Reflecţii inutile

Oamenilor,

După cum bine ştiţi, io nu scriu despre actualităţi politice că ar fi să fluier nonstop a pagubă de neuroni, asta însemnând că nu mă bag în chestii la care nu mă pricep câtuşi de puţin pentru că nu mă interesează. Până aici şi în mod general, corect. Însă.

Tot după cum bine ştiţi probabil, pentru că e peste tot, zilele astea se întâmplă o revoluţie. În Egipt şi poate nu numai. Mă rog. Raţiunile ei strict politice îmi scapă la fel de definitiv ca apa printre degete, dar evenimentul însuşi mă face să-mi amintesc de ce spunea un amic al meu despre revoluţii: important la ele nu sunt evenimentele în sine (deşi de aproape – apropiere istorică sau geografică, indiferent – e greu să te desprinzi de ele), ci capacitatea lor de a magnetiza empatii. De a atrage luări de atitudine de la o distanţă mai mult sau mai puţin sigură, folosesc expresia asta prudentă pentru că nu cred că vreun loc pe planeta asta este vreodată la perfect adăpost de o revoluţie. Pentru conformitate, pe amicul meu îl cunoaşteţi sub numele de Immanuel Kant şi e drept că nu folosea tocmai cuvintele astea. I-a povestit însă lui Michel Foucault despre ce-i vorba şi el ne spune că: „Important într-o revoluţie nu este revoluţia însăşi, ci ceea ce se petrece în mintea celor care n-o fac sau care, oricum, nu sunt actorii ei principali, este raportul pe care-l au ei înşişi cu această revoluţie căreia nu-i sunt agenţi activi. Entuziasmul faţă de revoluţie este, după Kant, semnul unei dispoziţii morale a umanităţii.” (Ce sunt luminile? II, în Ce este un autor?, Ideea, Cluj, 2000, pg.86)

Şi atunci? Ce înseamnă asta? Că dacă Herr Kant a avut dreptate, şi a avut pentru că legea formulată de el – există o voinţă de revoluţie constantă a umanităţii – s-a verificat cu mai multe ocazii din 1798 încoace, revoluţiile deşi nu sunt plăcute în sine sunt un semn de progres. Io îi sugerasem lui Immanuel să-şi formuleze ideea mult mai simplu: mereu, undeva, lucrurile vor sta prost şi oamenii vor fi nemulţumiţi de asta. Mereu asta va duce la un moment dat la o revoluţie. Voinţa de revoluţie nu e altceva decât voinţa omului de a-i fi bine. Abia asta e constanta progresului, vorba lui: indiferent dacă revoluţia eşuează sau are succes (pentru a eşua urmarea ei, după cum probabil veţi completa dacă vă preocupă politica românească).

De ce mi-am amintit io de Kant şi de textul lui despre revoluţii? O revoluţie suscită o atitudine. Indiferent care. Immanuel, dragul de el, avea dreptate şi cine-s eu să-l contrazic?

Poveste de alaltăieri.

Babelor,

Nu sunt școlăriță, deci în principiu n-am nevoie să-mi motivez absențele. Vă spun doar că nu sunt străină de cele întâmplate în ultimele săptămâni în Africa de Nord. Vor urma și alte asemenea evenimente, vă asigur.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, pentru că nu este încă momentul.

