé a hispanofonilor Lumii vechi şi apoi ai Americii), iar satrapul Dacian, unul din cei mai mari contribuitori ai hagiografiei. Malgré lui, fireşte.

Trivia : În 866, moaştele Sfintei în aveau sa plece en catimini de la Agen spre abaţia din Conques (alt reper si haltă pe via Podiensis în drumul spre Saint Jacques de Compostelle) furtişegărite de un călugăr pe nume Avariscius. Zece ani avea să pândească Avariscius, infiltrat printre fraţii de la Sainte-Foy d’Agen ca să le adoarmă încrederea şi să se poată întoarce la Conques printre ai lui cu moaştele sfintei. Cu pudoare serafică şi canonică iertăciune, Biserica Catolică avea să califice înduioşător hoţomănia drept o translation furtive. Heh.

Ani şi ani mai târziu, la chanson de Sainte-Foy devenise deja imnul pelerinilor spre Compostela, textul fiind cel mai vechi cunoscut în dialectul occitan. Dar hai să cârmim spre viile bordeleze…

Secolul e de-acum al treisprezecelea şi locul este Chateau Martet, venerabilă chartreuse construită de templieri întru odihna pioasă a aceloraşi pelerini cărora le urmăm paşii cu sfiala cuvenită. Alaturi, comuna Sainte-Foy-la Grande, bastidă tot de secol treisprezece, clădită pe malul râului Dordogne, poartă către gurmandul Périgord d’à côté şi inimă a podgoriei cu omonima appellation d’origine contrôlée: A.O.C. Sainte-Foy. Nu departe, la  vreo douăzeci şi cinci de kilometri, alt loc de cosmică feicire oenologică : Saint-Emilion. Dar să revenim, aşa că iată binefacerea promisă :

Grand vin de Bordeaux

Château Martet 2006, Réserve de famille

Appellation Sainte-Foy-Bordeaux contrôlée

 

În curgerea molcomă şi cu fereală a timpului de aici şi în iniştea cucernică a chartreuse-ei, eticheta pare caligrafiată chiar de tocul şi peniţa Petroniei, aplecată dăscăleşte peste secrétaire-ul de stejar, la lumina opaiţului.

Soiul: chestie rară pentru vinurile de Bordeaux, cel mai adesea asamblaj savant (ţineţi minte, nu ?) de Cabernet Sauvignon, Merlot, Cabernet Franc sau Petit Verdot: licoarea asta e conceputa cu ecleziastică simplitate : merlot 100%. Un point c’est tout.

Să-l destupăm cu grijă şi să nu uităm să-l aerăm mai întâi cu răbdare vreo două ore în carafă.

Roba: rubin pe cât de profund pe atât de volubil, cu sclipiri irezistibil de oacheşe în lumina desfirată a crepusculului.

Aroma: sublimare instantanee : formidabilă alegorie olfactivă volatilă cu prune uscate, mure, trufe, un zest de vanilie si doar un soupçon firav şi delicat de caramel, abia perceput.

Gustul: putere francheţe, voluptuate, eleganţă aristocratică şi rotunjime vertiginoasă. Taninuri topite suav în savoarea fructiferă a murelor.

Finalul: mângâiere de drept divin şi sinestezie on ne peut plus baudelairienne: « un soir, l’âme du vin chantait dans la bouteille »

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Bă Vodafone!

Babelor,

E mişto să ai un netul printr-un stick USB de la Vodafone. În primul rând pentru că e rapid, în al doilea rând pentru că stickul este alb şi frumos şi are o lumină albastră, care poate fi însă uneori şi roşie, nu ştiu exact de ce. Totuşi, lucrurile bune au de obicei şi o parte rea: mâncarea gustoasă îngraşă, ţigările fac cancer, alcoolul te face să-ţi înfigi maşina într-un stejar, iar uneori îţi doreşti să iei stickul USB şi să i-l îndeşi lui Vodafone pe gât. De ce? Pentru că:

Planul tarifar Vodafone e cam aşa: dai unşpe euro şi ai 2 giga trafic. După ce se termină traficul, plăteşti un cent pe megabyte, sau dacă eşti deşteaptă îţi iei alţi 2 giga de unşpe euro. Simplu, în aparenţă. Problema apare când îţi termini cei 2 giga, doar că Vodafone spune că nu s-au terminat de tot. În cazul meu, contorul arată că mai am 1.036 bytes, doar că mă taxează cu un cent megabyte-ul. Adică în loc să ajungă la zero, rămâne undeva în aer, şi degeaba pun eu unşpe euro în cont, că ăia sunt taxaţi pe mb. Ok, mi-am zis, hai să îi zic lui Vodafone ce şi cum; mi s-a mai întâmplat odată, le-am trimis un mesaj pe net (ălora de la customer care sau aşa ceva) şi ei au resetat cuminţi şi prietenoşi contorul înţepenit. Zis şi făcut, aseară pe la 1:20. Primesc un răspuns automat cum că cererea mea va fi rezolvată. Aştept 12 ore, timp în care nu se întâmplă absolut nimic, mai trimit odată mesajul, aştept alte 12 ore, timp în care nu se întâmplă în continuare nimic, în afară de faptul că din cei 11 euro au mai rămas vreo 10,09. Drept care scriu postarea asta, bănuind că cineva de la Vodafone va răspunde în maximum nouă ore – hai să vedem, acum e 1:22 – prezentând scuzele de rigoare şi explicându-mi ceva fără sens, rost sau noimă, din care să reiasă eventual chiar că este vina mea. Sau că softul lor e în vacanţă, că e ajunul crăciunului, că a nins, că regrete eterne, etc. Drept care mie îmi va creşte tensiunea, voi exploda şi voi fi îngropată într-o poiană, sub un brad, şi iepuraşi şi urşi şi căprioare vor patrula triste în jurul mormântului meu. Ce oribil!