Alaltăieri am venit de la aeroport. Zbor lung, transpirație, prea multe cafele, am ajuns acasă obosită și pregătită să omor pe cineva. Veta era la baschet, pisicile dormeau, din apartamentul Petroniei se auzea un documentar despre păsări de baltă pe National Geographic, așa că am tras rulourile și m-am băgat cuminte în pat. Peste nici două minute, Moș Ene a început să trebăluiască cu un pămătuf pe la genele mele, și peste încă două minute am adormit.
Cum se pare că ziua respectivă era compusă din intervaluri de două minute, exact atâta a trecut până am fost trezită de un zgomot, jumate explozie, jumate clinchet vesel de clopoțel, jumate fâsâitul cafelei în ibric. Am tras două focuri înspre întuneric, după care am aprins veioza de lângă pat.
– N-ai nimerit, a zis o voce de copil, care era de fapt a unei fete. Mică, roșcată, zâmbitoare, stătea pe niște picioare lungi și căuta o țigară în geanta mea.
– Ai venit să furi?, am întrebat-o. Țigările sunt în sufragerie. Ia una, adu-mi și mie una și pleacă.
– N-am venit să fur, a zis fata. Vin din viitor. Stai să-mi aduc o țigară.
– Adu tot pachetul, am zis.
S-a întors cu pachetul, a mai mers odată să aducă și o scrumieră, ne-am aprins țigările. Eu în pat, fata pe un fotoliu. În fundal, pe parchet, cioburile candelabrului pe care îl nimerisem cu ambele gloanțe.
– Vii din viitor, i-am amintit fetei unde rămăsese.
– Da. Din anul 2005.
– Suntem în anul 2011, i-am zis.
– Ei, căcat, a zis fata. Suntem în anul 1996!
_ Nu cred, am spus.
– Ba nu, a zis fata, sunt sigură!
– Și eu, am spus. De altfel, tocmai vin din Egipt.
– Și?
– Și mi-e somn. N-am chef de taclale. Dacă am fi în 1996, eu n-aș avea cum să știu că pe 11 septembrie 2001 a avut loc un atac terorist la New York, atac care a schimbat cursul lumii. Și nici că europenele de fotbal din 2004 au fost câștigate de Grecia.
– De Grecia?!? Serios?!?, a exclamat fata.
– Da. Acum un an, după timpul tău.
– Habar n-aveam. Dar… cum poți să știi de World Trade Center dacă…
– Pentru că suntem în anul 2011, proasto, i-am zis.
Fata a început să plângă.
– Și misiunea mea? Eu am o misiune de îndeplinit! Nu e corect! Nu e corect! Este vital să… Adică, dacă eu nu îmi duc misiunea până la capăt, lumea se va sfârși peste două luni! Fix pe 18 martie 2005!
– Posibil, am zis. Suntem totuși în ianuarie 2011.
Fata hohotea disperată, cu lacrimi și muci și cutremurându-se ca o actriță proastă.
– Vino-ncoa să te dezmierd, i-am zis.
A venit lângă mine în pat. Am îmbrățișat-o. Era slabă și frumoasă, se spălase de curând pe cap sau cel puțin mirosea de parcă s-ar fi spălat de curând pe cap.
– Hai, nu mai plânge, i-am spus.
– Dar totul e pierdut!, a exclamat ea sughițând.
– Ei, lasă, lasă, nu-i nimic, am zis.
– Dar sfârșitul lumii…
– Da, da, bine, bine. Și ce face lumea când i se apropie sfârșitul?
– Nu știu, a zis fata. Plânge, nu?
– Nu, se fute, am zis.
Și ne-am futut, după care i-am zis să-și mai ia o țigară din pachetul meu, dacă vrea, și să mă lase naibii să dorm.

Vă pup,

Rhetta

Povestea unei cafele de căcat

Oamenilor,

Trecând ieri pe sub felinarele aprinse ziua-n amiaza mare de pe Bd. Dinicu Golescu, mă gândeam la ce altceva decât la cafea. Autobuzul înainta destul de nesigur, deci până la stopul de la gară am citit ceva, istoria faimoasei, snoabei şi delicioasei cafele Kopi Luwak. Ştiţi voi, cafeaua care pe bună dreptate arată de parcă a mai mâncat-o cineva înainte. Povestea e aşa:

Era odată un dependent de cafea. Numele lui ar fi fost Petronius, pentru a onora o mare amatoare de cafea din viitor, dacă acest nume nu ar fi fost deja adjudecat de unul care probabil semnase cauza “Eliberaţi sângele din vene!” pe Facebook. Aşa că acest dependent de cafea se numea Raul şi fiinţa pe undeva prin arhipelagul indonezian. Raul bea zilnic cam douăzeci de litri de cafea tare, drept pentru care era ceea ce noi azi am numi hiperactiv. Cei de acolo îi spuneau pur şi simplu “omul-colibri”, parţial pentru că era mic, parţial pentru că de la atâta cafea îi bătea inima de 1000 de ori pe minut. Nu întrebaţi de unde ştiau indonezienii de colibri, asta e altă poveste care implică fugit de-acasă şi ceva cu sclavi deci nu e vesel.

Aşa… Şi de Raul se cam săturaseră cunoscuţii pentru că mereu le bea cafeaua, cum prindea unul cum îi bea proviziile. Îngrozitor. Prietenii nu se săturaseră de el, că nu te superi pe-un prieten din atâta lucru, în schimb erau îngrijoraţi pentru sănătatea lui Raul care începuse să capete o culoare roşu-grena de la asemenea tahicardie. Raul, nu sănătatea sa. Ea nu era nici măcar roz. Se temeau că pur şi simplu o să crape ceva în prietenul lor dependent. Şi atunci l-au legat într-o noapte în timp ce dormea şi l-au debarcat în pragul unui medic.

Acesta şi-a scos ochelarii din buzunarul halatului, i-a şters cu batista numai că neavând ochelarii la ochi nu şi-a dat seama că de fapt era jartiera asistentei şi s-a uitat la Raul. Simpla lui vedere îl băgă în modulul “doctor serios, problemă de viaţă şi de moarte”, cam cum arată la noi azi un medic care se pregăteşte să-ţi spună că ai amigdalită cu streptococi şi urmează injecţii multe şi grele şi doar parţial compensate. Când l-a mai şi ascultat cu stetoscopul, s-a speriat de-a binelea. Aşa ceva nu mai găsise niciodată. Era siderat. A urmat un interogatoriu de specialitate care a durat şase ore, timp în care Raul a asudat cinci litri de apă fiind deja în sevraj. De altfel ultimele patru ore le-a petrecut cântând Marseilleza cu o voce absolut infernală care sparse toate recipientele de sticlă din cabinetul doctorului, plus ochelarii acestuia. Atât că în loc de “le jour du gloire est arrivé” el urla “la joie du gloir est la café”. Nemaiavând ce-şi şterge cu jartiera asistentei, medicul l-a diagnosticat pe Raul cu dependenţă de cafea (mă rog, asta era partea uşoară, abia în continuare s-a răzbunat pentru privarea de jartieră) şi i-a prescris abstinenţă totală şi cu orice preţ.

Raul încercă să se sinucidă cu un ciob din cele pe care le produsese cu atâta dărnicie când auzi această damnare infernală. Era mort oricum fără cafea, aşa cum doar peste câteva sute de ani nişte alţii vor mai fi. Transpira sânge numai gândindu-se la o viaţă fără cafea. Bine, asta ar fi putut fi şi din cauză că reuşise să se taie cu un ciob la mână.

După ce l-a capsat regulamentar, medicul l-a dat afară cu un ceai de iasomie (nici măcar verde) şi a continuat să-şi caute batista printre jartierele asistentei.

Raul era într-o stare de tot plânsul. La nici două zile după fatidicul moment al întâlnirii cu medicul cel răzbunător, era de nerecunoscut. Practic alt om, dacă se mai putea numi om ceva care umbla pe străzi cerşind cafea. Normal că nimeni nu-i dădea, pentru că unii îl urau de pe vremea când le bea cafeaua şi acum se bucurau ca nişte draci de ceea ce ei considerau a fi o răzbunare venită de sus, iar prietenii lui erau cu toţii informaţi despre situaţie şi regim şi ţineau prea mult la el ca să-i facă rău. Nemaiavând nici o speranţă printre oameni, Raul luă calea junglei. Nu rezistă mult, fiindcă nu prea ştia să consume altceva decât cafea şi nici să se caţere în copaci nu învăţase când era mic pentru că maică-sa fusese o fricoasă care leşina la zgârieturile copilului. Fără mâncare şi mai ales fără cafea, Raul rătăci prin junglă tremurând, transpirând ca o cascadă şi plângând. Se deshidrată deci foarte grav şi într-un final căzu cu nasul într-o grămadă de căcat. Nu mai avea putere să se mişte. Avea să moară acolo, cu faţa în materia aia care măcar era maro ca şi cafeaua sa dragă. De fapt dacă se gândea mai bine, avea cumva şi miros de cafea. Şi parcă alea erau boabe. Sfinte, începuse să delireze deja?

Dar nu. Raul nu delira. Picase realmente cu nasul într-o grămadă de căcat plină de boabe de cafea întregi, defecată de un şoarece arboricol cu ochi mari şi mutră încruntată (nu-i uşor să caci boabe întregi de cafea).  I-a luat, ce-i drept, vreo zece minute să-şi dea seama de asta – era istovit, la limita supravieţuirii, inima abia-i mai bătea de vreo 280 de ori pe minut. Dar când şi-a dat seama,  a simţit că alegerea pentru el era deja făcută. Nu avea nici urmă de îndoială, numai o hotărâre de nestrămutat:

–          Dacă Bear Grylls poate să o facă, pot şi eu.