Vă pup,

Rhetta

Deplasare

Oamenilor,

Duminică, 19 dec. Mă trezesc cu un sentiment ciudat că trebuie să fiu în alt loc decât unde eram. Mă uit de jur-împrejur cu ochii mici, pe care apoi îi fac mari când văd că mă trezisem de bunăvoie la 10. Dubios. Casa mea, patul meu, deci de unde sentimentul cel ciudat? Deschizând un geam mă gândeam: unde ar trebui să fiu eu acu’? Hm.

Fără să fi ajuns la vreo concluzie, mă apuc de împachetat. Pun în rucsacul serios nişte patine, nişte globuri şi un sul de hârtie igienică, bocancii în picioare, rucsacul în spate şi ies. Unde? Nu ştiu. Afară, ezit o secundă: stânga sau dreapta? Hai stânga, toate căile bune din poveşti sunt alea din dreapta, plictisitor. Ajung după nişte mers oarecare la un şir de microbuze şi zic unui şofer: mai aveţi locuri? Ăla: da, sunase cineva Ştefania să facă o rezervare dar n-a venit şi tocmai plecăm. Ok, fac io. Portbagajul e plin? Că am şi eu rucsacul ăsta… (În care după ce am plecat de-acasă mi-am dat seama că uitasem o nicovală şi trei şine de tren.)

Încarc rucsacul, mă încarc şi pe mine şi adorm, cu sentimentul care mă trezise cu noaptea-n cap potolit. Dorm ca nicovala din rucsac nu ştiu câte ore şi deodată maşinăria se opreşte, toată lumea coboară. Mă uit la şofer: unde suntem? Păi am ajuns, face el mirat. Ok, dacă am ajuns e bine. Începuse să mă cam doară spatele.

Cobor direct pe posterior din cauză de gheaţă. Mişto ajunsul ăsta, oriunde ar fi el. Spre mine înaintează cineva, probabil a mirosit vinul vărsat în rucsac. Decid să mă apăr şi omul mă ia în braţe. Hopa. Pare foarte fericit să mă vadă, hotărăsc să fiu la fel şi eu. Mă urcă-ntr-o maşină şi apoi ajungem într-un loc unde creăm chestia asta

în cinci minute şi apoi dăm gata un litru de vin fiert în încă şapte. Mda. Cam atunci am ştiut ce însemna sentimentul meu de dimineaţă. O să mai stau pe aici ceva timp, sunt curioasă ce obiceiuri au locuitorii acestui spaţiu care, culmea, îmi amintesc de cineva.

Siguranţă.

Babelor,

Dacă n-aş fi avut mii de treburi în ultimele zile, v-aş fi scris mai demult cele ce urmează, pentru că sunt noutăţi destul de vechi. Mă rog, asta e. Aveţi deci mai jos continuarea postării Omul Anului.

Nici nu ieşise bine Dragonul pe uşă, că am năvălit în camera cu rufe murdare, am scos un teanc şi l-am aruncat în maşină. Cu ajutorul mai multor prelungitoare am reuşit s-o conectez la o priză aflată la vreo şase metri distanţă, am pus detergent, balsam, o labă de iepure s-aducă noroc şi am apăsat pe play. M-am uitat câteva minute la ea, m-am asigurat că trage apă, că are tot ce-i trebuie, că se învârte, după care m-am aşezat pe veceu să mă piş.
Moment bine ales din punct de vedere al dramaturgiei, se pare, pentru că exact atunci s-a stins lumina. De precizat că siguranţele din apartamentul nostru au vreo 80 de ani, ca şi blocul în care stăm. Am izbucnit în râs şi plâns, am tras apa, am scos maşina din priză, am băgat la loc siguranţa, am stins toate luminile, am scos şi laptopul din priză, ca să merg la sigur, am rebăgat maşina în priză şi am pornit-o. Timp de două ore, cât a mers, m-am uitat pe geam, deşi nu ştiu de ce, pentru că ruloul era lăsat jos. După care maşina s-a oprit, am scos-o din priză, am reaprins luminile din casă, am pus rufele curate ca lacrima la uscat şi m-am culcat.
De-atunci am repetat operaţiunea de mai multe ori, şi între timp a început să-mi placă să stau pe întuneric şi să ascult cum se învârte maşina. E frumos, vag ameninţător, vag romantic. Nici măcar nu mai îmi vine să spăl ziua.

Închei cu un îndemn tineresc auzit acum câteva zile, care cumva pare să exprime bucuria de viaţă, optimismul, speranţa că totul este şi va fi mereu bine: Yeeeey!

Vă pup,

Rhetta