Şi Raul a ales boabele de cafea din grămada puturoasă şi le-a mâncat. Grăbit, cu mâini tremurânde şi bale care-i curgeau inexplicabil pentru un organism atât de deshidratat, Raul tocmai descoperise Kopi Luwak.

Povestea de aici înainte e simplă. Raul şi-a revenit complet şi şi-a deschis o afacere înfloritoare cu cafea refolosită organic, în care singurii parteneri îi erau pârşii ăia din palmieri. Nu a uitat că prietenii lui îi vruseseră binele, deci le-a făcut cadou fiecăruia câte un sac de Kopi Luwak, care devenise peste noapte the thing to drink pentru toată protipendada fashionable internaţională. Bineînţeles, tocmai pentru că nu uitase că-i doriseră binele nu le-a spus decât mai târziu cum era obţinută deja faimoasa cafea. Medicului i-a vărsat prin hornul şemineului vreo şapte saci cu ceea ce rămânea din colaborarea şoarecilor după ce cafeaua era aleasă. Noroc că acesta nu mai era acolo să observe, murise strangulat accidental cu jartiera asistentei. Raul a trăit fericit, înotând zilnic într-o pisicină plină cu cafea, până când a murit într-o zi în care s-a întâmplat exact ce prevăzuseră prietenii lui cei îngrijoraţi: a crăpat ceva în el. Nu de la cafea însă, ci de la copita pe care i-a aplicat-o calul său favorit.

Şi aşa a început aventura Kopi Luwak în lume. Iar eu, Petronia Marcs, am încălecat pe-o mătură şi am zburat spre bucătărie, unde mă aşteaptă, surpriză, ceva care are gust de cafea deşi nu e. Se cheamă kama şi e din câte înţeleg singura mâncare tradiţională estoniană. Ceea ce e bizar, că e o făină. În fine, are gust de cafea de la mazărea prăjită şi măcinată şi e bună cu iaurt. Ceea ce nu pot să spun despre cafea. À propos, sunt curioasă ce-o să descopăr eu. Până acum când am rămas fără cafea n-am descoperit decât bani prin locuri incredibile.

Lepşele sunt o specie rezistentă

Oamenilor,

Am primit o leapşă. [!?] Din nou. De data asta de la cineva care abia ne-a descoperit, deci sigur urmăreşte chestii obscure (să ne fure clătitele şi să ne pună gem  pe tablourile de Tonitza, evident) trimiţându-ne acest interogatoriu la care vă asigur că a trebuit să fac eforturi serioase ca să adun nişte răspunsuri de-un fel. Mulţumim deci celei care se declară copila blondă de la siblondelegandesc.ro şi o asigurăm că încercarea de a scoate de la noi chestii şantajabile va fi în cele ce urmează ricoşată în toate părţile.

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine ?

Când am doborât primul avion, evident. Un Schmitty (Messerschmitt pentru restul). M-au aşteptat cu un tort în formă de Spitfire care avea lumânări explozive. Acum vine partea la care am fost mândră de ei: ironia.

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?

Un grup: peştii de acvariu pe care i-am fiert cu încălzitorul uitat peste noapte în priză. De fapt două grupuri: prima serie şi a doua. Învăţ greu.

3. La ce eşti cea mai bună, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?

La evitat răspunsuri. Şi la ceea ce toată lumea numeşte “pierdut timpul”, dar eu numesc câştigat timpul, dovadă că eu ştiu cel mai bine. Şi la descurcat fire sau cabluri. Şi la deturnat căruţe cu pepeni, dar despre asta să nu vorbim.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi ?

Dacă mi-s dragi, înseamă că-i suport. Dacă-i suport, înseamnă că sunt suportabilă cu ei. Dacă sunt suportabilă cu ei, înseamnă că au reuşit să treacă peste chestiile care-s enervante la mine. Ergo: tendinţa de despicat fire în patru. Toţi cei dragi mie se plâng mereu de vârfuri despicate.

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?

Una din puţinele speranţe pe care le am referitor la existenţa mea e să nu trebuiască să aflu care-s cele mai groaznice lucruri pe care le-aş face. Asta depinde de disperare. “Care-i cel mai groaznic lucru pe care l-ai făcut pentru bani” aş fi întrebat eu dacă aş fi scris leapşa asta, dar cum nu am făcut-o nu întreb.

6. Care crezi că e cea mai importantă calitate pe care ai moştenit-o de la părinţii tai?

Având în vedere că le e groază de cât de puţine am moştenit de la ei, n-am multe opţiuni: ora de culcare matinală şi obsesia pentru detalii de la tata şi incapacitatea de a mă ascunde după deget de la mama.

7. Când ai simţit că ai arătat cel mai bine din toată viaţa ta ?

Când am ajuns murată ca un câine şi plină de noroi la o chestie scrobită.

8. Care e cel mai prost om pe care-l cunoşti?

Nu cunosc oameni proşti. Cel mult dau de ei o dată-n viaţă.

9. Care e sunetul care te enervează cel mai tare?

Orice sunet în timp ce dorm şi orice implică polistirenul.

10. La ce eveniment din viaţa ta ai fost cel mai emoţionat/a?

Când am fost recunoscută şi îmbrăţişată de cineva care nu ar fi trebuit să fie în stare să recunoască oameni.

11. Care a fost cel mai stânjenitor moment din viaţa ta?

Uh. Când am urat “odihnească-se în pace!” într-un toast la o nuntă.

12. În faţa cui te simţi cel mai pierdut, emoţionat, blocat ?

Şi în faţa unei pisici dacă am io starea aia. Dar de obicei în faţa câte unui câine.

13. Când ţi-a fost cel mai greu să spui adevărul?

Când urmările se anunţau neplăcute, adică de fiecare dată când mi s-a cerut părerea în legătură cu chestii despre care nu mi-am oferit-o singură, semn clar că mai bine nu sunt întrebată. Şi când urma să recunosc că am greşit.

14. Ce-ai vrea să schimbi cel mai tare în viaţa ta ?

Eu când vreau să schimb, schimb. Şi eu când folosesc clişee penibile, mai ales din filme, mă îngrozesc.

15. Cu cine vorbeşti cel mai des despre sex ?

Cu casiera de la magazinul de unde-mi cumpăr prezervative.

16. Care e cea mai proastă scuză pe care ai folosit-o vreodată?

Dacă folosesc scuze am grijă să fie bune. “Nu eram lângă telefon” câştigă deci prin faptul că jumate din timp e adevărată.

17. Ce nu i-ai putea ierta niciodată omului pe care-l iubeşti ?

Adică un singur lucru? Ha.

18. Ce calitate a jumătăţii tale de viata iţi este cea mai dragă?

Întrebarea asta sare nişte etape esenţiale.

19. Care a fost jucăria ta preferată in copilărie ?

Minţile şi nervii celorlalţi.

20. Pe cine te bazezi dacă ţi se întâmplă o nenorocire?

Pe cine-mi vine în minte primul, pentru că există un motiv pentru care mi-a venit în minte primul: ştiu că mă poate ajuta.

21. Pe cine simţi cel mai tare nevoia să protejezi?

Pe mine, evident. Cu surpriza că uneori simt nevoia mai puternică să protejez pe alţii.

22. Care e domeniul despre care ai vrea să ştii cel mai mult ?

Terenul meu  de joacă şi fizica cuantică. Nu chiar, dar sună bine.

23. Cine-ţi lipseşte cel mai tare în acest moment?

Cineva care nu-mi va mai lipsi peste puţin timp.

24. În ce privinţă crezi că eşti cel mai puţin înţeles ?

În preferinţa pentru topoare şi în faptul că de multe chestii nu-mi pasă.

25. Care e cel mai frumos cuvânt din limba ta?

Papilă.

26. Unde te simţi cel mai în siguranţă?

În camera de panică din capul meu. Altfel, contează mai mult “cu cine” mă simt cel mai în siguranţă. Pentru că dacă m-aş trezi cu nişte ucigaşi sau cu un câine în casă cred că siguranţa ar fi printre ultimele lucruri pe care le-aş simţi, imediat deasupra amuzamentului

27. Care a fost cel mai frumos compliment ce ţi s-a făcut vreodată?

În afară de “mi-a fost dor de tine”, nici unul cu cuvinte.

28. Care e persoana care te face să râzi, să te simţi relaxat ?

Una singură? Nici chiar eu nu am atât de puţini prieteni.

29. Pentru ce te rogi cel mai des ?

Să rămână unele chestii despre care să nu ştiu cum se simt. Şi să nu se ardă becul în seara asta.

30. Cine te-a influenţat cel mai mult până acum?

Toţi oamenii care au contat suficient.

31. Care a fost primul tău vis împlinit?

Am visat o dată că am primit de ziua mea o undiţă şi chiar am primit-o. Când am visat că muream m-am lăsat de sportul ăsta periculos.

32. În ce an al vieţii tale ai simţit ca te-ai schimbat cel mai mult?

În primul. Mă schimbam cam de zece ori pe zi.

33. Ce invenţie din acest secol crezi că are cel mai mare impact în viaţa ta?

Nu prea folosesc chestii care s-au inventat în ultimii zece ani, după cum se ştie n-am Facebook.

34. Care a fost cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-ai făcut (sau l-ai face) cu o persoană de acelaşi sex cu tine?

Îndrăzneţ adică să-mi trebuiască curaj şi cu o persoană adică numai io cu ea? Heheheee.

Alpinism.

Later edit: A, că era leapşă. Deci trebuie s-o dau mai departe, dacă înţeleg bine. Nu cunosc altă modalitate responsabilă de a lua această decizie decât să închid ochii şi să pun degetul pe monitorul laptopului. Deci, Mielene, spor la răspuns dacă nu ţi-e lene. Nu poți să te superi pe  niște babe pentru asta, nu?

Moravuri grele. De cap.

Oamenilor,

Mai ales doamnelor. Nu că aş discrimina, dar vouă, ca şi mie, se adresează scrisoarea pe care am primit-o azi în poştă. Da, sunt o babă retrogradă, trimit şi primesc scrisori pe hârtie, groaznic, să ne oripilăm regulamentar de condescendent şi să trecem mai departe. Trebuie să recunosc că mereu m-am întrebat de ce cartea pe care mi-o promisese bunică-mea pentru nuntă nu a apărut niciodată: a fost interceptată. Noroc că nu a ajuns pentru că altfel sigur avea puterea chiar să facă nunta aia să se întâmple. A, bunică-mea petronicească era vrăjitoare şi o chema Petronius. Asta ca să nu vă miraţi de ce sunt aşa de sigură şi să nu ziceţi că nu împărtăşesc niciodată nimic. Avea un alias numai bun în societate, ce-i drept, dar să zicem că în cazul ei “fă ce spune popa, nu ce face popa” căpăta nişte semnificaţii de-a dreptul literale.

Să ne întoarcem totuşi la manualul pe care nu l-am primit niciodată. Dacă nu vreţi să-l citiţi tot, deşi vă asigur că este delicios, să vă fac un rezumat.

Sfaturi pentru tinerele pe cale să se mărite: sexul e rău. Da’ rău-rău. Unor depravate le place, la fel ca şi majorităţii bărbaţilor care după ce vor ajunge soţii voştri vor vrea să-l practice zilnic. Aaaargh! În nobilul scop de a nu lăsa asemenea oroare să se întâmple, aveţi voie cu orice subterfugii şi chiar cu strategii de guerrilla, adicătelea v-aţi ascunselea pe întuneric cu obstacole. De departe cel mai popular sport marital, acesta se joacă pe beznă, astfel: vă plasaţi în pat şi staţi ca scândura, ba chiar şi ca mortu-n păpuşoi, deci complet stealthy. Soţul trebuie să intre în perimetru şi să vă dibuie. Nu aveţi voie să scoateţi nici o urmă de sunet, nici chiar să râdeţi pe înfundate când acesta se accidentează uşor în contact cu mobila, eveniment care este de fapt scopul întregului joc şi semnalul victoriei dvs. Dacă totuşi mizerabilul pervers a reuşit să găsească patul pe care l-aţi mutat, în ciuda mobilei pe care aţi plasat-o între pat şi uşă, şi v-a găbjit, asiguraţi-vă că experienţa va fi mizerabilă şi pentru el şi pentru dvs (aici revenim la recomandarea cu scândura sau mortu-n cereale). De fapt pentru el, că pentru dvs. nu are din principiu voie să fie altfel, pentru că aţi fi o târfă. Vă urăm albire plăcută împreună şi nu vă temeţi. Poftele o să-i treacă relativ repede. Ceea ce nu vă spunem este cu ajutorul cui, dar asta pe dvs. nu vă interesează printre borcane şi copii. Vă dorim supravieţuire neplăcută, că dacă e plăcută ceva sigur faceţi greşit, curvelor.

 

Aşa-i că vă simţiţi inspiraţi să jucaţi v-aţi ascunselea brusc? Cred şi io, doar între timp s-au inventat ochelarii cu infraroşu. Perverşilor.

 

Nu pot totuşi să nu mă întreb cum de a supravieţuit specia. Unu că asemenea imbecilitate ar trebui să o distrugă, doi că chiar încerca din răsputeri. Hm. Probabil că făceau ceva greşit. Deh, totuşi nu toată lumea ştia să citească.

After party cu babă. Cartea a patra

Babelor, mezami, mă copii,

Enfin, apărea şi Oscar. Acelaşi costum trois pièces devenit oglindă pe la coate şi pe la genunchi, un ceva la gât care se vroia papion, aceiaşi galoşi plini de zloată. Şi aceleaşi pedanterii siropoase până la diabet.

– Ce fac ravisantele mele doamnele ? Ma foi, quel temps abominable, Tănţico, nici nu mai mângâiam speranţa să ajung în seara asta şi oh ! cât de insaţiabil sunt de fiecare dată să vă văd !  Anunţaseră la météo că nu ninge şi poftim tempête de neige (catre mine : mama lor dă golani, ăştia cu buletinu lor !). Mvai, ce eleganţă, ma chère Euphrosine, cum îţi şade à merveille  tailleur-ul ăsta! Şi dă-i, şi dă-i. Pft.

Pe Oscar Sachelarie, veşnic păgubos adulmecător de succesiuni şi infatigabil maratonist de jupoane la nouăzeci de de ani passés, războiul îl apucase fără un chior la Paris, unde tocase prompt şi cu zel prin tripouri şi bordeluri economiile familiei, menite în fapt să-i asigure strălucite studii de drept la Sorbona. Cu buzunarele bântuite de vânt şi privat de soluţia întoarcerii acasă, după cum îi dăduse taică-său de-nţeles într-o telegramă (nenorocitule stop neai făcut de ruşine pe beata măta stop şi pe mine stop să nu te mai prind p’aici căţ sucesc gâtu stop şiţ rup şi­ picioarele stop), Oscar îşi prefăcea călătoria de studii în exil permanent. Nevoit să pună osul la treabă se angajase, rând pe rând, lustragiu, toboşar plătit cu ora la baluri de uzină şi enfin electrician la SNCF, de unde se retrăsese cu o pensie mizeră, sclerozându-se cu vremea într-o chambre de bonne cu confortul pe palier pe undeva pe lânga Gare du Nord. (E-te şi la fosilă ăsta, zicea Tante Constance : la şapteşcinci de ani uita deja să să-ncheie la prohab şi de când a-mplinit obzeşcinci uită să să mai descheie, da’ tot visează că-i pune lu’ Frosa fustele-n cap şi-i freacă argintăria. Cu ce, nu ştiu, că şi degetele i s-au chircit de la artroză. Eah, săreacu’…). Tante Constance îl culesese-ntr-o dimineaţă pariziană de ger căpietor dintr-o coadă flenduroasă de năpăstuiţi ai soartei sans le sou care tropăiau pe trotuar, aşteptând cu strachina-n mână să-şi dezgheţe oasele cu niţică soupe populaire. De vreo două ori pe an Tănţica, fire magnanimă, punea la cale împreună cu un întreg comité de hoaşte caritabile din cartier ciorba săracilor şi alte efemere binefaceri pentru calicii oraşului luminilor. D’une pierre, deux coups, micule, îmi zicea, suspinând mişcător cu privirea ridicată. Fac şi io un bine şi-mi ţine loc şi de parastas, să mă pomenească Tăchiţă şi Lucică de acolo… În dimineaţa cu pricina, prăpăditul de Oscar se fripsese cu zeama aburindă şi slobozise instantaneu, pavlovian şi din toţi rărunchii o fabulos de neaoşă înjurătură cu ralonjă prin toate calendarele, genealogiile, metabolismele şi orificiile naturale, sfârşind cu ubicuitarul scuipat şi cu « mama ei dă viaţă ! », spre oroarea viscerală a lui Tante Constance, încremenită în mantoul ei de vizon cu polonicul în mână. Cum-necum, milostenia ei poporănească se dovedi mai tare decât pofta de a-l pocni-n moalele capului pentru fluviul de bădărănii şi de atunci îl luase oarecum în ocrotire, nu fără a-l admonesta oleacă (mă, dacă eşti de-acasă asta nu-nseamnă să-njuri ca la uşa cortului), mai strecurându-i câte o bancnotă, mai trimiţându-i câte-un flanel sau câte o pereche de ciorapi… Başca invitaţiile.

(à suivre…)

‘Aidi, gata, fiţi cuminţi,

Vă pup.

Codul lui Dürer sau ce mai citim: tapete

Oamenilor,

După exilul intempestiv al lui Rechinroll, mi-am zis să vă găsesc o ocupaţie care să vă distragă atenţia astfel încât să vă rămână unghiile şi sufletele întregi. Şi ce putea fi mai bun în acest scop decât o jucărie. La joacă deci, dacă aveţi un iPhone.

Cu toţii am văzut măcar o dată în viaţă desene sau texte pe pereţi. Unii vedem şi cai verzi, deh. Dar dacă unele din cele ce par mâzgâleli conţin de fapt informaţii top secret sau hărţi ascunse de binevoitori pentru a te ajuta să scapi de undeva? Sau o poveste pe care s-o citeşti când nu poţi să adormi şi tot te uiţi la perete. Ori un desen cu portretul unui antipatic, în aşa fel încât să poţi arunca zilnic o roşie într-un anume loc pe perete fără ca cineva să ştie de ce. Sau sensul vieţii. Sau nu. Ce fac cei de la NoDesign cu FabWall-ul lor e cam aşa: parchează pe pereţi nişte amibe care codifică texte sau imagini. Poţi să le vezi dacă te uiţi printr-un iPhone sau un computer. Cam ca microscopul pentru amibele netehnologice, să zicem. Deci data viitoare (adică la o dată din viitor) când te duci în casa cuiva şi te întreabă “Îţi place cum am redecorat?” iar voi ezitaţi “Mmmdaaaa… Drăguţ…” râdeţi interior [“Ia uite şi la ăsta, tapet cu amibe.”] cu prudenţă, s-ar putea ca pereţii de fapt să vă înjure.

Un tapet upgradat în care să poţi să codezi povestea unei case sau a unui personaj sau ce poveste vrei, ori o clasă în care să poţi coda fiţuicile. Eh? A primit premiul Muzeului de Artă Decorativă din Paris în 2010 şi dacă stai să te gândeşti cum împacă o tehnologie nouă cu o artă decorativă veche şi inventează design-ul digital de dragul “consomacteur”-ului, om ce încearcă să fie mai puţin inert, e de înţeles. Şi nu numai informaţii digitale puse pe pereţi propune NoDesign în Bucureşti timp de o lună, ci şi o nouă modalitate de a face muzică: prin mişcare. Proiectul se cheamă MO şi suspectez că o să aibă parte de o demonstraţie din partea lui Frédéric Bevilacqua (care e probabil cea mai indicată persoană s-o facă, conducând echipa de Interacţiuni Muzicale în Timp Real de la faimosul institut de studiat muzici contemporane IRCAM) la vernisajul de marţi, adică 25 ianuarie ca să scriem corect calendaristic. Ora 19.30, la Institutul Francez.

Deh, dacă sunteţi designeri de obiect sau pur şi simplu vă place să imaginaţi şi să construiţi chestii aţi putea să treceţi şi pe la atelierul de a doua zi. Tema fiind după cum nu putem afla de pe site-ul Institutului Francez dar din fericire ne spune igloo.ro obiecte pentru România viitorului, mă gândesc că Veceus-ul pe care-l construise Veta la un moment dat e păcat să prindă praf prin debara şi mai bine şi-ar face debutul pe scena internaţională. Dacă vă simţiţi talentaţi construiţi şi pentru mine un dispozitiv de micşorat şi împachetat câini, vă rog.

 

Observaţie post factum: bravo lu’ Orange pentru împrumutul de iPhones puse la dispoziţie spre vizionare publicului.